ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2205/2018

Ședința publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 03.04.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au formulat acțiune în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Tulcea, prin care a solicitat a se dispune:

a) constatării nulității absolute parțiale a acesteia în ceea ce privește teza finală sub aspectul sintagmei "indicele de referință al băncii " ca modalitate de calcul a dobânzii;

b) interpretării dobânzii, pentru perioada 23.01.2008-29.11.2010 ca fiind 4,22% pe an;

c) repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), ce reprezintă diferența dintre cval dobânzii și cval dobânzii pe care trebuia să o achitam de 4,22% pe an) în perioada 23.01.2008- 29.11.2010, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acțiunii și până la data plății debitului principal;

a) constatării nulității absolute a acesteia și anume:"comision de administrare lunară a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului"

b) repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), perceputa cu titlul de comisioane de administrare, achitate în perioada 23.01.2008- 29.11.2010, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acțiunii și până la data plății debitului principal;

a) constatării nulității absolute a acesteia în ceea ce privește valoarea marjei fixe de 6.5% și a DAE de 8.08%;

b) interpretării dobânzii în LIBOR ia 3 luni + marja fixă de 4,22%;

c) repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 5.000 CHF (valoare estimată provizoriu), ce reprezintă diferența dintre cval dobânzii achitate în baza clauzei prevăzute de pct. 1 și 2 din Anexa 1 și cval dobânzii pe care trebuia să o achitam (LIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,22 %) în perioada 29.11.2010-la zi, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acțiunii și până la data plății debitului principal;

a) constatării nulității absolute a acesteia și anume: "comisionul de administrare a creditului este în valoare de 0,10%,

b) repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), percepute cu titlul de comisioane de administrare, achitate în perioada 29.11.2010- la zi, precum și în continuare până la soluționarea litigiului, și a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acțiunii și până la data plății debitului principal;

a) constatării nulității absolute parțiale a acesteia sub aspectul sintagmei: "Rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul

b) stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării Contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia;

c) denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește in moneda naționala precum și a principiului nominalismului monetar;

Prin sentința civilă nr. 516/3.03.2017 Judecătoria Tulcea a admis în parte acțiunea în constatare modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Tulcea.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/23.01.2008 și la pct. 1 și 2 din Actul adițional nr. x/29.11.2010 la contract, referitoare la comisionul de administrare.

Au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanți a sumei de 5.877,32 CHF, percepută și plătită de reclamanți cu titlu de comision de administrare, în baza clauzei menționate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acțiunii până la data plății efective și au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta C. S.A., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Tribunalul Tulcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 1041/2017 din 08.11.2017 a respins apelul civil declarat de către apelanta-pârâtă C. S.A., cu sediul în municipiul București, b-dul x nr. 6A, impotriva sentintei civile nr. 516/3.03.2017 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr. x/2015, avand ca obiect acțiune în constatare, in contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-pârâtă C. S.A. - Sucursala Tulcea, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Tulcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Prin adresa emisă la 23.02.2018, Tribunalului Tulcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1041/2017 din 08.11.2017 pronunțată de Tribunalului Tulcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 02.03.2018.

La termenul de judecată din 24 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Constanța.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

In absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanța, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Tulcea.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Tulcea revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-pârâtă C. S.A. - SUCURSALA TULCEA împotriva deciziei nr. 1041/2017 din 08 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.