ÎCCJ, Decizia nr. 30/2017

Decizia civilă nr. 30/2017

Asupra recursurilor de față, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

La data de 25 mai 2016, au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursurile declarate de

A., B., C.,

judecători în cadrul Tribunalului Caraș-Severin

și D., judecător la Judecătoria Reșița

, în contradictoriu cu Inspecția Judiciară,

împotriva Hotărârii nr. 39/J din 9 decembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Recurentele au solicitat, în esență, casarea în totalitate a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare.

În ceea ce le privește pe recurentele

D., A. și B., acestea au solicitat în plus, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii aplicate de către secția pentru judecători, cu sancțiunea avertisment, prevăzută de art.

100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea recursurilor formulate, recurentele

D., A. și B.

au invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarele acestor recursuri au susținut, în esență, cu referire punctuală la textele legale incidente și la circumstanțele reale ale speței judecate, că hotărârea instanței de disciplină ar fi nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se, în mod eronat, faptul că în ceea ce le privește pe fiecare în parte ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menționate.

Recurenta D. a subliniat, în plus, faptul că aspectele examinate în speță ar viza modalitatea concretă de soluționare a unei cauze și temeinicia soluției adoptate, ceea ce constituie atributul exclusiv al instanței de control judiciar, neputând fi cenzurate, în opinia sa, în context disciplinar.

În cadrul unor critici comune, autoarele acestor recursuri au subliniat că, sub aspect subiectiv, nu se regăsește forma de vinovăție cerută de lege pentru a se atrage răspunderea disciplinară, neputându-se constata, în opinia acestora, caracterul grav al faptelor în discuție și nici existența unui rezultat vătămător, care să le atragă sancțiunea aplicată.

Fiecare recurentă menționată a învederat o serie de circumstanțe personale, care ar fi de natură a înlătura caracterul nescuzabil al pretinselor erori ce i-au fost stabilite în sarcină.

În subsidiar, aceste recurente pârâte au solicitat reindividualizarea sancțiunilor disciplinare aplicate, fiecare apreciind că, în raport cu circumstanțele reale și personale, precum și cu criteriile legal prevăzute, sancțiunea stabilită ar fi prea aspră.

În recursul său, pârâta judecător

C. a invocat atât incidența cazului de casare reglementat de prevederile art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și a celui prevăzut de pct. 5 al aceluiași articol.

Sub un prim aspect, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., această recurentă a învederat faptul că între minuta exprimată în hotărâre și cea publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii ar exista o diferență, în sensul că, în cea publicată pe site, nu s-ar menționa existența opiniei separate și, implicit, nici a celei majoritare, ceea ce ar contraveni dispozițiilor procedurale și regulamentare incidente, precum și jurisprudenței instanței de disciplină în materie și ar avea asupra sa consecințe grave.

Pe fondul cauzei, și această recurentă consideră, în esență, că s-ar fi făcut o greșită încadrare a faptei, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Sub acest aspect, s-a susținut, cu referire și la considerentele expuse în opinia separată exprimată în cauză, că s-ar fi reținut greșit caracterul grav al faptei, raportat la pretinsa temporizare a procedurilor judiciare.

Partea recunoaște că a existat o greșeală neîndoielnică de a nu observa stabilirea incorectă a taxei de timbru, însă, în opinia sa, aceasta ar avea, față de circumstanțele învederate, un caracter scuzabil, de natură a înlătura pretinsa gravă neglijență și, ca atare, și răspunderea disciplinară.

Intimata Inspecția Judiciară nu a depus întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Pentru sistematizarea expunerii, având în vedere faptul că mare parte a argumentelor invocate sunt comune sau similare, criticile formulate de recurente vor fi examinate grupat.

Sub un prim aspect, referitor la faptul că elementele analizate în speță ar viza modalitatea concretă de soluționare a unei cauze și temeinicia soluției adoptate, chestiuni necenzurabile în context disciplinar, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta D.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, respectarea dispozițiilor de drept substanțial și procedural, inclusiv a celor privind stabilirea taxelor judiciare de timbru, ca și a principiului contradictorialității și asigurarea garanțiilor procesuale ale părților în această materie reprezintă o îndatorire de serviciu.

Ca atare, neîndeplinirea acestei obligații poate să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

Din această perspectivă, trebuie precizat că se impune a fi făcută distincția între încălcarea normelor de procedură sau a celor de drept substanțial, ca eventuală greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecător pe parcursul soluționării cauzei și, pe de altă parte, nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar.

Cercetarea judecătorească efectuată în cauză de către secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, a avut ca obiect exclusiv conduita magistraților pârâți în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea lor profesională, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Întrucât ceea ce s-a analizat nu a fost legalitatea și temeinicia soluțiilor adoptate, se constată că soluționarea acțiunii disciplinare și pronunțarea hotărârii atacate s-au realizat în limitele atribuțiilor și ale competenței prevăzute de lege în materie disciplinară, structurilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Totodată, se reține că abaterea disciplinară stabilită în sarcina recurentelor nu vizează expres nelegalitatea vreunui anume act procedural emis de către acestea, care să fie susceptibilă de examinare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

În același context, Înalta Curte reamintește faptul că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004.

Este semnificativ de precizat, în contextul examinat, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”.

Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.

În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”.

Or, prin considerentele hotărârii atacate în cauză, secția pentru judecători în materie disciplinară, a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând incidența art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Nu sunt fondate nici criticile formulate de toate cele patru recurente din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut săvârșirea de către fiecare recurentă în parte a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a cu aplicarea art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.

În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este necesară în primul rând, existența unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.

În speță, s-a reținut, în esență, nerespectarea de către recurentele-pârâte a dispozițiilor procedurale și a celor speciale vizând taxele judiciare de timbru, relativ la modalitatea de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru, asigurarea efectivă a garanțiilor respectării drepturilor părților în această materie și aplicarea sancțiunii anulării unor cereri deduse judecății, în fond sau, după caz, în recurs, cu încălcarea respectivelor dispoziții.

În ceea ce privește inexistența elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susținerile recurentelor pârâte sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.

Sub aspectul laturii obiective, recurentei D. i s-a imputat încălcarea cu gravă neglijență a dispozițiilor art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) și art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și a dispozițiilor art. 129 din V.C.P.C.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că: prin nedeterminarea explicită a modalității de calcul a taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanție, pe care a stabilit-o în sarcina părții, în condițiile în care, prin cereri repetate, partea a invocat constant excepția nelegalei stabiliri a acestei taxe; prin faptul că, în tot cursul judecății, nu i-a învederat părții posibilitatea de a formula cerere de reexaminare a taxei și prin neacordarea calificării juridice corespunzătoare respectivelor cereri; prin faptul că nu a pus în dezbatere o excepție, în temeiul căreia a soluționat apoi cererea părții; precum și prin aplicarea sancțiunii anulării cererii pentru motivul netimbrării, fără a asigura respectarea cadrului legal aplicabil și a garanțiilor procedurale ale părților, judecătorul D. nu a respectat întocmai dispozițiile legale menționate.

În ceea ce le privește pe recurentele

A., B. și C.

, se constată că și faptele imputate acestora au fost circumscrise în mod corect laturii obiective a aceleiași abateri.

Este incotestabil faptul că, în calitate de judecători care au instrumentat aceeași cauză civilă în recurs, magistrații menționați au omis să pună în discuția părților, în ședință publică, excepția netimbrării recursului, invocată din oficiu și au stabilit eronat cuantumul taxei judiciare de timbru, raportat la dispozitivul sentinței recurate.

Modalitatea de lucru, care a făcut ca partea care a declarat recursul să fie lipsită de posibilitatea de a se apăra cu privire la excepția ce a determinat soluționarea cauzei, precum și stabilirea eronată a taxei judiciare de timbru, care a făcut ca, deși partea să fi achitat o taxă mai mare decât cea legal datorată, să i se anuleze, totuși, ca insuficient timbrat, recursul denotă, într-adevăr, încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) din V.C.P.C. și art. 25 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, atât în litera, cât și în spiritul lor. S-au eludat, astfel, atât scopul reglementării, cât și principii fundamentale, respectiv cel al respectării dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

De altfel, recurentele înseși nu neagă producerea faptelor în materialitatea lor.

Prin urmare, în ceea ce privește existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, a normelor de drept substanțial și procesual invocate, se reține că aceasta a fost în mod corect stabilită de către instanța de disciplină.

Aspectele de fapt invocate în circumstanțiere de către magistrații recurenți, deși nu au semnificația exoneratoare de răspundere acordată de autoarele recursurilor, au fost avute în vedere, însă, la stabilirea formei de vinovăție, ca și la individualizarea sancțiunilor disciplinare aplicate.

Faptul că, într-adevăr, judecătorii în cauză nu au mai format obiectul unor cercetări sau sancționări disciplinare și au un volum mare de activitate; în lipsa oricărui element probatoriu care să ateste caracterul intenționat al faptelor, în raport și cu dispozițiile art. 16 alin. (3) C. civ., denotă existența culpei, ca formă de vinovăție în producerea faptei și justifică încadrarea în varianta normativă a tezei a doua a textului legal incriminator.

În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a circumscris în mod corect faptele reproșate recurentelor unor încălcări ale normelor de drept de o asemenea gravitate, care să aibă consecințe asupra duratei procedurilor judiciare sau care să aducă o atingere drepturilor sau intereselor procesuale ale părților și, în special, ale părții căreia i-au fost anulate ca insuficient timbrate/netimbrate cererile deduse judecății.

În analiza efectuată, Înalta Curte consideră că este rezonabil ca, pentru stabilirea gradului de gravitate al faptei, să se rețină o legătură de cauzalitate între conduita recurentelor în instrumentarea dosarului ca judecător - în fond sau în recurs - și premisele create atât sub aspectul încălcării drepturilor părților din respectiva cauză, cât și sub aspectul afectării imaginii sistemului judiciar.

Pretinsa lipsă de gravitate a urmărilor faptei, invocată cu motivarea că partea ar putea formula o nouă cerere de chemare în judecată, nu este de natură a înlătura consecința gravă asupra înfăptuirii actului de justiție, determinată de încălcarea unor îndatoriri profesionale, consecință stabilită și prin prisma altor criterii în afara celui vizând temporizarea procedurilor judiciare.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.

În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelilor constatate, instanța reține că modalitatea în care recurentele pârâte au procedat în privința cauzei civile ce a format obiectul Dosarului nr. x/115/2013, nesocotind prevederile legale în discuție, nu poate fi plasată în afara sferei abaterilor disciplinare, în lipsa oricăror justificări, care să o facă scuzabilă.

Chiar dacă recurentele susțin că încălcările constatate s-au produs pe fondul unui volum mare de activitate, grefat, în cazul recurentei C., pe lipsa specializării în materie, acest fapt, deși real, nu are semnificația exoneratoare de răspundere propusă de autoarele recursului, în raport cu caracterul imperativ al normelor și principiilor fundamentale încălcate, precum și cu finalitatea acestei conduite.

Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, invocat exclusiv de recurenta judecător C., vizează o pretinsă neregularitate procedurală, referitoare la neconcordanța dintre minuta exprimată în hotărâre și cea publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, motiv prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurenta C. din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate vizate.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză, întocmirea minutei s-a realizat cu respectarea dispozițiilor procedurale aplicabile în acest moment procesual.

Potrivit dispozițiilor art. 401 alin. (1) C. proc. civ., după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluția și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate, în sens similar fiind și dispozițiile art. 125 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Examinarea actelor dosarului relevă fără putință de tăgadă faptul că minuta întocmită de Secția pentru judecători cuprinde atât soluția majoritară cât și opinia separată exprimată de către trei dintre membrii completului de judecată (fila 67 dosar), precum și semnăturile tuturor membrilor respectivului complet.

Împrejurarea că, pe site-ul instanței de disciplină, nu s-a menționat existența opiniei separate nu afectează legalitatea hotărârii atacate și nu rezultă că a produs vreo vătămare care să fie remediabilă pe calea aplicării sancțiunii nulității.

Cum niciun argument invocat de recurenta menționată, în cadrul acestor critici, nu se justifică, mențiunea că acest fapt ar fi avut asupra sa consecințe grave fiind rezultatul aprecierii pur subiective a pârâtei judecător, se constată că nu este incident nici cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici criticile și solicitările formulate în subsidiar de către recurentele D., B. și A. privind legalitatea măsurilor sancționatorii dispuse și, respectiv, reindividualizarea sancțiunilor disciplinare aplicate, nu pot fi reținute.

Sub acest aspect, se constată că, deși pentru fiecare dintre recurentele D., B. și A., fapta examinată reprezintă prima abaterea disciplinară constatată, pe parcursul unei activități în magistratură considerabile, acest fapt, ca și celelalte aspecte învederate în circumstanțiere, nu pot impune casarea hotărârii atacate sub aspectul individualizării sancțiunii disciplinare, câtă vreme a fost reliefată corect existența faptelor, a conduitelor ilicite, a vinovăției, a rezultatului vătămător și a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite și rezultatul produs.

În condițiile expuse și întrucât, fiecare recurentă menționată a avut calitatea de titular al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei civile în discuție, fie în fond, fie în recurs, având și obligația și posibilitatea de a studia temeinic actele și lucrările dosarului, precum și cadrul legal aplicabil, se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare și judicioasa individualizare a sancțiunilor disciplinare aplicate fiecărei recurente, constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni, prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cum gravitatea abaterii constatate impune sancțiunea disciplinară menționată, chiar dacă au fost prezentate înscrisuri prin care recurenta D. este apreciată pozitiv, nici sub acest aspect, hotărârea nu este criticabilă.

Aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, respectiv a avertismentului, prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu ar face decât să golească de realul conținut sancționator măsura aplicată și să încalce principiul proporționalității, în cadrul căruia, principalul criteriu îl constituie gravitatea faptei.

Tot în acest context, se remarcă faptul că, în mod corect, în cadrul opiniei majoritare, distinct de stabilirea întinderii răspunderii disciplinare a celor trei recurente amintite, a fost individualizată sancțiunea aplicată judecătorului C. Aceasta deoarece, vinovăția sa este circumstanțiată de împrejurarea că a intrat în compunerea completului de judecată fiind al doilea judecător în planificarea de permanență și cu toate că avea, în aceeași măsură, obligația cunoașterii elementelor cauzei și legislației aplicabile, a avut o posibilitate de studiere efectivă a dosarului mult mai redusă.

Din acest punct de vedere, este de observat că sancțiunea avertismentului, aplicată judecătorului C., este cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare aplicabile magistraților și, întrucât, în raport cu criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 și cu principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost aplicată legal, se constată că nici în ceea ce o privește pe această recurentă, hotărârea nu se impune a fi casată.

Cum toate motivele s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele judecător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

A., B., C., D.

împotriva Hotărârii nr. 39/J din 9 decembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2017.