ÎCCJ, Decizia nr. 32/2017

Decizia civilă nr. 32/2017 Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: La data de 27 iulie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost înregistrat recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 mai 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Recurentul a formulat o serie de prime critici, vizând modul în care instanța de disciplină a soluționat, la ultimul termen de judecată, chestiunile prealabile.

Referitor la cererea de amânare formulată pentru termenul din data de 25 mai 2016, consideră partea că aceasta a fost respinsă nejustificat, întrucât, în respectiva zi urma să o înlocuiască pe președinta Judecătoriei Hîrșova, aflată la Biroul Electoral și fiind doar doi judecători, trebuia să asigure atât rezolvarea unor probleme cu caracter administrativ, cât si permanența în materie penală cu privire la măsurile preventive. Mai mult, ar fi avut propriile ședințe de judecată atât marți, 24 mai 2016, cât și joi, 26 mai 2016, fiind în imposibilitate de a se prezenta in fața secției pentru a-și formula apărările. În ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat, autorul recursului apreciază că instanța de disciplină s-a pronunțat pe un alt temei juridic decât cel invocat în întâmpinare.

Astfel, deși a invocat în susținerea excepției articolul 431 alin. (2) C. proc. civ., Secția a motivat respingerea excepției raportat la art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Față de motivele invocate în întâmpinare, s-a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7, raportat la art. 497 C. proc. civ. Referitor la solicitarea pe care a formulat-o cu privire la încuviințarea probei cu înscrisuri, constând in Dosarul nr. x/J/2015, instanța de disciplină nu s-ar fi pronunțat asupra acestei probe, astfel încât, în opinia recurentului, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

pentru casarea hotărârii, deoarece dosarul menționat cuprinde dovezi atât cu privire la excepția autorității de lucru judecat cât și cu privire la fondul cauzei, dovezi în baza cărora a mai fost sancționat disciplinar în precedent. Cu privire la fondul cauzei, recurentul a învederat, în esență, faptul că hotărârea atacată este nelegală, deoarece nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, faptele imputate nefiind datorate relei - credințe, ci unui concurs nefavorabil de împrejurări. Unele situații de fapt, fie exagerate, fie nereale, au fost însușite ca atare din acțiunea disciplinară.

Relativ la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în esență, autorul recursului a învederat o serie de circumstanțe personale, incluzând aspecte profesionale, medicale și familiale care justifică, în opinia sa, situațiile factuale reținute de instanța de disciplină. În acest context, s-a subliniat existența unui volum mare de activitate, pe care s-ar fi grefat probleme de sănătate, care l-ar fi împiedicat să ajungă nu numai la instanță, dar prin caracterul lor imprevizibil, chiar și la medic, pentru a obține de fiecare dată concediu medical.

De asemenea, magistratul a relevat problemele familiale, precum și, pe plan profesional: dificultățile legate de intrarea în vigoare a noilor coduri, preocuparea sa pentru calitatea lucrărilor, pentru respectarea drepturilor părților, dar și modalitățile de lucru culpabile ale grefierilor de ședință, precum și faptul că, în opinia sa, aspectele de fapt reținute ar fi acuzații nereale sau simple scăpări, situații izolate, determinate de numărul mare de cauze și de complexitatea acestora. Nu există, consideră recurentul, nici pretinsa afectare a drepturilor părților, dimpotrivă, demersurile sale procedurale urmărind respectarea acestora, iar restanțele în redactare sunt comparabile cu cele ale celorlalți colegi judecători.

Tot în acest context, magistratul a susținut că secția pentru judecători a ignorat criteriile stabilite pentru evaluarea activității judecătorului. Relativ la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, autorul recursului a arătat că cele reținute sub acest aspect de către instanța de disciplină sunt excesive, în condițiile în care a depus toate eforturile pentru a face față problemelor medicale și serviciului. S-a arătat că probatoriul administrat în cauză din această perspectivă, fundamentat pe declarațiile subiective ale unor martori, a fost reținut în mod nejustificat și neprocedural de către instanța de disciplină în motivarea hotărârii.

Cât privește consecințele faptelor, partea apreciază că acestea au fost eronat stabilite, după părerea sa nefiind afectată imaginea corpului de judecători, deoarece justițiabilii și avocații cunosc faptul că și-a desfășurat întotdeauna în mod corespunzător atribuțiile, iar perioada prin care a trecut în anul 2015 a fost una izolată și justificată medical. Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a susținut, în esență, că nu este real faptul că în perioada 1 ianuarie 2014 - 31 iunie 2015 nu a participat la toate ședințele de învățământ profesional.

S-a menționat că, problemele constatate s-au ivit după data de 1 ianuarie 2014, când vicepreședintele instanței s-a ocupat de învățământul profesional și a stabilit, în opinia părții, contrar art. 26 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ca ședințele să fie organizate săptămânal, iar nu lunar și anume, în ziua de marți, când recurentul avea și ședința de judecată, astfel încât nu avea timp să participe. Cât privește abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, autorul recursului a menționat, în esență, faptul că și-a îndeplinit atribuțiile la compartimentele Registratură și Corespondență, mergând periodic, informându-se și verificând registrele.

În privința faptului neconsemnării constatărilor în registrul de control, magistratul a arătat că acesta s-a datorat împrejurării că nu au existat niciodată probleme sau sesizări referitor la activitatea respectivelor compartimente. În ceea ce privește Hotărârea Colegiului de conducere nr. 12/2015, recurentul judecător a susținut că acest act nu i-a fost adus la cunoștință și a fost emis cu două săptămâni înainte de a fi delegat la Judecătoria Medgidia, moment până la care a rezolvat toate dosarele aflate în procedura prealabilă. Referitor la activitatea desfășurată la Judecătoria Medgidia, judecătorul recurent a menționat că nu a încălcat cu nimic regulile profesionale și că vicepreședintele instanței respective a avut o pretenție excesivă, anume aceea de a fi prezent zilnic la serviciu.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care, în considerarea dispozițiilor art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a invocat, în principal, nulitatea recursului, din perspectiva motivelor de recurs de nelegalitate, care nu ar fi indicate în mod explicit și nici dezvoltate fiecare în parte, precum și inadmisibilitatea căii de atac, din perspectiva motivelor de netemeinicie expuse. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la susținerile din acțiunea disciplinară și din considerentele hotărârii, care susțin, în opinia intimatei, legalitatea și temeinicia soluției instanței de disciplină. Apărările intimatei au fost comunicate recurentului, care a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a cerut motivat respingerea apărărilor Inspecției Judiciare și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În plus, recurentul judecător a solicitat admiterea recursului și să se dispună revenirea sa în magistratură, iar, în subsidiar, aplicarea oricărei alte sancțiuni pe care instanța o consideră oportună, în raport cu circumstanțele învederate. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite. Cu toate că petentul nu indică în mod explicit ce norme de procedură care atrag nulitatea au fost încălcate cu ocazia soluționării acțiunii, examinarea criticilor expuse în acest cadru relevă faptul că p rimul motiv de recurs invocat vizează pretinsa nulitate a hotărârii atacate, ca urmare a respingerii cererii de amânare formulate pentru termenul din data de 25 mai 2016, a respingerii excepției autorității de lucru judecat prin raportare la alte considerente decât cele invocate și a respingerii probei cu înscrisuri . Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurent din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate. În ceea ce privește cererea de amânare a judecății, formulată la data de 24 mai 2016, se constată că această petiție era a patra cerere de acordare a unui alt termen de judecată. Practic, pentru fiecare dintre cele patru termene acordate în cauză, pârâtul judecător a solicitat amânarea judecății și a învederat că nu se poate prezenta.

Având în vedere caracterul supletiv al dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ca și faptul că, prin încheierile de ședință din datele de 9 decembrie 2015, 23 martie 2016 și 13 aprilie 2016, secția pentru judecători a încuviințat de fiecare dată cererile de amânare a judecății formulate de magistrat, fie pentru pregătirea apărării, fie pentru imposibilitatea de prezentare a acestuia, nu se poate reține nelegalitatea hotărârii, fiind pe deplin asigurată garanția exercitării efective a dreptului său la apărare. Mai mult, prin respectiva cerere, petentul însuși a cerut în mod explicit judecarea cauzei în lipsa sa. Autorul recursului pretinde că examinarea și respingerea excepției autorității de lucru judecat, pe care a invocat-o, s-ar fi realizat dintr-o altă perspectivă decât cea învederată de autorul ei.

Contrar susținerilor recurentului, se constată faptul că, raportat la dispozițiile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., instanța de judecată este în măsură să facă o corectă încadrare în drept, atunci când temeiul nu este indicat sau este indicat în mod eronat de către una dintre părți. În atare situație, susținerea din recurs, în sensul că examinarea respectivei excepții s-ar fi realizat prin raportare la alt temei legal decât cel invocat, este lipsită de relevanța acordată de magistrat și nu poate atrage nelegalitatea. Faptul că instanța de disciplină și-a fundamentat soluția cu privire la excepție, în principal pe dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de nelegalitate/nulitate, în condițiile în care acest text reglementează cadrul legal general aplicabil în materie, cu referire la efectele lucrului judecat.

Relativ la dezlegarea dată excepției, aspectele de nelegalitate invocate de autorul recursului se vor examina în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Nici în ceea ce privește cererea de administrare a probatoriului, argumentele prezentate nu au semnificația acordată de recurent. Pentru a fi încuviințată, o atare solicitare trebuia formulată cu respectarea dispozițiilor procedurale, respectiv în anumite condiții de formă și într-un anume termen. Având în vedere că memoriul calificat drept întâmpinare, în cuprinsul căruia pârâtul judecător a făcut referire și la probe, a fost depus peste termenul prevăzut de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

și ținând cont de natura imperativă a respectivului termen, rezultă că sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe, prevăzută de art. 208 din codul menționat, a fost corect aplicată de către instanța de disciplină. Pe de altă parte, se observă că, în ceea ce privește înscrisurile din dosarul în care s-a aplicat sancțiunea disciplinară anterioară, solicitate ca probă, acestea au fost avute în vedere, atât de către Inspecția Judiciară, cu ocazia formulării acțiunii disciplinare, cât și de către Secția pentru judecători, la soluționarea acțiunii. Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. În mod nejustificat se susține de către recurent că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Rațiunea reglementării cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat. În speță, acest principiu nu este însă încălcat, dezlegarea dată excepției autorității de lucru judecat de către instanța de disciplină nefiind criticabilă. Contrar susținerilor recurentului, în cauză, în raport și cu dispozițiile legale speciale care reglementează atât modalitatea de sesizare și atribuțiile Inspecției Judiciare, cât și condițiile de admisibilitate a acțiunii disciplinare, excepția autorității lucrului judecat a fost în mod corect soluționată de către secția pentru judecători în materie disciplinară.

Împrejurarea că, împotriva recurentului judecător, a fost pornită, derulată și soluționată anterior o altă acțiune disciplinară, nu este de natură a atrage nelegalitatea, ca urmare a existenței unei pretinse autorități de lucru judecat. Astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 23/J din 30 septembrie 2015 a secției pentru judecători în materie disciplinară, abaterea disciplinară ce a format obiectul acelei judecăți a vizat alte fapte decât cele din cauza pendinte.

Astfel, prin hotărârea nr. 23J din 30 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2015, s-a admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului judecător A. sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare brute lunare cu 20% pentru o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în sarcina acestuia nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează soluționarea cu celeritate a cauzelor, ca urmare a amânărilor repetate de pronunțare în dosarele ce i-au revenit spre soluționare.

Or, în prezenta cauză, obiectul judecății îl constituie acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciara împotriva judecătorului A. pentru săvârșirea altor abateri disciplinare, respectiv pentru cele prevăzute de 99 lit. f), h), k) și m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Și în ceea ce privește actele materiale și situațiile factuale vizate de cercetarea disciplinară efectuată în prezentul dosar, acestea sunt diferite și nu privesc aspectele legate de amânările de pronunțare repetate, pentru care recurentul judecător a fost sancționat prin Hotărârea nr. 23/J din 30 septembrie 2015. Prin urmare, secția pentru judecători a apreciat pe bună dreptate, în considerarea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc.

civ., că nu există tripla identitate care să atragă autoritatea de lucru judecat, prezenta acțiune disciplinară neavând același obiect și nefiind întemeiată pe aceeași cauză ca cea care a format obiectului Dosarului nr. x/J/2015. Împrejurarea că, prin dispozițiile alineatului (2) al textului procedural menționat, legiuitorul a prevăzut că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, nu este de natură a înlătura concluzia inexistenței efectelor lucrului judecat, corect stabilită de instanța de disciplină. De altfel, așa cum s-a arătat mai sus, instanța este în măsură să facă o corectă încadrare în drept, atunci când temeiul nu este indicat sau este indicat în mod eronat de către una din părțile din dosar.

Prin urmare, și aserțiunilor formulate din perspectiva nerespectării prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., le lipsește relevanța acordată de recurent. În atare situație, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele temeiului legal de casare menționat. Un alt motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Fără a fi formulate sistematic și explicit, argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

În ceea ce privește nemotivarea, criticile autorului sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus punctual considerentele care au determinat-o să aprecieze că se impune angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului, pentru fiecare abatere disciplinară în parte, aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma unei analize complete a materialului probator administrat și a dispozițiilor legale aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Nu se poate reține nici existența unor motive contradictorii în hotărârea atacată, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu dispozițiile legale incidente. Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate. Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurent vizează, în mod implicit, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa.

În această privință, este de menționat că recurentul nu neagă în întregime existența faptelor, ci apreciază, în primul rând că, în mod greșit, i-a fost reținută vinovăția în săvârșirea acestora. Înalta Curte constată că împrejurările evocate de recurent, relative la circumstanțele personale și reale ce au determinat săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 99 lit. f), lit. h), lit. k) și lit. m) din Legea nr. 303/2004, nu au relevanța ce li se atribuie prin criticile aduse, acestea fiind inapte să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară. Astfel, comportamentul necorespunzător al recurentului, care a justificat angajarea răspunderii sale disciplinare în condițiile prevăzute de art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și aplicarea sancțiunii excluderii din magistratură s-a concretizat în săvârșirea unui număr de 4 abateri disciplinare.

Este relevant că, pe lângă cele 3 abateri, constând în refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor din motive imputabile și nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor cu caracter administrativ prevăzute de legi sau regulamente, judecătorul A. a mai fost sancționat și pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004, constând în absențe nemotivate în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței.

Consecința imediată și directă a acestor multiple încălcări ale obligațiilor profesionale, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost încălcarea drepturilor procesuale ale părților și, în special, a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum acesta este consacrat în art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, nu în ultimul rând, crearea unei imagini negative asupra sistemului judiciar. Motivele invocate, vizând, în principal, considerente medicale ori familiale, sunt lipsite de relevanță din perspectiva examinată.

De necontestat, în acest sens, este faptul că recurentul a absentat nemotivat la datele de 21 octombrie 2014, 28 noiembrie 2014, 16 decembrie 2014, 25 februarie - 27 februarie 2015, 18 mai - 29 mai 2015, 2 - 19 iunie 2015, în zile în care trebuia să ia măsuri în dosare cu dată recomandată, în zile în care fusese planificat în ședință de judecată, precum și în zile în care avea amânate pronunțări de hotărâri. Ca atare, vinovăția judecătorului sub forma intenției directe, corect reținută de instanța de disciplină, este confirmată de comportamentul pe care magistratul a înțeles să îl adopte, contrar dispozițiilor legale și regulamentare care reglementează obligațiile judecătorilor.

Astfel, deși cunoștea că are obligația de a se prezenta la instanță, nu a justificat în mod credibil lipsa de la serviciu și, chiar dacă nu a urmărit prin fapta sa producerea unei anumite consecințe asupra activității instanței în care funcționează, a avut sau trebuia să aibă reprezentarea că are un comportament inadecvat și neconform oricăror reguli de disciplină a muncii, cu atât mai mult cu cât absențele sale au avut caracter de continuitate. Modul în care judecătorul a înțeles să își desfășoare activitatea a afectat în mod evident activitatea instanței, determinând încălcarea principiului continuității completului de judecată și inducând o percepție negativă a justițiabililor asupra activității instanței.

De aceea, susținerea din recurs, privind pretinsa lipsă a consecințelor sau a vinovăției, nu poate fi reținută, aceasta fiind rezultatul unei aprecieri personale, pur subiective a autorului căii de atac. Este relevant, din această perspectivă, faptul că absențele repetate ale magistratului au determinat o perturbare a activității instanței, în condițiile în care, ceilalți judecători din cadrul Judecătoriilor Constanța, respectiv Medgidia, au fost nevoiți să preia atribuțiile acestuia pentru perioade îndelungate de timp, prin înlocuirea lui în activitatea profesională. Semnificativă este, de asemenea, lipsa de suport rezonabil a argumentelor invocate de recurent pentru a justifica lipsa nemotivată de la serviciu (de exemplu, pentru că nu știa că trebuie să se prezinte la medic anterior obținerii certificatului de concediu medical) și omisiunea informării conducerii instanței asupra acestui aspect, inclusiv argumentele pentru care nu a putut fi contactat.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor și întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”. În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului recurent, se constată că secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil că modul de lucru adoptat de pârâtul judecător A. demonstrează faptul că nu studia temeinic dosarele repartizate, nu respecta termenele de luare a măsurilor în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, nu întocmea dispozitivul hotărârii la data la care rămânea în pronunțare, nu preda dosarul cu minuta pentru ca grefierul de ședință să completeze condica de ședință, iar, ulterior, lipsea de la instanță, perturbând activitatea Judecătoriei Constanța și determinând tergiversarea soluționării cauzelor. De asemenea, magistratul nu a motivat în termenul legal hotărârile judecătorești, în perioada 1 aprilie 2014 - 1 iulie 2015 acesta înregistrând un număr de 476 de dosare, pentru care au existat întârzieri în redactare cu perioade cuprinse între 2 și 336 de zile.

Situația de fapt anterior expusă și relativ necontestată de către recurent, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele dosare examinate, denotă încălcarea normelor legale, procedurale și regulamentare de către recurentul judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la inexistența vreunui rezultat vătămător.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A. , ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator, care se concretizează în inacțiuni neconforme cu îndatoririle profesionale, și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.

În acest sens, secția pentru judecători în materie disciplinară, a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentului a reprezentat o constantă în activitatea sa în perioada de referință; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unei verificări disciplinare, acesta nu a luat nicio măsură pentru a evita nesocotirea respectivelor termene. Argumentele invocate în apărare au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței, la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină apreciind că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că aserțiunilor recurentului, privind cauzele ce au determinat starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autorul recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează o asemenea situație. Modalitatea constantă și repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționat anterior cu privire la faptul că acest gen de conduită este neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al abaterii.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat, neavând relevanță sub acest aspect faptul că, la momentul soluționării recursului, restanțele au fost eliminate.

Refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu care, de asemenea, a fost sancționat prin hotărârea recurată, din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu a fost contestat, practic, de recurent, din perspectiva materialității faptei. În privința încadrării juridice a faptelor, soluția instanței de disciplină este legală și în acord cu situațiile factuale rezultate din actele dosarului. Atitudinea culpabilă a fost manifestată tocmai prin sustragerea recurentului de la îndeplinirea obligațiilor legale și regulamentare privind formarea profesională și întâlnirile de practică neunitară organizate la nivelul instanței.

Refuzul judecătorului de îndeplinire a respectivelor îndatoriri a fost neechivoc și s-a concretizat în neparticiparea la activitatea de perfecționare a pregătirii profesionale și de unificare a practicii judiciare și în faptul că nu a întocmit nici lucrarea pentru ședința de la data de 18 mai 2015, pentru care fusese desemnat și planificat încă de la începutul anului, nejustificând în niciun fel atitudinea adoptată. Nu poate fi reținut faptul că încălcarea acestor îndatoriri, specifice și ele funcției, ar fi consecința modului pretins necorespunzător în care s-au stabilit datele întâlnirilor respective, această susținere fiind infirmată de probele administrate, care au relevat interesul minor, relativ inexistent, al judecătorului, pentru acest aspect al activității profesionale, manifestat indiferent de modul cum au fost planificate acele întâlniri.

Sub aspectul laturii subiective, în mod corect s-a stabilit, ca formă de vinovăție ce caracterizează conduita judecătorului, intenția indirectă, întrucât acesta a realizat sau trebuia să realizeze că încalcă atribuțiile de serviciu stabilite în sarcina sa și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului manifestărilor sale, ca urmare a absențelor nemotivate și a neîntocmirii lucrării ce i-a fost atribuită. Nici în ceea ce privește nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor cu caracter administrativ care, de asemenea, a fost sancționată prin hotărârea recurată, din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapta nu a fost contestată de recurent din perspectiva materialității ei.

Existența acestei nerespectări a fost manifestată tocmai prin sustragerea recurentului de la îndeplinirea atribuțiilor privind compartimentele Registratură și Corespondență, stabilite prin Ordinul nr. 2 din 6 ianuarie 2014, aprobat prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 1 din 28 ianuarie 2014 și prin Ordinul nr. 2 din 5 ianuarie 2015, aprobat prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 1 din 14 ianuarie 2015, în sensul de a verifica, în timpul orelor de program, activitatea acestor compartimente și de a consemna constatările și propunerile în registrul de control cel puțin o dată pe lună.

Susținerea recurentului, în sensul că nu se impunea efectuarea controlului și a mențiunilor în registru, deoarece nu existau probleme în activitatea respectivelor compartimente, rezultată dintr-o apreciere subiectivă a acestuia, este infirmată de actele dosarului, din care rezultă că astfel de probleme au existat, de fiecare dată acestea fiind soluționate prin îndrumările date de alți magistrați, respectiv președintele, vicepreședintele instanței sau președintele secției civile. În condițiile în care, incontestabil, recurentul nu a efectuat nici activitățile care se impuneau în vederea respectării dispozițiilor art. 200 - 204 C. proc.

civ., dispuse la nivelul Judecătoriei Constanța în baza notelor interne din 6 august 2014, din 29 septembrie 2014, din 29 septembrie 2014, din 24 aprilie 2015, din 29 aprilie 2015, precum și a Hotărârilor Colegiului de conducere nr. 12 din 4 iunie 2015, nr. 14 din 23 iunie 2015, nr. 9 din 30 aprilie 2014 și nr. 11 din 15 mai 2014, se constată corecta încadrare a faptelor și sub acest aspect. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între faptele ilicite și rezultatul produs, așa încât răspunderea disciplinară a recurentului a fost corect atrasă. În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurent în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și principiul proporționalității. Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentului, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată. Potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seama, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit respectivele abateri.

În cauză, instanța de disciplină a înlăturat apărările magistratului privind existența unor împrejurări care să justifice conduita sa, considerând că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente. Trebuie menționat, în acest context, faptul că recurentul a activat ca judecător definitiv în cadrul Judecătoriei Constanța începând cu data de 1 aprilie 2007, având o activitate intensă în cadrul acestei instanțe, fiind președinte al secției civile în perioada 2011 - 2013, membru al Colegiului de conducere, membru in Comisia de evaluare a judecătorilor, membru în Comisia de evaluare a grefierilor și purtător de cuvânt, bucurându-se de aprecierea colegilor, care l-au votat in aceste funcții, având calificativul „foarte bine" în urma evaluărilor și avize favorabile din partea conducătorilor instanțelor ierarhic superioare.

Aspectele învederate de autorul recursului, privind problemele familiale ivite începând cu anul 2013, la care s-au adăugat afecțiunile medicale dobândite pe acest fond, atestă că faptele și atitudinile ce-i sunt reproșate, fără a se diminua gravitatea acestora, nu s-au datorat exclusiv unei lipse de preocupare din partea sa.

Relevant din perspectiva examinată este și faptul că, potrivit declarației președintelui Judecătoriei Hârșova, unde a fost detașat magistratul, începând cu data de 1 ianuarie 2016, acesta s-a prezentat la toate ședințele de judecată, atât în materie civilă, cât și penală, a fost prezent zilnic în instanță în zilele lucrătoare, a participat la toate solicitările Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârșova în materia măsurilor preventive, a efectuat corespunzător atribuțiile administrative ce i-au fost delegate și a îndeplinit sarcinile care îi revin cu privire la compartimentele auxiliare, nu are hotărâri restante și are o bună colaborare cu personalul instanței.

Fără a fi minimalizate gravitatea faptelor și vinovăția judecătorului în comiterea lor, nici legătura de cauzalitate dintre ele, se impune, într-adevăr, a se avea în vedere faptul că împrejurările de viață menționate, în mod obiectiv și direct, au fost de natură a afecta, temporar, activitatea profesională a magistratului. În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8, recursul este fondat și va fi admis. În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C. Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

Față de aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurentul judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri. Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului.

Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare. Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță judecătorească propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. În acest context, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să nu-l îndepărteze pe recurent din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale. În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentului, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 mai 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară. Casează hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată. Înlocuiește sancțiunea excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2017.