ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2068/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. și D. S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea modificatoare a acțiunii, reclamanții B. și A. au solicitat în plus față de capetele de cerere din acțiunea introductivă: constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit nr. x/19.03.2008 și art. 6.1

1

din actul adițional nr. x/20.03.2012, cu consecința constatării nulității absolute parțiale a clauzei de la art. 6.1 în partea privitoare la "rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul" constatarea nulității absolute parțiale a clauzei de la art. 6.1

1

în partea privitoare la "împrumutatul va proceda la rambursarea sumelor în cuantumul precizat în graficul de rambursare în valuta în care a fost acordat creditul" stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia și restituirea sumei de 30.000 RON, rezultată din diferența cursului CHF-Leu de la momentul semnării contractului și valoarea cursului efectiv plătită până la data formulării acțiunii; denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar.

Prin încheierea din 20 octombrie 2015, Judecătoria Tulcea a respins excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâte.

Prin sentința civilă nr. 1889/2016 din 5 iulie 2016, Judecătoria Tulcea a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților cu privire la restituirea sumelor achitate cu mai mult de trei ani înainte de data introducerii acțiunii, invocată de pârâta D. S.A.; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și D. S.A.; a constatat nulitatea parțială a clauzei de la art. 4.4 din contractul de credit și de garanție nr. x/19.03.2008, respectiv a mențiunii conform căreia creditorul "va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel" a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare prevăzută la art. 5.1. lit. c) din contractul de credit și de garanție nr. x/19.03.2008 și a dispus anularea acesteia; a obligat pârâtele C. și D. S.A. la restituirea către reclamanți a sumei de 7.125 CHF, achitată cu titlu de comision de administrare, actualizată cu dobânda legală începând cu data de 22 octombrie 2014 și până la data achitării efective; a obligat pârâta C. la emiterea unui nou grafic de rambursare față de soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor contractuale anterior menționate; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate; a obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 500 RON, reprezentând 50% din totalul cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 900/2017 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. și apelul declarat de apelantele-pârâte C. și D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1889/2016 din 5 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Tulcea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, iar în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs pârâtele C. și D. S.A., prin care au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, iar în urma rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recurentele-pârâte au invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tribunalul Tulcea a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înregistrat la 28 martie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurentele-pârâte C. și D. S.A. împotriva deciziei nr. 900/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.