ÎCCJ, Decizia nr. 31/2017

Decizia civilă nr. 31/2017

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

La data de 24 iunie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de A., la acea dată, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, împotriva hotărârii nr. 5/P din 8 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii disciplinare și a sancțiunii disciplinare ce i-a fost aplicată și cu obligarea intimatei la plata a 20.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și cheltuieli de judecată.

Fără a critica în mod explicit și sistematic hotărârea atacată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în susținerea recursului, magistratul a expus punctual o serie de aspecte ce vizează pretinsele vicii ale modului în care s-a sesizat Inspecția Judiciară și ale modalității de efectuare a cercetării disciplinare, precum și ale rezoluției a cărei nerespectare i se reproșează, ca și a rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare; anumite circumstanțe personale legate de volumul său real de activitate, comparativ și cu cel al colegilor, calitatea muncii desfășurate și gradul crescut de complexitate al cauzelor soluționate; a căror relevanță nu ar fi fost corect reținută.

Recursul nu a fost încadrat în drept.

Criticând, însă, în mod implicit hotărârea atacată din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, magistratul vizează motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Practic, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată ar fi pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, faptele, astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterilor disciplinare ce i-au fost reținute în sarcină.

Intimata Inspecția Judiciară a atașat la dosar întâmpinare, comunicată părții adverse, prin care titularul acțiunii disciplinare a invocat, sub un prim aspect, nulitatea recursului, ca urmare, în primul rând, a tardivității motivării, iar, în al doilea rând, a lipsei explicite a motivelor de nelegalitate sau netemeinicie referitoare la hotărârea atacată. În subsidiar s-a solicitat, motivat, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului care a depus răspuns, solicitând respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 16 ianuarie 2017, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepția nulității invocată de intimată și a admis în principiu recursul procurorului A.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile dezvoltate de către recurent, au în vedere, în fapt, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, respectiv a celor prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) și lit. m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

Referitor la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., se constată că secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just prezența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data declanșării cercetării disciplinare, respectiv 8 martie 2016, pârâtul procuror avea în lucru 61 de dosare, dintre care, 2 i-au fost repartizate în anul 2011, 6 în anul 2012, 5 în anul 2013, 14 în anul 2014, 28 în anul 2015 și 6 în anul 2016. Mai mult, din verificările efectuate în cauzele repartizate până în anul 2014, inclusiv, a rezultat că, exceptând două cauze, în toate dosarele aflate în lucru au existat perioade lungi de timp în care nici procurorul, nici lucrătorii de poliție judiciară nu au efectuat acte de urmărire penală; astfel încât, s-au înregistrat prelungiri ale procedurilor judiciare de peste 5 ani, într-un dosar; de peste 4 ani, în 2 dosare; de peste 3 ani, în 4 dosare; între un an și 3 ani, în 12 dosare, în restul dosarelor întârzierile fiind pe perioade de până la un an.

Tot astfel, s-a dovedit că majoritatea covârșitoare a actelor de urmărire penală au fost efectuate de lucrătorii de poliție judiciară delegați în acest sens, procurorul limitându-se la întocmirea unor ordonanțe de delegare, de începere a urmăririi penale, solicitarea luării de către instanță a unor măsuri preventive ori de supraveghere tehnică.

În această privință, este de reținut că, în toate susținerile sale, recurentul nu infirmă cele reținute în hotărâre, problema ridicată de magistrat fiind lipsa caracterului imputabil și a elementului subiectiv ale întârzierilor, precum și acordarea unei valențe exoneratoare de răspundere pretinselor circumstanțe profesionale extrem de favorabile, după aprecierea sa.

Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurent, constând într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor procedurale pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele lucrări examinate, nesoluționate în termen, denotă încălcarea dispozițiilor legale, de către recurentul procuror.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator - care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale - și analiza factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate prin raportare și la ceilalți procurori ai unității de parchet și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de lucrări și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea întârzierilor, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să îl exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a procurorului.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească termenul legal de soluționare a lucrărilor și dosarelor repartizate, în condițiile în care nu avea nici măcar o evidență clară a acestora și nu a existat o preocupare în prioritizarea acestora, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

În atare situație, împrejurările expuse în apărare de către autorul recursului nu au semnificația dată de acesta și nu sunt de natură a infirma soluția de angajare a răspunderii sale disciplinare.

Se constată, așadar, că faptele reproșate, sub acest aspect, recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just, a fost reținut de către instanța de disciplină prin hotărârea atacată, fiind reliefată corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Nici în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluția instanței de disciplină nu este criticabilă.

Potrivit textului legal menționat, constituie abatere disciplinară nerespectarea, în mod nejustificat, a dispozițiilor cu caracter administrativ date în conformitate cu legea de conducătorul parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de legi sau regulamente.

Din această perspectivă, acțiunea disciplinară exercitată împotriva recurentului a avut ca fundament refuzul acestuia de a

se conforma Rezoluției nr. 192/lX/1 din 11 februarie 2016 a procurorului șef birou din

cadrul Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Mehedinți

, prin care s-a dispus efectuarea unui control operativ curent cu privire la dosarele repartizate spre soluționare în perioada 2011 - 2012 și în care nu s-au adoptat soluții

.

D

in considerentele hotărârii atacate, rezultă că secția pentru procurori, ca instanță disciplinară, a dat o apreciere corectă textului legal incriminator incident, prin raportare la aspectele concrete ale speței, rezultate din materialul probator administrat.

În această privință, este de necontestat că recurentul nu neagă faptul nepredării dosarelor cu privire la care s-a dispus efectuarea controlului.

Semnificativ în contextul examinat este și faptul că, deși referitor la emiterea rezoluției în discuție, recurentul a formulat sesizare la Inspecția Judiciară, prin Rezoluția nr. 1246/IJ/290/DIP/2016 din 1 martie 2016, respectiva sesizare a fost clasată.

Prin urmare, criticile privitoare la pretinsa nelegalitate și la motivele „oculte” ce ar fi determinat adoptarea

Rezoluției nr. 192/lX/1 din 11 februarie 2016,

învederate în sesizare, reiterate și în prezenta cale de atac, nu s-au confirmat. Se impune, astfel, concluzia, corect reținută și de instanța de disciplină, că emiterea

acestui act

s-a făcut, contrar celor susținute în recurs, în limitele atribuțiilor legale ale

procurorului șef birou

.

Refuzul de a aduce la îndeplinire dispozițiile cuprinse în rezoluția anterior menționată a îmbrăcat forma unei opoziții evidente a recurentului de a preda dosarele aflate în lucru, specificate în conținutul actului, în condițiile în care, în majoritatea dosarelor, recurentul magistrat înregistra prelungiri ale procedurilor pe perioade mari de timp.

Or, calea aleasă de recurent nu a fost conformă cu dispozițiile ce reglementează obligațiile profesionale ale procurorului, ca și statutul acestuia

.

Este important de subliniat faptul că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar, în conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menționată, „procurorii din fiecare parchet sunt subordonați șefului parchetului respectiv”.

Or, principiul subordonării ierarhice impune procurorului să aducă la îndeplinire cu bună-credință atribuțiile stabilite de

procurorul șef birou

în conformitate cu prevederile legale.

Cât privește criticile recurentului referitoare la o pretinsă încălcare a principiului legalității și a principiului respectării independenței procurorului, se constată că acestea nu prezintă relevanță din perspectiva examinată, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat, de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Or, aspectele de fond ale activității procurorului în cauză(vizând legalitatea sau oportunitatea măsurilor concrete dispuse ori a raționamentelor logico-juridice ale magistratului), reglementate de principiile invocate, nu au făcut obiectul analizei în speță.

Pe de altă parte, trebuie precizat că principiul independenței procurorului nu este unul absolut, acesta fiind reglementat alături de alte principii, respectiv, de: cel al responsabilității, cel al legalității sau cel al controlului ierarhic.

Consecința imediată și directă a încălcării obligațiilor profesionale și a raporturilor de serviciu, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost nu numai atingerea adusă principiului controlului ierarhic, care reglementează activitatea desfășurată de procurori, cât și perturbarea activității în cadrul unității de Parchet, aspecte corect reținute de instanța de disciplină și evidențiate de probele dosarului.

Secția pentru procurori a stabilit în mod corect și existența laturii subiective a abaterii disciplinare, în condițiile în care, conform potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, procurorul recurent avea obligația de a respecta dispozițiile din

Rezoluția nr. 192/lX/1 din 11 februarie 2016

, în integralitate, iar refuzul său de a preda spre control anumite dosare aflate în lucru, conform dispozițiilor conducătorului parchetului, a fost manifestat neechivoc.

Aprecierile magistratului în legătură cu pretinsa nelegalitate a conținutului rezoluției a cărei aducere la îndeplinire a refuzat-o, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate respectiva nelegalitate, nu se pot constitui, însă, în aspecte care să poate face obiectul analizei în fond, în context disciplinar, având în vedere că acestea excedează atribuțiilor și competențelor stabilite prin Legea nr. 317/2004.

Ca atare, Înalta Curte constată că, în speță, a fost reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite și rezultatul produs, așa încât, susținerile recurentului, grefate pe nelegalitatea hotărârii atacate, nu pot fi primite.

Afirmațiile din recurs, referitoare la pretinsele motive care i-ar fi determinat pe conducătorii unităților de parchet să sesizeze Inspecția Judiciară, nesusținute de mijloace de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate pe care instanța îl realizează cu privire la hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii sub aspectul atragerii răspunderii disciplinare pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reținute în sarcina pârâtului.

De asemenea, susținerile autorului recursului, referitoare la vechimea în magistratură și la activitatea sa profesională exemplară, sunt inapte să îl absolve de orice sancțiune și nu pot conduce la o altă soluție decât cea împărtășită de Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările completările ulterioare, fiind luate în considerare la individualizarea sancțiunii.

Dimpotrivă, cu asemenea vechime și pregătire în funcția de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte întru totul normele legale, precum și principiile ce guvernează această activitate.

În raport cu caracterul neîntemeiat al criticilor aduse hotărârii atacate, se constată și lipsa de fundament a solicitărilor recurentului privind obligarea intimatei la plata despăgubirilor pentru daune morale sau a cheltuielilor de judecată.

Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 5/P din 8 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2017.