ÎCCJ, Decizia nr. 32/2017

ÎCCJ, Decizia nr. 32/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia civilă nr. 32/2017

Asupra recursului de față,

prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

La data de 27 iulie 2016, pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost

înregistrat recursul declarat de

A. împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25

mai 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția

pentru judecători în materie disciplinară.

În susținerea recursului,

magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de

recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7

și 8 C. proc. civ.

Recurentul a formulat o serie de prime

critici, vizând modul în care instanța de disciplină a

soluționat, la ultimul termen de judecată, chestiunile prealabile.

Referitor

la cererea de amânare formulată pentru termenul din data de 25 mai 2016, consideră

partea că aceasta a fost respinsă nejustificat, întrucât, în

respectiva zi urma să o înlocuiască pe președinta

Judecătoriei Hîrșova, aflată la Biroul Electoral și fiind

doar doi judecători, trebuia să asigure atât rezolvarea unor probleme

cu caracter administrativ, cât si permanența în materie penală cu

privire la măsurile preventive. Mai mult, ar fi avut propriile

ședințe de judecată atât marți, 24 mai 2016, cât și

joi, 26 mai 2016, fiind în imposibilitate de a se prezenta in fața secției

pentru a-și formula apărările.

În

ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru

judecat, autorul recursului apreciază că instanța de

disciplină s-a pronunțat pe un alt temei juridic decât cel invocat în

întâmpinare. Astfel, deși a invocat în susținerea excepției

articolul 431 alin. (2) C. proc. civ., Secția a motivat respingerea

excepției raportat la art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Față

de motivele invocate în întâmpinare, s-a solicitat casarea hotărârii

atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei

instanțe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7, raportat la art. 497 C.

proc. civ.

Referitor

la solicitarea pe care a formulat-o cu privire la încuviințarea probei cu

înscrisuri, constând in Dosarul nr. x/J/2015, instanța de disciplină

nu s-ar fi pronunțat asupra acestei probe, astfel încât, în opinia

recurentului, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, deoarece dosarul

menționat cuprinde dovezi atât cu privire la excepția

autorității de lucru judecat cât și cu privire la fondul cauzei,

dovezi în baza cărora a mai fost sancționat disciplinar în precedent.

Cu privire la fondul cauzei,

recurentul a învederat, în esență, faptul că hotărârea

atacată este nelegală, deoarece nu sunt întrunite cumulativ

elementele constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina

sa, faptele imputate nefiind datorate relei - credințe, ci unui concurs

nefavorabil de împrejurări. Unele situații de fapt, fie exagerate, fie

nereale, au fost însușite ca atare din acțiunea disciplinară.

Relativ la abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în esență,

autorul recursului a învederat o serie de circumstanțe personale,

incluzând aspecte profesionale, medicale și familiale care justifică,

în opinia sa, situațiile factuale reținute de instanța de

disciplină.

În acest context, s-a subliniat

existența unui volum mare de activitate, pe care s-ar fi grefat probleme

de sănătate, care l-ar fi împiedicat să ajungă nu numai la

instanță, dar prin caracterul lor imprevizibil, chiar și la

medic, pentru a obține de fiecare dată concediu medical. De asemenea,

magistratul a relevat problemele familiale, precum și, pe plan

profesional: dificultățile legate de intrarea în vigoare a noilor

coduri, preocuparea sa pentru calitatea lucrărilor, pentru respectarea

drepturilor părților, dar și modalitățile de lucru

culpabile ale grefierilor de ședință, precum și faptul

că, în opinia sa, aspectele de fapt reținute ar fi acuzații

nereale sau simple scăpări, situații izolate, determinate de

numărul mare de cauze și de complexitatea acestora.

Nu există, consideră

recurentul, nici pretinsa afectare a drepturilor părților,

dimpotrivă, demersurile sale procedurale urmărind respectarea

acestora, iar restanțele în redactare sunt comparabile cu cele ale

celorlalți colegi judecători.

Tot în acest context, magistratul a

susținut că secția pentru judecători a ignorat criteriile

stabilite pentru evaluarea activității judecătorului.

Relativ la abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, autorul recursului a

arătat că cele reținute sub acest aspect de către

instanța de disciplină sunt excesive, în condițiile în care a

depus toate eforturile pentru a face față problemelor medicale

și serviciului.

S-a arătat că probatoriul

administrat în cauză din această perspectivă, fundamentat pe

declarațiile subiective ale unor martori, a fost reținut în mod

nejustificat și neprocedural de către instanța de

disciplină în motivarea hotărârii.

Cât privește consecințele

faptelor, partea apreciază că acestea au fost eronat stabilite,

după părerea sa nefiind afectată imaginea corpului de

judecători, deoarece justițiabilii și avocații cunosc

faptul că și-a desfășurat întotdeauna în mod

corespunzător atribuțiile, iar perioada prin care a trecut în anul

2015 a fost una izolată și justificată medical.

Referitor la abaterea

disciplinară reglementată de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, s-a susținut, în

esență, că nu este real faptul că în perioada 1 ianuarie

2014 - 31 iunie 2015 nu a participat la toate ședințele de

învățământ profesional.

S-a menționat că, problemele

constatate s-au ivit după data de 1 ianuarie 2014, când

vicepreședintele instanței s-a ocupat de învățământul

profesional și a stabilit, în opinia părții, contrar art. 26

1

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, ca ședințele să fie organizate

săptămânal, iar nu lunar și anume, în ziua de marți, când

recurentul avea și ședința de judecată, astfel încât nu

avea timp să participe.

Cât privește abaterea

disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. m) din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

autorul recursului a menționat, în esență, faptul că

și-a îndeplinit atribuțiile la compartimentele Registratură

și Corespondență, mergând periodic, informându-se și

verificând registrele. În privința faptului neconsemnării

constatărilor în registrul de control, magistratul a arătat că

acesta s-a datorat împrejurării că nu au existat niciodată

probleme sau sesizări referitor la activitatea respectivelor

compartimente.

În ceea ce privește Hotărârea

Colegiului de conducere nr. 12/2015, recurentul judecător a susținut

că acest act nu i-a fost adus la cunoștință și a fost

emis cu două săptămâni înainte de a fi delegat la

Judecătoria Medgidia, moment până la care a rezolvat toate dosarele

aflate în procedura prealabilă.

Referitor la activitatea

desfășurată la Judecătoria Medgidia, judecătorul recurent

a menționat că nu a încălcat cu nimic regulile profesionale

și că vicepreședintele instanței respective a avut o

pretenție excesivă, anume aceea de a fi prezent zilnic la serviciu.

Intimata Inspecția Judiciară

a depus întâmpinare, prin care, în considerarea dispozițiilor art. 493 alin.

(3) C. proc. civ., a invocat, în principal, nulitatea recursului, din

perspectiva motivelor de recurs de nelegalitate, care nu ar fi indicate în mod

explicit și nici dezvoltate fiecare în parte, precum și

inadmisibilitatea căii de atac, din perspectiva motivelor de netemeinicie

expuse.

În subsidiar, s-a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la

susținerile din acțiunea disciplinară și din considerentele

hotărârii, care susțin, în opinia intimatei, legalitatea și

temeinicia soluției instanței de disciplină.

Apărările intimatei au fost

comunicate recurentului, care a depus la dosar răspuns la întâmpinare,

prin care a cerut motivat respingerea apărărilor Inspecției

Judiciare și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În plus, recurentul judecător a

solicitat admiterea recursului și să se dispună revenirea sa în

magistratură, iar, în subsidiar, aplicarea oricărei alte

sancțiuni pe care instanța o consideră oportună, în raport

cu circumstanțele învederate.

Având în vedere că cererea de

recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486

C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu

prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a

admis în principiu recursul judecătorului

A.

Analizând hotărârea atacată

în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu

apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente,

Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care

vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse din

perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu

pot fi primite.

Cu toate că

petentul nu indică în mod explicit ce norme de procedură care atrag

nulitatea au fost încălcate cu ocazia soluționării

acțiunii, examinarea criticilor expuse în acest cadru relevă faptul

că p

rimul

motiv de recurs invocat vizează pretinsa nulitate a hotărârii

atacate, ca urmare a respingerii

cererii de amânare formulate pentru termenul

din data de 25 mai 2016, a respingerii excepției autorității de

lucru judecat prin raportare la alte considerente decât cele invocate și a

respingerii probei cu înscrisuri

.

Potrivit textului procedural invocat,

casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat regulile de procedură a

căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui

motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin

procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică,

precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților,

pretinsele neregularități menționate de recurent din

această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de

nulitate/nelegalitate invocate.

În ceea ce privește cererea de amânare

a judecății, formulată la data de 24 mai 2016, se constată

că această petiție era a patra cerere de acordare a unui alt

termen de judecată. Practic, pentru fiecare dintre cele patru termene

acordate în cauză, pârâtul judecător a solicitat amânarea

judecății și a învederat că nu se poate prezenta.

Având în vedere caracterul supletiv al

dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ca și faptul că,

prin încheierile de ședință din datele de 9 decembrie 2015, 23

martie 2016 și 13 aprilie 2016, secția pentru judecători a

încuviințat de fiecare dată cererile de amânare a judecății

formulate de magistrat, fie pentru pregătirea apărării, fie

pentru imposibilitatea de prezentare a acestuia, nu se poate reține

nelegalitatea hotărârii, fiind pe deplin asigurată garanția

exercitării efective a dreptului său la apărare.

Mai mult, prin respectiva cerere,

petentul însuși a cerut în mod explicit judecarea cauzei în lipsa sa.

Autorul recursului pretinde că

examinarea și respingerea excepției autorității de lucru

judecat, pe care a invocat-o, s-ar fi realizat dintr-o altă

perspectivă decât cea învederată de autorul ei.

Contrar

susținerilor recurentului, se constată faptul că, raportat la

dispozițiile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., instanța de

judecată este în măsură să facă o corectă

încadrare în drept, atunci când temeiul nu este indicat sau este indicat în mod

eronat de către una dintre părți. În atare situație, susținerea

din recurs, în sensul că examinarea respectivei excepții s-ar fi

realizat prin raportare la alt temei legal decât cel invocat, este lipsită

de relevanța acordată de magistrat și nu poate atrage nelegalitatea.

Faptul că

instanța de disciplină și-a fundamentat soluția cu privire

la excepție, în principal pe dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc.

civ., nu reprezintă un motiv de nelegalitate/nulitate, în condițiile

în care acest text reglementează cadrul legal general aplicabil în

materie, cu referire la efectele lucrului judecat.

Relativ la dezlegarea

dată excepției, aspectele de nelegalitate invocate de autorul

recursului se vor examina în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488

alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Nici în ceea ce

privește cererea de administrare a probatoriului, argumentele prezentate

nu au semnificația acordată de recurent.

Pentru a fi

încuviințată, o atare solicitare trebuia formulată cu

respectarea dispozițiilor procedurale, respectiv în anumite condiții

de formă și într-un anume termen.

Având în vedere

că memoriul calificat drept întâmpinare, în cuprinsul căruia pârâtul

judecător a făcut referire și la probe, a fost depus peste

termenul prevăzut de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

și ținând cont de natura imperativă a respectivului termen, rezultă

că sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe,

prevăzută de art. 208 din codul menționat, a fost corect

aplicată de către instanța de disciplină.

Pe de altă parte,

se observă că, în ceea ce privește înscrisurile din dosarul în

care s-a aplicat sancțiunea disciplinară anterioară, solicitate

ca probă, acestea au fost avute în vedere, atât de către

Inspecția Judiciară, cu ocazia formulării acțiunii

disciplinare, cât și de către Secția pentru judecători, la

soluționarea acțiunii.

Cum niciun argument invocat de

recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată

că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În mod nejustificat se susține de

către recurent că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Rațiunea reglementării

cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului

autorității de lucru judecat.

În speță,

acest principiu nu este însă încălcat,

dezlegarea dată

excepției autorității de lucru judecat de către

instanța de disciplină nefiind criticabilă.

Contrar susținerilor

recurentului, în cauză,

în raport și cu dispozițiile legale

speciale care reglementează atât modalitatea de sesizare și

atribuțiile Inspecției Judiciare,

cât și

condițiile de admisibilitate a acțiunii disciplinare, excepția

autorității lucrului judecat a fost în mod corect

soluționată de către secția pentru judecători în

materie disciplinară.

Împrejurarea

că,

împotriva

recurentului judecător, a fost pornită, derulată și

soluționată anterior o altă acțiune disciplinară,

nu este de

natură a atrage nelegalitatea, ca urmare a existenței unei pretinse

autorități de lucru judecat.

Astfel cum

rezultă din Hotărârea nr. 23/J din 30 septembrie 2015 a secției pentru

judecători în materie disciplinară, abaterea disciplinară ce a

format obiectul acelei judecăți a vizat alte fapte decât cele din

cauza pendinte.

Astfel, prin

hotărârea nr. 23J din 30 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr.

x/J/2015, s-a admis acțiunea disciplinară exercitată de

Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările

și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului judecător A.

sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de

încadrare brute lunare cu 20% pentru o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările

și completările ulterioare, reținându-se în sarcina acestuia nerespectarea

dispozițiilor legale ce reglementează soluționarea cu celeritate

a cauzelor, ca urmare a amânărilor repetate de pronunțare în dosarele

ce i-au revenit spre soluționare.

Or, în prezenta

cauză, obiectul judecății îl constituie acțiunea

disciplinară exercitată de Inspecția Judiciara împotriva

judecătorului A. pentru săvârșirea altor abateri disciplinare,

respectiv pentru cele prevăzute de 99 lit. f), h), k) și m) din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Și în ceea ce

privește actele materiale și situațiile factuale vizate de cercetarea

disciplinară efectuată în prezentul dosar, acestea sunt diferite

și nu privesc aspectele legate de amânările de pronunțare

repetate, pentru care recurentul judecător a fost sancționat prin Hotărârea

nr. 23/J din 30 septembrie 2015.

Prin urmare, secția

pentru judecători a apreciat pe bună dreptate, în considerarea

dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că nu există tripla

identitate care să atragă autoritatea de lucru judecat, prezenta

acțiune disciplinară neavând același obiect și nefiind

întemeiată pe aceeași cauză ca cea care a format obiectului Dosarului

nr. x/J/2015.

Împrejurarea că,

prin dispozițiile alineatului (2) al textului procedural menționat,

legiuitorul a prevăzut că oricare dintre părți poate opune

lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură

cu soluționarea acestuia din urmă, nu este de natură a

înlătura concluzia inexistenței efectelor lucrului judecat, corect

stabilită de instanța de disciplină.

De altfel, așa

cum s-a arătat mai sus, instanța este în măsură să

facă o corectă încadrare în drept, atunci când temeiul nu este

indicat sau este indicat în mod eronat de către una din părțile

din dosar.

Prin urmare, și aserțiunilor

formulate din perspectiva nerespectării prevederilor

art. 431 alin. (2) C.

proc. civ., le lipsește relevanța acordată de recurent.

În atare situație, se reține

că nu sunt îndeplinite cerințele temeiului legal de casare

menționat.

Un alt motiv de recurs invocat vizează

lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea

contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1)

pct. 6 C. proc. civ.

Fără a fi formulate

sistematic și explicit, argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu

se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală

menționată.

În ceea ce privește nemotivarea,

criticile autorului sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care

instanța de disciplină și-a expus punctual considerentele care

au determinat-o să aprecieze că se impune angajarea răspunderii

disciplinare a judecătorului, pentru fiecare abatere disciplinară în

parte, aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art.

50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc.

civ.

Se constată, astfel, că

faptele au fost corect examinate prin prisma unei analize complete a

materialului probator administrat și a dispozițiilor legale

aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru

pronunțarea soluției, astfel încât, nu se poate reține o

nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din

Legea nr. 317/2004.

Nu se poate reține nici existența

unor motive contradictorii în hotărârea atacată, întrucât

argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu

dispozițiile legale incidente.

Ca atare, se reține că nu

este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)

pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea

conformității hotărârii atacate, cu legea.

Și în ceea ce privește

criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Astfel, se observă că argumentele

dezvoltate de recurent vizează, în mod implicit, încălcarea legii de

drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale

abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa.

În această privință,

este de menționat că recurentul nu neagă în întregime

existența faptelor, ci apreciază, în primul rând că, în mod

greșit, i-a fost reținută vinovăția în

săvârșirea acestora.

Înalta Curte constată că

împrejurările evocate de recurent, relative la circumstanțele

personale și reale ce au determinat săvârșirea abaterilor prevăzute

de art. 99 lit. f), lit. h), lit. k) și lit. m) din Legea nr. 303/2004, nu

au relevanța ce li se atribuie prin criticile aduse, acestea fiind inapte

să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară.

Astfel, comportamentul

necorespunzător al recurentului, care a justificat angajarea

răspunderii sale disciplinare în condițiile prevăzute de art. 98

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și aplicarea sancțiunii excluderii

din magistratură s-a concretizat în săvârșirea unui număr

de 4 abateri disciplinare.

Este relevant

că, pe lângă cele 3 abateri, constând în refuzul nejustificat de a

îndeplini o îndatorire de serviciu; nerespectarea în mod repetat și din

motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea

cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea

lucrărilor din motive imputabile și nerespectarea în mod nejustificat

a dispozițiilor cu caracter administrativ prevăzute de legi sau

regulamente, judecătorul A. a mai fost sancționat și pentru

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. k)

din Legea nr. 303/2004, constând în absențe nemotivate în mod repetat sau

care afectează în mod direct activitatea instanței.

Consecința imediată și

directă a acestor multiple încălcări ale obligațiilor

profesionale, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost

încălcarea drepturilor procesuale ale părților și, în

special, a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum

acesta este consacrat în art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și, nu în ultimul rând, crearea unei imagini negative

asupra sistemului judiciar.

Motivele invocate, vizând, în

principal, considerente medicale ori familiale, sunt lipsite de

relevanță din perspectiva examinată.

De necontestat, în

acest sens, este faptul că recurentul a absentat nemotivat la datele de 21

octombrie 2014, 28 noiembrie 2014, 16 decembrie 2014, 25 februarie - 27

februarie 2015, 18 mai - 29 mai 2015, 2 - 19 iunie 2015, în zile în care

trebuia să ia măsuri în dosare cu dată recomandată, în zile

în care fusese planificat în ședință de judecată, precum

și în zile în care avea amânate pronunțări de hotărâri.

Ca

atare, vinovăția judecătorului sub forma intenției directe,

corect reținută de instanța de disciplină, este

confirmată de comportamentul pe care magistratul a înțeles să îl

adopte, contrar dispozițiilor legale și regulamentare care reglementează

obligațiile judecătorilor. Astfel, deși cunoștea că

are obligația de a se prezenta la instanță, nu a justificat în

mod credibil lipsa de la serviciu și, chiar dacă nu a urmărit

prin fapta sa producerea unei anumite consecințe asupra

activității instanței în care funcționează, a avut sau

trebuia să aibă reprezentarea că are un comportament inadecvat

și neconform oricăror reguli de disciplină a muncii, cu atât mai

mult cu cât absențele sale au avut caracter de continuitate.

Modul

în care judecătorul a înțeles să își desfășoare

activitatea a afectat în mod evident activitatea instanței, determinând

încălcarea principiului continuității completului de

judecată și inducând o percepție negativă a

justițiabililor asupra activității instanței. De aceea,

susținerea din recurs, privind pretinsa lipsă a consecințelor

sau a vinovăției, nu poate fi reținută, aceasta fiind

rezultatul unei aprecieri personale, pur subiective a autorului căii de

atac.

Este

relevant, din această perspectivă, faptul

că

absențele repetate ale magistratului au determinat o perturbare a

activității instanței, în condițiile în care, ceilalți

judecători din cadrul Judecătoriilor Constanța, respectiv

Medgidia, au fost nevoiți să preia atribuțiile acestuia pentru

perioade îndelungate de timp, prin înlocuirea lui în activitatea profesională.

Semnificativă

este, de asemenea, lipsa de suport rezonabil a argumentelor invocate de

recurent pentru a justifica lipsa nemotivată de la serviciu (de exemplu,

pentru că nu știa că trebuie să se prezinte la medic

anterior obținerii certificatului de concediu medical) și omisiunea

informării conducerii instanței asupra acestui aspect, inclusiv

argumentele pentru care nu a putut fi contactat.

Referitor la fapta

prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată

cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a

stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în

mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale

privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor și întârzierea

repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce privește

existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

judecătorului recurent, se constată că secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective,

probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei

imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil că

modul de

lucru adoptat de pârâtul judecător A. demonstrează faptul că nu

studia temeinic dosarele repartizate, nu respecta termenele de luare a

măsurilor în procedura de regularizare a cererii de chemare în

judecată, nu întocmea dispozitivul hotărârii la data la care rămânea

în pronunțare, nu preda dosarul cu minuta pentru ca grefierul de

ședință să completeze condica de ședință,

iar, ulterior, lipsea de la instanță, perturbând activitatea

Judecătoriei Constanța și determinând tergiversarea

soluționării cauzelor.

De asemenea, magistratul nu a motivat

în termenul legal hotărârile judecătorești, în perioada 1

aprilie 2014 - 1 iulie 2015 acesta înregistrând un număr de 476 de dosare,

pentru care au existat întârzieri în redactare cu perioade cuprinse între 2

și 336 de zile.

Situația de fapt anterior expusă

și relativ necontestată de către recurent, constând într-o

atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare

necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în

ceea ce privește numeroasele dosare examinate, denotă încălcarea

normelor legale, procedurale și regulamentare de către recurentul

judecător, neavând relevanță, din această perspectivă,

situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici

aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la inexistența vreunui

rezultat vătămător.

Pe de altă parte, este de

remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului

A.

, ca fiind

rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de

disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii

disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator,

care se concretizează în inacțiuni neconforme cu îndatoririle

profesionale, și o analiză a factorilor care au determinat și,

respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă,

într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.

În acest sens, secția pentru

judecători în materie disciplinară, a constatat în mod corect că

această manieră de lucru defectuoasă a recurentului a reprezentat

o constantă în activitatea sa în perioada de referință;

dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru

respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind

dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai

constituit obiectul unei verificări disciplinare, acesta nu a luat nicio

măsură pentru a evita nesocotirea respectivelor termene.

Argumentele invocate în apărare

au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai

instanței, la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și

în continuă creștere de cauze și la întregul context în care

s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină apreciind

că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru

defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au

exercitat necorespunzător.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum

corect a fost reținută de instanța de disciplină,

magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de

soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul

încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la

soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil,

prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea

răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată

că aserțiunilor recurentului, privind cauzele ce au determinat starea

de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică

invocată de autorul recursului, în situația în care, pe de o parte,

valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile

sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul

larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri

profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă

parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți

magistrați nu înregistrează o asemenea situație.

Modalitatea constantă și

repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească, în

fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în

care fusese atenționat anterior cu privire la faptul că acest gen de

conduită este neconformă obligațiilor profesionale, denotă

existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează

vinovăția, ca element subiectiv al abaterii.

Se constată, așadar, că

faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de

reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

după cum în mod just a fost reținut de către instanța de

disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect

existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a

urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre

fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea

încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul

legal menționat, neavând relevanță sub acest aspect faptul

că, la momentul soluționării recursului, restanțele au fost

eliminate.

Refuzul nejustificat de a îndeplini o

îndatorire de serviciu care, de asemenea, a fost sancționat prin

hotărârea recurată, din perspectiva abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. f) din

Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare,

nu a fost contestat,

practic, de recurent, din perspectiva materialității faptei.

În privința încadrării

juridice a faptelor, soluția instanței de disciplină este

legală și în acord cu situațiile factuale rezultate din actele

dosarului.

Atitudinea culpabilă a fost

manifestată tocmai prin sustragerea recurentului de la îndeplinirea obligațiilor

legale și regulamentare privind formarea profesională și

întâlnirile de practică neunitară organizate la nivelul

instanței. Refuzul judecătorului de îndeplinire a respectivelor

îndatoriri a fost neechivoc și s-a concretizat în neparticiparea la

activitatea de perfecționare a pregătirii profesionale și de

unificare a practicii judiciare și în faptul că nu a întocmit nici

lucrarea pentru ședința de la data de 18 mai 2015, pentru care fusese

desemnat și planificat încă de la începutul anului, nejustificând în

niciun fel atitudinea adoptată.

Nu poate fi reținut faptul

că încălcarea acestor îndatoriri, specifice și ele

funcției, ar fi consecința modului pretins necorespunzător în

care s-au stabilit datele întâlnirilor respective, această susținere

fiind infirmată de probele administrate, care au relevat interesul minor,

relativ inexistent, al judecătorului, pentru acest aspect al

activității profesionale, manifestat indiferent de modul cum au fost

planificate acele întâlniri.

Sub

aspectul laturii subiective, în mod corect s-a stabilit, ca

formă de

vinovăție ce caracterizează conduita judecătorului,

intenția indirectă, întrucât acesta a realizat sau trebuia să

realizeze că încalcă atribuțiile de serviciu stabilite în

sarcina sa și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea

producerii rezultatului manifestărilor sale, ca urmare a absențelor

nemotivate și a neîntocmirii lucrării ce i-a fost atribuită.

Nici în ceea ce privește

nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor cu caracter

administrativ care, de asemenea, a fost sancționată prin

hotărârea recurată, din perspectiva abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. m) din

Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare,

fapta nu a fost

contestată de recurent din perspectiva materialității ei.

Existența acestei

nerespectări a fost manifestată tocmai prin sustragerea recurentului

de la îndeplinirea atribuțiilor privind compartimentele Registratură

și Corespondență, stabilite prin Ordinul nr. 2 din 6 ianuarie

2014, aprobat prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 1 din 28 ianuarie

2014 și prin Ordinul nr. 2 din 5 ianuarie 2015, aprobat prin

Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 1 din 14 ianuarie 2015, în sensul de

a verifica, în timpul orelor de program, activitatea acestor compartimente

și de a consemna constatările și propunerile în registrul de

control cel puțin o dată pe lună.

Susținerea recurentului, în

sensul că nu se impunea efectuarea controlului și a mențiunilor

în registru, deoarece nu existau probleme în activitatea respectivelor

compartimente, rezultată dintr-o apreciere subiectivă a acestuia,

este infirmată de actele dosarului, din care rezultă că astfel

de probleme au existat, de fiecare dată acestea fiind soluționate prin

îndrumările date de alți magistrați, respectiv

președintele, vicepreședintele instanței sau președintele secției

civile.

În condițiile în care,

incontestabil, recurentul nu a efectuat nici activitățile care se

impuneau în vederea respectării dispozițiilor art. 200 - 204 C. proc.

civ., dispuse la nivelul Judecătoriei Constanța în baza notelor interne

din 6 august 2014, din 29 septembrie 2014, din 29 septembrie 2014, din 24

aprilie 2015, din 29 aprilie 2015, precum și a Hotărârilor Colegiului

de conducere nr. 12 din 4 iunie 2015, nr. 14 din 23 iunie 2015, nr. 9 din 30

aprilie 2014 și nr. 11 din 15 mai 2014, se constată corecta încadrare

a faptelor și sub acest aspect.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că, în cauză, a fost reliefată existența

faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii

de cauzalitate între faptele ilicite și rezultatul produs, așa încât

răspunderea disciplinară a recurentului a fost corect atrasă.

În

cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia

criticilor formulate de recurent în subsidiar, prin motivul de recurs vizând

nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Într-adevăr,

la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile

legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza

adoptării soluției și principiul

proporționalității.

Sub

acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară

constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentului,

este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica

magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a) - e)

din Legea nr. 303/2004, republicată.

Potrivit

art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea

sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care

instanța de disciplină trebuia să țină seama, îl

reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci

întregul context în care s-au săvârșit respectivele abateri.

În

cauză, instanța de disciplină a înlăturat

apărările magistratului privind existența unor împrejurări

care să justifice conduita sa, considerând că niciuna dintre acestea

nu reprezintă argumente pertinente.

Trebuie

menționat, în acest context, faptul că recurentul a

activat ca

judecător definitiv în cadrul Judecătoriei Constanța începând cu

data de 1 aprilie 2007, având o activitate intensă în cadrul acestei

instanțe, fiind președinte al secției civile în perioada 2011 - 2013,

membru al Colegiului de conducere, membru in Comisia de evaluare a

judecătorilor, membru în Comisia de evaluare a grefierilor și

purtător de

cuvânt,

bucurându-se de aprecierea colegilor, care l-au votat in aceste funcții,

având calificativul „foarte bine" în urma evaluărilor și avize

favorabile din partea conducătorilor instanțelor ierarhic superioare.

Aspectele

învederate de autorul recursului, privind problemele familiale ivite începând

cu anul 2013, la care s-au adăugat afecțiunile medicale dobândite pe

acest fond, atestă că faptele și atitudinile ce-i sunt

reproșate, fără a se diminua gravitatea acestora, nu s-au

datorat exclusiv unei lipse de preocupare din partea sa.

Relevant

din perspectiva examinată este și faptul că, potrivit

declarației președintelui Judecătoriei Hârșova, unde a fost

detașat magistratul, începând cu data de 1 ianuarie 2016, acesta s-a

prezentat la toate ședințele de judecată, atât în materie

civilă, cât și penală, a fost prezent zilnic în

instanță în zilele lucrătoare, a participat la toate

solicitările Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârșova în

materia măsurilor preventive, a efectuat corespunzător

atribuțiile administrative ce i-au fost delegate și a îndeplinit

sarcinile care îi revin cu privire la compartimentele auxiliare, nu are

hotărâri restante și are o bună colaborare

cu personalul

instanței.

Fără

a fi minimalizate gravitatea faptelor și vinovăția

judecătorului în comiterea lor, nici legătura de cauzalitate dintre ele,

se impune, într-adevăr, a

se avea în vedere faptul

că

împrejurările de viață menționate, în mod obiectiv și

direct, au fost de natură a afecta, temporar, activitatea

profesională a magistratului.

În

raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6)

din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8, recursul este fondat și

va fi admis.

În

ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu

privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin

procedural.

Conform

art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile

acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a

magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în

speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Spre

deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau

că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi

modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din

codul menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin.

(2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate

fi casată, în tot sau în parte (…)”.

Față

de aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și

aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii

recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători

atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod

expres recurentul judecător, singura soluție posibilă fiind doar

casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe

de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu

reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le

pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din

interpretarea literală, logică și teleologică a

dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a

avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare

prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de

competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă

instanță judecătorească (instanța de apel sau prima

instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste

ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din

partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei

Curți de Casație și Justiție - ca instanță de

recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea

că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin.

(1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii

îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de

judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților,

nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc.

civ. și de a include această categorie specială de litigii în

sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi,

dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat,

referirea la o instanță judecătorească propriu-zisă

este explicită.

Ipoteza

speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de

textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de

fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin

urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5

judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe,

în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta

nefiind, în mod evident, incidentă.

În

acest context, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și

dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această

categorie distinctă de cauze, Completul de 5 Judecători poate dispune

casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei

spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C.

proc. civ.

Rejudecând,

prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de

dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, constată că

se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele

anterior expuse și la caracterul gradual al angajării

răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte

sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să nu-l

îndepărteze pe recurent din magistratură, dar care să-i

atragă atenția asupra gravității și consecințelor

faptelor sale.

În

concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul,

va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește

sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată

recurentului, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu

sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni,

prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.

împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 mai 2016, pronunțată de

Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în

materie disciplinară.

Casează hotărârea

atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată.

Înlocuiește sancțiunea

excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din

funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit.

d) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și

completările ulterioare.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 13 februarie 2017.