ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4870/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.03.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat obligarea pârâtelor la acordarea dreptului de a studia și identifica persoanele și circuitul sesizărilor formulate.

În motivarea cererii arată că a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește solicitarea sa, opinând că astfel de sesizări sunt distruse de organele ce trebuie să răspundă la acestea.

Cererea a fost formulată în temeiul art. 1 din Legea nr. 544/2001, art. 2 alin. (1) lit. j), art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 31 alin. (1) și (2) din Constituția României, privind dreptul la informație.

2.1. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că în speță este vorba despre un act al unei autorități publice centrale, ce atrage competența de soluționare a curții de apel.

De asemenea, invocă excepția nelegalei timbrări, apreciind că prezenta cerere se impunea a fi timbrată cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, conform art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013, sens în care solicită anularea cererii ca netimbrată.

Pe fond, solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.

2.2. Pârâta Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra excepției de necompetență materială

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este competentă material să soluționeze cererea formulată de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Analizând cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar și sesizările formulate de reclamant, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie Legii nr. 544/2001, având în vedere atât conținutul cererii, cât și temeiul de drept invocat chiar de către reclamant.

Astfel, în cererea adresată Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul indică drept temei dispozițiile art. 1 din Legea nr. 544/2004, lege pe care o menționează și în cererea de chemare în judecată, alături de Legea nr. 554/2004, rezultând că este vorba, de fapt, despre Legea nr. 544/2001. Mai mult, acesta și-a întemeiat cererea și pe dispozițiile art. 31 alin. (1) și (2) din Constituția României, privind dreptul la informație.

Conform art. 6 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public:

"(1) Orice persoană are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei legi, informațiile de interes public;

(2) Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informațiile de interes public solicitate în scris sau verbal (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 544/2001:

"(1) În cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice. Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7. (...)

(3) Hotărârea tribunalului este supusă recursului.

(4) Decizia Curții de apel este definitivă și irevocabilă."

Pe de altă parte, petentul a invocat în susținerea cererii sale și prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care privesc refuzul nejustificat de a soluționa o cerere și formularea unor cereri de chemare în judecată împotriva persoanelor care au contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

În conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin urmare, Înalta Curte constată că, fiind vorba despre o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, competența de soluționare a acesteia se stabilește în raport cu prevederile art. 22 din Legea nr. 544/2001, ce reprezintă norma specială în materie, dispozițiile art. 10 Legii nr. 554/2004 reprezentând norma generală, ce se aplică în lipsa unor prevederi cu caracter special.

O asemenea interpretare, în sensul că cererea dedusă judecății în prezenta cauză nu face parte dintre cererile prevăzute a fi soluționate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, reiese și din dispozițiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Textul de lege de mai sus se interpretează coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., ce stabilesc o competență generală de soluționare a cauzelor în favoarea tribunalelor, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepția celor date prin lege în competența sa.

Or, în raport cu dispozițiile legale anterior menționate, care cuprind norme de competență de ordine publică, precum și în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze cauza de față, competența aparținând secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază petentul sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice.

În consecință, având în vedere considerentele expuse și în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 97, art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția de necompetență materială a instanței și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a instanței.

Trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.