ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4419/2019

Ședința publică din data de 02 octombrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 10.01.2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A., a solicitat:

- Anularea în totalitate a Deciziei nr. 180/27.07.2016 privind soluționarea contestației depuse de A. S.R.L. din Timișoara înregistrată la Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sub nr. x/10.05.2016, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

- Anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă sub nr. x/28.03.2016 de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și a Raportului de inspecție fiscală, încheiat la data de 28 martie 2016, înregistrat sub nr. x/28.03.2016, cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată reprezentând:

1-TVA considerată nedeductibilă în cuantum de 30.771 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 1.114 RON,

2- contribuții sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania în cuantum de 15.874.674 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON;

3- anularea în totalitate a Deciziei nr. 18 din 07.09.2016 privind modul de soluționare a contestației formulate de A. din Timișoara împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, emisă de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

4- anularea în totalitate a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, emisă sub nr. x/28.03.2016 de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

- Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 158 din 23 mai 2017 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.J.F.P. Hunedoara, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/28.03.2016, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF și D.G.R.F.P. Timișoara- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și, în consecință:

- A anulat Decizia nr. 180/27.07.2016 emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

- A anulat în parte Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă sub nr. x/28.03.2016 de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, precum și a Raportului de inspecție fiscală, încheiat la data de 28 martie 2016, înregistrat sub nr. x/28.03.2016, cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată reprezentând:

- TVA considerată nedeductibilă în cuantum de 30.771 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 1.114 RON;

- contribuții sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania în cuantum de 15.874.674 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON;

- A anulat Decizia nr. 18 din 07.09.2016 privind modul de soluționare a contestației formulată de reclamantă împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, emisă de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara;

- A anulat Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, emisă sub nr. x/28.03.2016 de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

- A obligat pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON, către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 158 din 23 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara au declarat recurs.

3.1. Agenția Națională de Administrare Fiscală, (A.N.A.F.) a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestuia a formulat următoarele critici:

Prima instanță a dispus anularea Deciziei nr. 180/27.07.2016, emisă de ANAF, cu privire la taxă pe valoarea adăugată în sumă de 30.771 RON și accesorii aferente în sumă de 1.114 RON, retinând in mod greșit că "reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor de fond si de forma pentru acordarea dreptului de deducere a TVA prin facturile ce "îndeplinesc condițiile prevăzute de lege".

Intimata-reclamanta a înregistrat în evidența contabilă și în jurnalul de cumpărări aferent lunilor decembrie 2014 și ianuarie 2015 trei facturi emise de B. S.R.L. București reprezentând achiziție carne pasăre, având nr. 1548/02.12.2014, nr. 1718/21.01.2015 și nr. 1726/22.01.2015, organele de control fiscal au apreciat că intimata-reclamanta nu are dreptul de deducere a TVA în sumă de 30.771 întrucât aceasta a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în perioada 29.10.2012 - 01.08.2013 și 04.09.2013 - 01.11.2014 și nu în perioada când a avut loc achiziția de carne pasăre, respectiv decembrie 2014 - ianuarie 2015.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) si ale art. 155 alin. (19) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezulta că beneficiarul care achiziționează bunuri sau servicii de la persoane impozabile, dar cărora le-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA, nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă respectivelor achiziții.

Documentele emise de un contribuabil neînregistrat în scopuri de TVA nu pot fi considerate documente justificative pentru deducerea unor sume cu titlu de TVA la cumpărător, asa, cum in mod eronat, a reținut isntanta de fond.

În speță, devin incidente prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, unde se stipulează că: "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz".

Astfel, nu s-a acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea pe considerentul că furnizorului B. S.R.L. i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA, în temeiul art. 153 alin. (9) lit. b) - lit. e), drept sancțiune pentru nerespectarea prevederilor legale începând cu data de 01.11.2014, potrivit Raportului de interogare nr. x/01.07.2016 al bazei de date a Agenției Naționale de Administrare Fiscală referitoare la contribuabili a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulată, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (9) lit. b) la lit. e) din Codul fiscal (în prezent art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În urma verificărilor efectuate de organele de inspecție fiscală, așa cum rezultă din adresa nr. x AIF/27.01.2016, B. S.R.L nu a înregistrat în jurnalul de vânzări și nu a achitat la bugetul de stat taxă pe valoarea adăugată colectata aferentă facturilor nr. x/02.12.2014, nr. y/21.01.2015 si nr. 1726/22.01.2015.

În ceea ce privește invocarea de către intimata-reclamantă a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, cuprinsă în cauza C - 277/14, si preluată si de instanța de fond, arată că aceasta este irelevanta in cauza, întrucât în cauze asemănătoare, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că este obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii iar autoritatea fiscală are dreptul să refuze permiterea dreptului de deducere în cazurile în care se stabilește pe baza unor dovezi obiective, că acest drept s-a exercitat în mod fraudulos.

De asemenea, accesoriile în sumă de 1.114 RON aferente taxei pe valoarea adăugată sunt datorate ca urmare a faptului că în sarcina societății a fost menținut debitul în sumă de 30.771 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată, conform principiului de drept, accessorium sequitur principale.

In ceea ce privește suma de 15.874.674 RON, reprezentând contribuții sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate in Germania, la care se adaugă accesorii in cuantum de 5.493.671 Iei, susține că in mod eronat a reținut instanța de fond ca aceste sume nu sunt datorate de societate.

Astfel, in mod greșit, a reținut instanța de fond "că activitatea desfășurată in Germania de către angajații reclamantei, respectiv indemnizațiile primite de către aceștia au fost calificate de către reclamanta ca fiind activitate desfășurat in urma detașării, ca fiind indemnizații primite pe perioada detașării.

De asemenea, în mod greșit a reținut si faptul ca "reclamantei ii sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015 și, in consecință, organul fiscal nu putea recalifica indemnizațiile primite de amgajatii acesteia pe perioada detașării, ca fiind venituri de natura salariala".

Prin urmare, în perioada octombrie 2012 - septembrie 2015, S.C. A. S.R.L. a desfășurat activitatea de prelucrarea a cărnii și în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu C. și D., sens în care a trimis la muncă în Germania un număr variabil de angajații proprii, între 75 angajați în anul 2012 până la 375 angajați în anul 2014, calificate profesional în maserii ca: măcelar, ambalator, etc.

Pentru angajații detașați în străinătate, intimata-reclamanta a obținut de la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, documentul portabil A1, ce atestă faptul că salariatul nu avea obligații de plată a contribuțiilor sociale în Germania potrivit art. 19 alin. (2) din Regulamentul CE 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului CE 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și implicit că angajatul cetățean român este subiect al legislației de asigurări sociale din România.

Societatea a acordat angajaților trimiși la muncă în Germania, următoarele sume de bani:

- în România - suma înscrisă în contractul individual de muncă reprezentând salariul de bază lunar, pentru care societatea a întocmit în țară state de plată, a calculat obligațiile fiscale aferente, respectiv impozitul pe venit și contribuțiile sociale, pe care le-a declarat și le-a achitat la organul fiscal teritorial din România.

- în Germania, o sumă de bani în euro, pentru care reclamanta a întocmit în această țară, prin intermediul unei societăți de contabilitate germană, state de plată, a reținut și achitat la organul fiscal din Germania, impozit pe venitul din salarii (lohnsteuer) și un alt impozit specific statului străin (solidaritatszuschlag).

Sumele primite de fiecare angajat, înscrise în statele de plată din Germania, au fost stabilite în funcție de calificare, timpul lucrat de acesta consemnat în pontajele întocmite lunar și gradul de îndeplinire a normei de lucru și au fost înregistrate în evidența contabilă în conturile 65880 "Cheltuieli cu salariile" sau 65880 "Cheltuieli cu indemnizațiile" și 625 "Cheltuieli cu deplasări, detașări și transferuri", fără a se calcula și vira la bugetul general consolidat al statului contribuțiile sociale aferente sumelor achitate.

La verificarea efectuată pentru perioada octombrie 2012 - septembrie 2015 s-a constatat că:

- sumele acordate salariaților pentru munca desfășurată în Germania au fost calculate în funcție de gradul de îndeplinire a normei de lucru, ceea ce reflectă caracterul de venituri salariale al sumelor primite de angajați;

- însăși societatea verificată, prin sediul permanent din Germania a considerat sumele plătite salariaților trimiși la muncă în Germania ca fiind venituri de natură salarială, a întocmit state de plată, a reținut și calculat impozitul pe venituri din salarii pe care l-a achitat în Germania;

- salariații trimiși la muncă în Germania au obținut de la Casa Națională de Pensii Publice, formularele A1, ce atestă calitatea titularului de asigurat la sistemul de securitate socială din România (asigurare pentru pensie, accidente de muncă și boli profesionale, asigurări sociale de sănătate, prestații familiale);

Rezultă, astfel, că acești salariați se supun legislației românești în ceea ce privește contribuțiile sociale și, ca atare, datorează contribuții sociale în România asupra tuturor câștigurilor brute obținute de aceștia, întrucât:

- sumele înregistrate în contul 6588 reprezintă veniturile fiecărui angajat, sunt calculate și acordate pentru munca prestată, având la bază prezența zilnică la programul de lucru și realizările individuale, astfel cum au fost stabilite în baza evidenței analitice întocmită de șeful de echipă român, verificată și confirmată de responsabilul german, pentru fiecare persoană și echipă de lucru în parte, așa cum rezultă din nota explicativă dată de reprezentantul unității verificate;

- nu au fost impozitate din punct de vedere al contribuțiilor și nu au fost declarate în România sumele reprezentând "fond de salarii impozabil în Germania" pentru angajații din România pentru care a fost obținut formularul A1 "Certificat privind legislația în materie de securitate care se aplică titularului" de la Casa Națională de Pensii Publice.

Față de aceste împrejurări, conchide că trimiterea personalului în Germania nu poate fi considerată detașare, așa cum este definită de art. 45 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, și, implicit, nici sumele achitate personalului trimis în Germania nu pot fi considerate indemnizații de detașare, potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 1408/71, reprezentând, de fapt, venituri de natura salarială pentru care societatea avea obligația să determine și să vireze contribuțiile sociale aferente.

În temeiul dispozițiilor art. 55 alin. (1) și alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 67 si pct. 68 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria veniturilor din salarii sau asimilate acestora se cuprind toate sumele de bani primite de o persoană fizică în baza unui contract individual de muncă sau a unei relații contractuale de muncă indiferent de locul unde este desfășurată activitatea remunerată, de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate.

Pentru aceste sume achitate salariaților, societatea nu a prezentat ordine de deplasare în care să se menționeze obligatoriu: ora și data plecării/sosirii, locul unde s-a deplasat, indemnizația zilnică primită, numărul de zile de deplasare.

Prin adresa nr. x/23.09.2014 semnată de secretarul general din Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, s-a precizat că: "indemnizația pentru munca în străinătate astfel cum este menționată în actele adiționale la contractele individuale de muncă, constituie un drept de natură salarială, deoarece nu se identifică cu indemnizația de detașare, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 42-47 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, sunt aplicabile și dispozițiile art. 12 alin. (1) din Regulamentul CE 883/2004, unde se precizează: "Persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator, continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimis să înlocuiască o altă persoană".

Având în vedere faptul că sumele plătite în Germania nu reprezintă rambursări ale unor cheltuieli de transport, cazare, masă justificate cu documente în condițiile Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului, în mod legal, s-a stabilit că aceste sume sunt venituri de natură salarială în conformitate cu art. 55 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, iar nu indemnizații de delegare/detașare reglementate de art. 55 alin. (4) lit. g) din actul normativ menționat mai sus.

Întrucât veniturile realizate de salariați în străinătate au fost încadrate în categoria veniturilor de natură salarială, intimata-reclamanta avea obligația calculării, reținerii și virării obligațiilor fiscale în sumă totală de 15.874.674 RON cu titlu de contribuții sociale aferente perioadei octombrie 2012 - septembrie 2015.

În final, arată în în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile pronunțate (Decizia nr. 4646/2012 și Decizia nr. 4646/08.11.2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Referitor la invocarea de către intimata-reclamanta a prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, si insusita si de instanța de fond, arată că această apărarea este neîntemeiată, având în vedere adresa nr. x/07.06.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, aflată la dosarul cauzei, din care rezultă că "în urma analizei s-a constatat că obligațiile fiscale stabilite prin Decizia de Impunere nr. x/28.03.2016 nu intră sub incidența prevederilor art. 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale".

În acest sens invocă și dispozițiile din Anexa 5 la Ordinul 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligațiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale și ale Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a luat act de faptul că societatea nu se încadrează în prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

In ceea ce privește accesoriile în sumă de 5.493.671 RON aferente contribuțiilor sociale, arată că acestea sunt datorate conform principiului de drept accessorium sequitur principale, întrucât în sarcina intimatei-reclamante a fost menținut ca datorat debitul în sumă de 15.874.674 RON reprezentând contribuții sociale.

În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată consideră că este greșită, având în vedere că poziția sa procesuală reflectă aplicarea corecta de către organele fiscale a legislației fiscale, Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu a dat dovada nici de rea credința si nici de un comportament neglijent iar, in subsidiar, solicită diminuarea acestora.

3.2. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, prin recursul declarat, a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Hunedoara în ceea ce privește cererea reclamantei intimate de anulare a Deciziei de soluționare a contestației nr. 180/27.07.2016 emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F., respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2017 încheiat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestuia a formulat următoarele critici:

Referitor la solicitarea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Hunedoara în în privința cererii de anulare a Deciziei de soluționare a contestației nr. 180/27.07.2016, emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F., prin hotărârea atacată instanța de fond a reținut că actele contestate au legătură între ele, cererea având un caracter unitar. Cu toate acestea, acest act administrativ a fost emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin structura specializată de soluționare a contestațiilor, astfel raportat la dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu privire la acest capăt de cerere Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, nefiind emitentul actului, nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care excepția a fost în mod greșit respinsă.

De asemenea, consideră că în mod greșit a fost respinsă și excepția indamisibilității acțiunii în contencios administrativ formulată împotriva Raportului de inspecție fiscală, motivat de faptul că instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

S-a invocat excepția cu privire la cererea de anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit art. 281, alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia emisă în soluționarea contestației, împreună cu actele administrative fiscale la care se referă, poate fi atacată de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Întrucât potrivit art. 131 din legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportul de inspecție fiscală cuprinde numai constatări ale organului de inspecție fiscală, iar în urma analizării acestuia se va decide impunerea, o acțiune împotriva acestui act premergător este lipsită de eficiență.

Cu privire la fondul cererii de recurs formulează următoarele critici:

Cu privire admiterea cererii privind taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 30.771 RON ca urmare a majorării bazei de impunere a TVA cu suma de 128.212 RON, reprezentând achiziții de la furnizorul B. S.R.L, stabilite suplimentar de organele de inspecție fiscală, prima instanță a avut în vedere jurisprudența C.J.U.E., potrivit căreia nu se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârșit neregului, în condițiile în care nu s-a dovedit că persoana impozabilă știa că emitentul facturii este implicat într-o fraudă, în condițiile în care contribuabilul a dovedit îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru acordarea dreptului de deducere a TVA prin facturile ce îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, respectiv că achiziția a fost destinată utilizării în folosul operațiunilor taxabile, concluzionând, în acest context, că au fost îndeplinite condițiile cerute de art. 146, alin. (2), lit. a) și art. 146, alin. (1) lit. a) din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Soluția primei instanțe, fundamentată pe motivele reținute, reflectă aplicarea greșită a normelor de drept material.

Una dintre condițiile ce trebuie avute în vedere la acordarea deductibilității TVA este aceea ca beneficiarul să dețină o factura emisă de o persoana impozabilă din punct de vedere al TVA. De asemenea, documentele emise de un contribuabil neînregistrat în scopuri de TVA nu pot fi considerate documente justificative pentru deducerea unor sume cu titlu de TVA la cumpărător.

Așadar, legiuitorul a statuat fără echivoc că nu poate fi dedusă TVA înscrisă într-o factură, emisă de un contribuabil neînregistrat ca plătitor de TVA, deoarece acesta nu poate deține un cod de înregistrare în scopuri de TVA valid, emis de autoritatea fiscală competentă, în drept să îl înscrie într-o factură emisă, decât dacă acesta i-a fost acordat (în condițiile respectării legislației în vigoare) de organul fiscal competent. Numai după aceea, partenerii de afaceri care achiziționează bunuri si/sau servicii de la furnizor pot sa deducă TVA pe care furnizorul o colectează in momentul emiterii facturilor de livrare. Furnizorul neînregistrat ca plătitor de TVA, înscrie pe o factură o taxa pe care nu o înregistrează si nu o declară (nu intervine faptul generator) iar cumpărătorii (înregistrați in scopuri de TVA) deduc taxa si isi diminuează corespunzător TVA, încălcându-se astfel principiul neutralității TVA.

Cu privire la suma de 15.874.074 RON la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON reprezentând contribuții sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania, arată că în mod greșit prima instanță a constatat, în urma analizării documentelor aflate la dosarul cauzei, că reclamantei îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015, respectiv că organul fiscal nu putea recalifica indemnizațiile primite de angajații acesteia pe perioada detașării ca fiind venituri de natură salarială.

În dezvoltarea criticilor care vizezăacest considerent, recurenta pârâtă a invocat argumente similare cu cele susținute de copârâta A.N.A.F.

Referitor la solicitarea privind respingerea ca neîntemeiată a cererii privind anularea Deciziei nr. 18/07.09.2016 privind modul de soluționare a contestației formulată de reclamanta intimată A. S.R.L. precum și a cererii privind anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, reiterează în fapt și în drept argumentele susținute în prima instanță, concluzionând că, datorita faptului ca pentru perioada verificata, respectiv 2012 -2014, S.C. A. S.R.L. Timișoara nu a declarat impozit pe profit, organele de inspecție fiscala nu aveau cum sa emită decizie de impunere in roșu, prin urmare au emis dispoziție de masuri pentru ca unitatea verificata să preia pentru anul 2015, pierderea fiscala determinata corect la 31.12.2014.

Pentru măsura 2.2 respectiv:

"Unitatea va întocmi si depune Declarațiile privind obligațiile de plata a contribuțiilor sociale, impozitul pe venit si evidenta nominala a persoanelor asigurate - rectificative pentru perioada octombrie 2012 - septembrie 2015", reclamanta nu argumentează in nici un fel de ce nu este de acord cu emiterea dispoziției de masuri, limitindu-se la a menționa ca "s-a dispus obligația de a întocmi si depune declarațiile (...) pentru perioada octombrie 2012 - septembrie 2015".

Conchide că în mod corect si in conformitate cu prevederile legale menționate a fost emisă Dispoziția privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscala nr. x/20.03.2016, întrucât obligațiile principale sunt corect stabilite prin decizia de impunere atacată, astfel că obligațiile agentului economic înscrise in Dispoziția privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscala nr. x/20.03.2016 trebuie aduse la îndeplinire.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor formulate, cu consecința menținerii sentinței atacate ca legală si temeinică, arătând în apărare că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

4.1. Criticile formulate de recurenta pârâtă în ceea ce privește deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferenta achizițiilor de la furnizorul B. S.R.L. constituie o reluare a susținerilor formulate de aceasta în cuprinsul deciziei de impunere/deciziei de soluționare a contestației.

Recursul organelor fiscale nu aduce nici un fel de critică hotărârii instanței de fond ci, dimpotrivă, încearcă să convingă despre neaplicarea jurisprudenței CJUE în materie, în speță a Deciziei dată în C-277/14 PPUH (despre a cărei aplicare fac vorbire inclusive Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal 2016) prin invocarea faptului că există "spețe asemănătoare" ale Curții, care menționează faptul că neacordarea dreptului de deducere este permisă organelor fiscale, întrucât "este obligația persoanei care solicită deducerea taxei pa valoarea adăugată să demostreze că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordcarea deducerii", (făcând trimitere la paragraful 46 al Cauzelor conexate C-110/98 și C-147/98 Gabalfrisa și Alții).

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația cu acest furnizor:

- organele fiscale nu au contestat niciodată realitatea tranzacțiilor cu acest furnizor, observând că achizițiile de produse (care de pasăre) au fost înregistrate în contabilitatea de gestiune iar trasabilitatea lor nu a fost pusă în nici un moment sub semnul întrebării sau că între obligațiile declarative ale reclamantei și furnizorului există discrepanțe;

- organele fiscale au confirmat în mod expres faptul că Subscrisa, de bună credință, a achitat în totalitate prin virament bancar contravaloarea achizițiilor de la acest furnizor;

- spețele "contrare" invocate de organul fiscal sunt citate trunchiate și traduse de către organul fiscal în limba română omițând în mod voit să menționeze faptul că aceste solicitări "suplimentare" ale Curții vin doar în condițiile unei situație de fraudă sau abuz și că aceste chestiuni vizează intenția unei persoane de a desfășura operațiuni taxabile;

- spețele "contrare" fac vorbire în mod expres (chiar paragraful 46 citat de organul fiscal) de faptul că este în discuție intenția reală, declarată a unei persoane de a desfășura operațiuni taxabile, în condițiile în care însuși AnaF - Direcția Juridică declară în mod expres în recursul formulat că anularea codului de Tva al furnizorului a fost realizată de organul fiscal ca urmare a aplicării dispozițiilr art. 153 alin. (9) lit. b)-e), fără a menționa motivul real al anulării.

Astfel, din moment ce este indubitabil faptul că relația cu acest furnizor a fost una reală, că niciodată organul fiscal nu a contestat acest fapt și nu a făcut vreo referire la frauda fiscală sau vreun comportament abuziv al reclamantei, instanța de fond în mod corect a apreciat lipsa vreunei culpe a acesteia și îndeplinirea în totalitate a condițiilor de deductibilitate a TVA în discuție.

4.2 Cu referire la regimul fiscal al sumelor achitate personalului detașat în străinătate a reiterează apărările invocate în prima instanță, astfel:

- indemnizațiile de detașare sunt în mod expres neimpozabile în România în temeiul art. 55 alin. (4) lit. g) din Codul fiscal (2003), text legal aplicabil spetei de față;

- indemnizația de detașare a fost acordată în conformitate cu dispozițiile din Codul muncii și Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;

- chiar dacă s-ar proceda la recalificarea acestor sume în venituri de natură salarială, toate veniturile din activitatea desfășurată în străinătate sunt neimpozabile în România în temeiul CEDI România și Germania, conform art. 15 par.l, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 55 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal (2003), contribuțiile sociale obligatorii urmează regimul impozitului pe venit, nefiind de imaginat, în dreptul nostru fiscal, aplicarea de contribuții sociale dacă nu se aplică impozit pe venit în prealabil. Așadar, chiar și în situația în care s-ar accepta faptul că sumele achitate personalului detașat în străinătate nu reprezintă indemnizații și că acestora nu le sunt aplicabile prevederile legii 209/2015, oricum acele venituri ar fi fost neimpozabile în România.

Directiva 96/71/CEE stabilește tratamentul în statul de desfășurare a activității în statul de detașare (Germania) și nicidecum în România, sumele trebuind a fi analizate și calificate exclusiv în baza legislației fiscale din România. Astfel, doar în anul 2015, ca urmare a situației create în practica organelor fiscale, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 28/2015 a fost transpusă în dreptul intern Directiva 96/71/CEE în ce privește regimul salariaților detașați din România în străinătate iar O.U.G. nr. 28/2015 tocmai despre aceste aspect face vorbire - că sensul detașării din legislația internă este diferit decât cel din legislația comunitara, fapt ce impune modificarea legislației interne.

În ceea ce privește alegațiile privitoare la lipsa depunerii de certificate fiscale, vă rugăm să observați că niciodată nu s-a pus problema comunicării acestora, din moment ce din dosarul administrativ anexat cauzei și din documentele emise de inspectorii fiscali rezultă fără putință de tăgadă faptul că perioada minima de 183 de zile prevăzută de CEDI România - Germania a fost depășită de fiecare anagajat în parte.

4.3 În ceea ce privește partea din hotărâre referitoare la sumele reprezentând contribuțiile sociale aferente salariilor- în recursurile formulate de către organele fiscale nu este invocată absolut nici o critică de fond sau formă, organul fiscal limitându-se la a sugera faptul că aplicarea impozitului pe venit atrage după sine aplicarea contribuțiilor sociale. Ori, chiar și în această situație, instanța de fond în mod corect și legal a sesizat faptul că temeiul legai invocate de organul fiscal - dispozițiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003) nu sunt aplicabile pentru includerea indemnizațiilor de detașare/delegare în baza de calcul a contribuțiilor sociale, textul legal nereferindu-se la contribuțiile sociale, ci doar la impozite și taxe.

4.4 Aplicarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015, act normativ de amnistie fiscală, organul fiscal critică hotărârea instanței de fond, menționând faptul că textul normativ nu e aplicabil întrucât "sumele de bani acordate salariaților au natura juridică a veniturilor salariale, neputând fi incluse în sfera juridică a diurnei/indemnizației de delegare/detașare".

Ori, ceea ce organul fiscal în mod voit și cu rea-credință dorește să facă este chiar să nesocotească textul legal în discuție care prevede în mod expres interdiciția de recalificare a sumelor considerate de agenții economici ca indemnizații de detașare în venituri de natură salarială, respectiv le interzice să calculeze diferențe de atare contribuții/le solicită să le anuleze.

Așadar, instanța de fond a procedat în mod corect și legal când a considerat aplicabile dispozițiile Legii 209/2015, organul fiscal neaducând în fapt nici critică temeinică, în fapt organul fiscal invocând în susținerea opiniei sale doar adresa HDG AIF 2295/07.06.2016. Ori, o adresă emisă, în interpretarea legii, chiar de către organul fiscal care a emis actele administrative fiscale ce fac obiectul cauzei, nu reprezintă un temei de drept și, nici pe departe un motiv de recurs, in cele prevăzute de lege.

Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea recursurilor declarate de organele fiscale și de a menținerea sentinței recurate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2020, însă, prin încheierea de ședință din data de 24 octombrie 2018 s-a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată stabilit și s-a fixat termen la data de 18 septembrie 2019, cu citarea părților.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței de contencios administrativ exercitarea controlului de legalitate cu privire la Decizia nr. 180/27.07.2016 privind respingerea contestației, Decizia de impunere nr. x/28.03.2016 emisă de către pârâta DGRFP Timișoara - AJFP Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și cu privire la Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, în ceea ce privește stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA considerată nedeductibilă în cuantum de 30.771 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 1.114 RON, contribuții sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania în cuantum de 15.874.674 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON, ca urmare a recalificării acestora ca fiind venituri salariale, solicitând totodată anularea Deciziei nr. 18 din 07.09.2016 privind modul de soluționare a contestației formulate împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, emisă de DGRFP Timișoara - AJFP Hunedoara din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și a Dispoziției însăși.

În fapt, ca urmare a inspecției la care a fost suspusă în perioada 05.11.2015 - 23.03.2016, s-a întocmit Raportul de inspecție fiscală, înregistrat sub nr. x/28.03.2016, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, sub nr. x/28.03.2016, precum și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, sub nr. x/28.03.2016.

Contestația formulată împotriva Deciziei de impunere a fost soluționată prin Decizia nr. 180/27.07.2016, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin respingerea acesteia, declinându-se competența pentru soluționarea contestației împotriva Dispoziției de măsuri și transmiterea acesteia la AJFP Hunedoara. Aceasta din urmă a fost respinsă prin Decizia nr. 18 din 07.09.2016

Excepția lipsei propriei calității procesuale pasive, invocată de pârâta A.J.F.P. Hunedoara în privința petitului având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F, a fost respinsă de prima instanță, având în vedere faptul că actele contestate au legătură între ele, cererea având un caracter unitar, iar Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara se află în subordinea D.G.R.F.P. Timișoara, respectiv A.N.A.F., în baza art. 13 alin. (1) și (3) lit. b) din H.G. nr. 520/2013.

Prima instanță a respins și excepția inadmisibilității petitului privind anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016, reținând că potrivit art. 18 alin. (2) din L.554/2004 Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, or raportul de inspecție fiscală este materializarea operațiunilor administrativ fiscale de control, care stă la baza deciziei de impunere contestată.

În ceea ce privește fondul cauzei, respectiv deductibilitatea taxei pe valoarea adăugata în cuantum de 30.771 RON și accesoriile aferente acesteia în cuantum de 1.114 RON, prima instanță a reținut aplicabilitatea jurisprudenței CJUE, așa cum rezultă din hotărârea dată în cauza C-277/14, potrivit căreia nu i se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârșit nereguli, în condițiile în care nu s-a dovedit că persoana impozabilă știa că emitentul facturii este implicat într-o fraudă. Reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de art. 146 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 pentru acordarea dreptului de deducere a TVA prin facturile prezentate ce îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.

Referitor la contribuțiile sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile de detașare acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania, în cuantum de 15.874.674 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON, ca urmare a recalificării acestora în venituri salariale în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 209/2015, potrivit cărora "(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...).

Cu referire la capătul accesoriu referitor la cheltuielile de judecată, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 455 C. proc. civ.

Analizând excepția nulității recursurilor, invocată de intimata reclamantă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată, criticile invocate recurentele pârâte încadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul pârâților, actele și lucrările dosarului, sentința atacată în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse de reclamantă, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În ceea ce privește admiterea cererii cu privire la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în cuantum de 30.771 RON, cu accesoriile aferente, ca urmare a majorării bazei de impunere a TVA cu suma de 128.212 RON, reprezentând achiziții de la furnizorul B. S.R.L, prima instanță a aplicat în mod corect jurisprudența CJUE, reținând că, în contextul în care reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, iar facturile îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, nu se putea refuza dreptul de a deduce a TVA pe motiv că furnizorul care a emis factura a săvârșit nereguli, în condițiile în care nu s-a dovedit că persoana impozabilă știa că emitentul facturii este implicat într-o fraudă.

În temeiul dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, persoana impozabilă este îndreptățită să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să îi fie livrate în condițiile în care deține exemplarul original al facturii care să conțină informațiile prevăzute la art. 155 din Legea nr. 571/2003.

Nu se contestă faptul că în cauzele la care face referire pârâta, respectiv cauzele reunite C-110/98 la C-147/98 Gabalfrisa, care face trimitere la paragraful 23 și 24 din cazul C-110/94 (INZO) și paragraful 24 din cazul C-268/83 Rompelman, Curtea Europeana de Justiție a stabilit că autoritățile fiscale au dreptul sa refuze dreptul de deducere în cazurile în care se stabilește, pe baza unor dovezi obiective, ca acest drept s-a exercitat în mod fraudulos.

Cu toate acestea, jurisprudența CJUE în materia TVA a impus autorităților naționale să aibă în vedere dacă persoana impozabilă dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat.

Astfel, Prin Hotărârea pronunțată la data de 21. iunie 2012 în cauzele reunite C-80/11 și C-142/11 că "Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat".

De asemenea, așa cum CJUE a statuat în Hotărârea din data de 22 octombrie 2015, în cauza C-277/14, "În Dispozițiile celei de A șasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere".

Refuzul autorităților fiscale de a lua în considerare dovezi privind absența unei fraude sau a unei pierderi fiscale a condus la dezvoltarea acestei jurisprudențe, în Hotărârea din data de 19.10.2018, în C-101/16 CJUE a arătat: "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale".

În consecință, în contextul în care condițiile de fond și de formă pentru exercitarea dreptului de deducere au fost îndeplinite, autoritățile fiscale nu puteau refuza dreptul de deducere pentru achizițiile efectuate pe motiv că furnizorului îi fusese anulată înregistrarea în scopuri TVA, drept sancțiune pentru nerespectarea prevederilor legale, bazându-se exclusiv pe comportamentul fiscal neadecvat al furnizorului, fără să aibă în vedere dovezi privind implicarea într-o fraudă privitoare la TVA a titularului dreptului de deducere.

Referitor la contribuțiile sociale calculate suplimentar pentru indemnizațiile de detașare acordate salariaților ca urmare a activității desfășurate în Germania, în cuantum de 15.874.674 RON, la care se adaugă accesorii în cuantum de 5.493.671 RON, ca urmare a recalificării acestora în venituri salariale în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003, în mod corect prima instanță a aplicat dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 209/2015, potrivit cărora "(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi

Pârâtele, prin argumentele f