ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3676/2018

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele; Prin sentința civilă nr. 3100 din data de 11 aprilie 2018 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 223/2015, în conformitate cu care cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul, astfel încât, a dispus declinarea competenței in favoarea instanței în a cărei rază de jurisdicție domiciliază reclamantul, respectiv Tribunalul Constanța, Investit prin declinare, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1918/LM din data de 7 august 2018, prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanța a reținut că cererea de chemare în judecată nu este formulată de persoana fizică ce are calitate de pensionar, ci de A. în numele acestuia, prin urmare A. are calitatea de reclamant, făcând aplicabilitatea celor statuate în cuprinsul deciziei nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că organizațiile de sindicat au legitimare procesuală activă în acțiunile în justiție privind contestarea unor decizii individuale de recalculare pensie. Cu privire la conflictul negativ de competența, cu a cărui soluționare a fost legal investită, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc.

civ, raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin dispozițiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 s-a reglementat competența de soluționare a cererilor îndreptate împotriva Casei Naționale de Pensii Publice, a Caselor Teritoriale de Pensii sau împotriva Caselor de Pensii Sectoriale, prevăzându-se că astfel de cereri se adresează instanței în a cărei raza teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul. Dispozițiile anterior menționate (ce au preluat conținutul art. 156 din Legea nr. 19/2000) reglementează două ipoteze distincte în ceea ce privește competența teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale. Într-o primă ipoteză, se prevede că cererile îndreptate împotriva Casei Naționale de Pensii Publice, a Caselor Teritoriale de Pensii sau împotriva Caselor de Pensii Sectoriale se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Din contră, în situația în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului de lege stabilește că va fi competentă să soluționeze litigiul instanța în a cărei rază își are domiciliul sau sediul pârâtul.

Prevederile care stabilesc că instanța competentă este cea din raza căreia se află domiciliul reclamantului reprezintă o derogare de la dispozițiile alin. (2) al textului de lege anterior menționat, conform cărora celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul, derogare de natură a facilita accesul la instanță al pensionarilor în litigiile ce privesc stabilirea pensiilor, în speță, nu se poate reține că A. are legitimare procesuală activă, întrucât dreptul material ce face obiectul cererii de chemare în judecată aparține pensionarului, iar potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), și anume în cele prin care apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, din statutele funcționarilor publici, din contractele colective de muncă și din contractele individuale de muncă.

Pe de altă parte, se constată că în prezentul litigiu A. a acționat în calitate de mandatar, în favoarea titularului dreptului de pensie, sediul acestuia neprezentând relevanță pentru determinarea competenței de soluționare a cauzei. În acest caz, competența teritorială este determinată de domiciliul reclamantului și nu de sediul lui A., astfel cum prevede art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. De asemenea, având în vedere calitatea de mandatar al A., în prezenta cauză nu devin incidente prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 și nici dispozițiile Deciziei nr. 1/2013 pronunțate în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că A. are calitate procesuală activă în litigiile de muncă.

Pentru considerentele prezentate, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, instanță în cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.10.2018.