ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3712/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca, la data de 18.06.2014, reclamanții, A. și B., în contradictoriu cu pârâtul, C. și D., au solicitat:

- să se constate caracterul simulat al contractului de întreținere nr. x din 31.07.2009, autentificat de BNPA E. și F., având ca obiect nuda proprietate asupra cotei de 10/16 parte din imobilul situat în com. Florești, înscris în C.F. nr. x Florești, în realitate acest contract fiind unul de donație deghizată;

- să se constate caracterul simulat ai contractului de întreținere nr. x din 17.03.2010, autentificat de BNP G., având ca obiect nuda proprietate, asupra cotei de 6/16 parte din imobilul situat în comuna Florești, înscris C.F. nr. x Florești, în realitate acest contract fiind unul de donație deghizată;

- să se dispună reducțiunea liberalităților excesive realizate prin contractul de întreținere nr. x din 31.07.2009, contractul de întreținere nr. x din 17.03.2010 și testamentul autentic prin care defunctul H. l-a desemnat legatar universal pe pârâții C., cu nr. x din 31.07.2009, a BNP E. și F., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5616/2017 din 14.07.2017, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acțiunea, astfel:

- a dispus reducțiunea liberalității excesive realizată prin testamentul autentificat sub nr. x din 31.07.2009 de către BNP E. și F. și a dispus desființarea acestuia în limitele depășirii cotității disponibile;

- a respins acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive realizate prin contractele de întreținere autentificate sub nr. x din 31.07.2009, de BNPA E. și F. respectiv nr. x din 17.03.2010, de BNP G. ca prescrisă;

- a respins acțiunea în constatarea simulației celor două contracte de întreținere, formulată de reclamanții I. și respectiv B. în contradictoriu cu C. și respectiv D., ca lipsită de interes.

Prin aceeași sentință a obligat pe pârâtul C. la plata în favoarea Statului Român a sumei de 4.939,51 RON, cu titlu de diferență de taxă judiciară de timbru, eșalonată și neachitată și la plata sumei de 2.763,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Decizia nr. 1352 din 12 iunie 2018, a admis apelul declarat de pârâții C. și D. împotriva încheierii civile din 06.04.2017 și a sentinței civile nr. 5616 din 14.07.2017 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care ie-a schimbat în parte în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la testament.

A respins acțiunea formulată de reclamanții I. și B., împotriva pârâtului C. și în consecință:

A respins cererea de reducțiune a liberalităților excesive realizată prin testamentul autentificat sub nr. x/2009 de BNP E. și F. ca prescrisă.

A înlăturat obligația pârâtului C. de plată în favoarea Statului Român a taxei judiciare neachitate, precum și la piața cheltuielilor de judecată și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins apelul declarat de reclamanții I. și B., aceștia fiind obligați la plata sumei de 13.911,23 RON cheltuieli de judecată în fond și apel (4.000 RON onorar fond primul ciclu, 2.000 RON onorar fond al doilea ciclu și câte 2.000 RON pentru apeluri+taxă timbru 3.911,23 RON).

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanții I. și B. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Cluj, la data de 09 august 2018.

Prin adresa nr. x/2014* din 26.09.2018, Tribunalul Cluj a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 1 octombrie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.

Prin rezoluția completului din data de 2 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 19 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect acțiune în declararea simulației.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competentei în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează, toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită, de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că; "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora; "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

in aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița Năsăud revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamanții I. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1352 din 12 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.10.2018.