ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010 din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 599 din 03.04.2017 a Judecătoriei Brașov s-a dispus achitarea inculpatei B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 (cu referire la fapta comisă la data de 10.06.2010).

Prin aceeași sentință s-a dispus condamnarea inculpatelor A. și C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 (fapta comisă la data de 10.06.2010 în dauna persoanei vătămate D.), pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969 au fost interzise inculpatelor, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, și lit. b) C. pen. din 1969, dispunându-se suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

S-a atras atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatele A. și C. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 19 și art. 397 din C. proc. pen. raportat la prevederile art. 998-999 C. civ. anterior, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă E. și, în consecință, au fost obligate inculpatele A. și C., în solidar, la plata sumei în cuantum de 7000 Euro, care se va achita în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale datorate părții civile E., precum și la plata sumei în cuantum de 15.000 RON, cu titlul de daune materiale, inculpata A. urmând să fie obligată la plata despăgubirilor și în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, iar inculpata C. la plata despăgubirilor și în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. au fost obligate inculpatele A. și C. la plata sumei în cuantum de câte 1700 RON fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat, în cuantumul cheltuielilor judiciare fiind inclusă suma în valoare de 35 RON, reprezentând contravaloarea avizului întocmit la data de 08.02.2017 de către Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici.

Au fost respinse pretențiile civile formulate în contradictoriu cu inculpata B., ca fiind neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. x/2010 întocmit la data de 06.01.2016 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatelor A., C. și B., toate trei sub aspectul învinuirii privind comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că la data de 10 iunie 2010, pacienta D. a fost transportată în cadrul Spitalului de Urgență Brașov cu un echipaj al ambulanței, în contextul în care victima acuza o stare de amețeală și dureri de cap intense. În vederea acordării primelor îngrijiri, pacienta a fost preluată de către inculpata A., în calitate de medic specializat în medicina de urgență, aceasta confirmând în privința victimei diagnosticul de sindrom cefalalgic persistent stabilit de către medicul rezident F., inculpata dispunând măsura privind transferul pacientei în cadrul Spitalului de Neurologie și Psihiatrie Brașov, fără efectuarea unor investigații medicale de natură să conducă la stabilirea unui diagnostic cert și fără solicitarea în prealabil a unui consult interdisciplinar. La aceeași dată, respectiv 10 iunie 2010, în jurul orei 18:00, pacienta D. a fost internată în cadrul Spitalului de Neurologie și Psihiatrie Brașov, starea sa fiind supravegheată de către inculpata B., în calitate de asistent medical, precum și de către medicul de gardă C., care a constatat faptul că, tânăra care a fost transportată în regim de urgență cu un echipaj al ambulanței, prezenta senzație de vomă și dureri de cap de aproximativ 2 săptămâni, fără a prezenta acuze cardiace și semne neurologice. Pe fondul agravării situației sale, pacienta D. a decedat în noaptea de 10/11.06.2010, în jurul orei 4:00, fără ca în privința sa să fie efectuate manevre de resuscitare și fără dispunerea autopsiei medico-legale, care a fost înlocuită prin efectuarea autopsiei prosecturale, realizată în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al Spitalului de Neurologie și Psihiatrie Brașov.

În drept, a considerat instanța de fond că faptele inculpatelor A. și C. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, instanța apreciind că legea penală veche este mai favorabilă inculpatelor.

În privința inculpatei B., în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (5) Noul C. proc. pen., instanța de fond a dispus achitarea acesteia, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, neputând fi reținută contribuția acesteia la comiterea infracțiunii de ucidere din culpă care a format obiectul dispoziției de inculpare.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatelor A. și C. pentru infracțiunea reținută în sarcina lor, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. din 1969.

În concret, periculozitatea faptei se desprinde din modul neglijent în care cele două inculpate, în calitate de cadre medicale, s-au ocupat de investigarea situației medicale a pacientei D. care, deși a fost transportată la spital cu un echipaj de salvare, acuzând dureri de cap, nu a fost tratată în mod corespunzător, în privința sa fiind adoptate decizii eronate care, în final, au condus la decesul său. Gravitatea faptei se desprinde din particularitățile cauzei, care au evidențiat împrejurarea conform căreia, deși, victima a fost transportată în cadrul a două centre medicale, aceasta nu a fost supusă unor investigații complete, în pofida stării generale în care se afla și care nu prezenta un caracter obișnuit pentru o pacientă în vârstă de 21 de ani, care nu afirma antecedente patologice. În mod favorabil celor două inculpate, instanța de fond a acordat eficiență juridică faptului că, pe durata anchetei acestea au colaborat cu organele de anchetă, ambele aflându-se la prima abatere medicală și, totodată, la primul incident cu legea penală, manifestând un comportament profesional și social corespunzător anterior săvârșirii faptei, în favoarea acestora urmând să fie reținută circumstanța judiciară atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. din 1969, referitoare la buna conduită manifestată anterior săvârșirii infracțiunii.

În ceea ce privește modalitatea de individualizare a executării celor două pedepse principale, instanța de fond a constatat ca fiind îndeplinite condițiile desprinse din prevederile cuprinse în art. 81 C. pen. din 1969, privitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În privința prejudiciului moral, au fost avute în vedere particularitățile speței, care au evidențiat pierderea afectivă suferită de către partea civilă E. prin decesul fiicei sale, în vârstă de 21 de ani împliniți, fără ca, în prealabil, aceasta să fie suferit de afecțiuni medicale de natură să-i pună viața în pericol.

Modalitatea în care s-a produs decesul, în mai puțin de 24 de ore de la momentul internării, pe fondul neglijenței cadrelor medicale, care nu au adoptat măsurile necesare în vederea oferirii unor șanse teoretice de supraviețuire, constituie elemente de natură să evidențieze socul emoțional resimțit de către tatăl victimei, la aflarea veștii cu privire la decesul fiicei sale.

Mai mult, particularitatea situației dedusă analizei, desprinsă din împrejurarea potrivit căreia, în lipsa efectuării unei autopsiei medico legale, cauzele decesului nu au putut fi stabilite cu certitudine, tatăl victimei necunoscând nici în prezent natura afecțiunilor medicale care au condus la dispariția fiicei sale, este de natură să potențeze suferința persoanei vătămate, cu finalitatea îndreptățirii sale la acordarea unor despăgubiri de natură să atenueze suferința emoțională care i-a fost produsă.

Împotriva sentinței penale menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, inculpatele A. și C. și partea civilă E.

Prin decizia penală nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția penală a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și de partea civilă E. împotriva sentinței penale nr. 599/03.04.2017 pronunțată de Judecătoria Brașov, a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând a înlăturat reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu privire la inculpata A. și a făcut aplicarea prevederilor art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969.

A înlăturat de asemenea, reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 și a prevederilor art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 cu privire la inculpata C., a majorat pedeapsa aplicată acesteia de la 1 an închisoare la 2 ani închisoare, precum și durata termenului de încercare de la 3 ani la 4 ani.

Totodată, a majorat cuantumul daunelor materiale acordate părții civile de la 15.000 RON la 51.000 RON și cuantumul daunelor morale de la 7000 euro la 30.000 euro.

A făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. pen. și a dispus ca plata sumelor de bani stabilite cu titlu de cheltuieli judiciare către stat să fie realizată de fiecare dintre inculpate în solidar cu partea responsabilă civilmente corespunzătoare, respectiv inculpata A. în solidar cu Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, iar inculpata C. în solidar cu Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov.

A menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelurile formulate împotriva aceleiași sentințe penale de către inculpatele A. și C.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat fiecare dintre apelantele-inculpate la plata a câte 400 RON cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

Cu privire la inculpata A., s-a reținut că fapta de care este acuzată constă într-o inacțiune, respectiv un consult foarte sumar realizat, dar și într-o acțiune, respectiv o trimitere grăbită la un alt spital, pentru un consult neurologic. S-a apreciat că acțiunea de a dispune trimiterea pacientei la Spitalul de Neurologie, în condițiile în care inculpata nu a verificat posibilitatea altor diagnostice decât cel neurologic, pentru a le exclude, reprezintă o altă conduită culpabilă, din moment ce se putea ca pacienta să nu prezinte o afecțiune neurologică, ci o altă afecțiune ce era de competența Spitalului Județean de Urgență Brașov. Chiar inculpata A., în declarația dată, a precizat că pacienta nu prezenta nici un semn de afecțiune neurologică ("nu am identificat nici un semn obiectiv neurologic"), astfel că este de neînțeles graba cu care a fost trimisă pacienta direct la neurologie, în lipsa oricăror semne de afecțiune neurologică, durerea de cap și amețelile putând fi generate de multe alte afecțiuni, de altă natură decât neurologică.

S-a considerat deci că inculpata A. a greșit atunci când nu a investigat cazul cu mai mare atenție și profesionalism, instanța de apel apreciind că ar fi trebuit efectuate analize de sânge amănunțite și analize imagistice, astfel încât să excludă diagnosticele ce țineau de competența Spitalului Județean de Urgență și, în aceste condiții, a dispus trimiterea pacientei la un consult neurologic, deși nu a identificat niciun semn obiectiv de afecțiune neurologică. În declarația dată la instanța de apel, inculpata a precizat că, având în vedere vârsta, sexul, stresul sesiunii de examene și lipsa oricărui semn obiectiv de afecțiune neurologică, cel mai probabil pacienta suferea de o migrenă. S-a observat deci că inculpata a tratat cu superficialitate durerea de cap reclamată de pacientă, punând-o pe seama unor factori legați de menstruație, vârstă și stres, deși durerea persista de două săptămâni și era însoțită de amețeli și senzație de vomă.

Referitor la lipsa unui control interdisciplinar, instanța a avut în vedere controlul ce se putea face în cadrul Spitalului Județean de Urgență Brașov, unde existau mai mulți medici specializați în discipline diferite, control la care inculpata nu a recurs, deși avea posibilitatea pentru stabilirea unui diagnostic, conform art. 55 din Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1706/2007. În cadrul UPU, atâta vreme cât durerea de cap, starea de amețeală și senzația de vomă puteau fi cauzate de o multitudine de afecțiuni, nu neapărat de ordin neurologic, inculpata nu a efectuat nici un demers pentru a cere o părere doctorilor specialiști din cadrul spitalului Județean de Urgență Brașov în vederea stabilirii unei conduite de investigare sau a unui tratament comun cu una sau mai multe specialități (art. 58 din același ordin). Ceea ce i se impută deci inculpatei este lipsa solicitării oricărui consult de specialitate în cadrul Spitalului Județean de Urgență pentru a exclude celelalte cauze ale durerii de cap, ce s-ar fi impus, având în vedere că sursa unei dureri puternice de cap poate fi diversă. Și consultul neurologic este tot o formă de consult interdisciplinar, dar el trebuia să fie ultima soluție, după ce alte cauze ale durerii de cap ar fi fost excluse printr-un eventual control interdisciplinar efectuat de medicii din Spitalul Județean de Urgență Brașov, control ce ar fi trebuit solicitat de inculpată. În afara examenului EKG, a luării tensiunii arteriale și a glicemiei, pacientei nu i s-au efectuat alte analize, nici de sânge, nici imagistice. Cu privire la efectuarea acelei analize de sânge rapidă în incinta UPU, despre care inculpata a precizat la instanță că a fost efectuată, dar s-a pierdut bonul, s-a observat de instanța de apel că din probele administrate rezultă că nu s-a efectuat nici măcar această analiză de sânge sumară. Astfel, în declarația dată la urmărire penală, inculpata A. a enumerat analizele efectuate, precizând că s-a efectuat electrocardiogramă, s-a măsurat tensiunea arterială și glicemia. În al doilea rând, dacă s-ar fi efectuat această analiză de sânge, ar fi trebuit să existe la dosar acel bon, ceea ce nu s-a întâmplat (afirmațiile privind pierderea bonului întrucât era mic și existența unor urme de găurire a fișei UPU sunt simple speculații ale apărării). În al treilea rând, din adresa emisă de Spitalul de Neurologie Brașov, aflată la dosarul de urmărire penală, rezultă că la Spitalul Județean de urgență a fost efectuată numai glicemia, motivul pentru care nu s-au efectuat analize de laborator la Spitalul de Neurologie după internarea pacientei fiind acela că medicul nu a apreciat că trebuie efectuate, nu că ar fi fost efectuate la Spitalul Județean de Urgență Brașov. Nu în ultimul rând, s-a reținut și declarația martorei G., audiată în apel, care a precizat că situațiile în care în anul 2010 se efectuau acele analize de sânge sumare la UPU erau mai reduse ca în prezent, declarație ce se coroborează cu analiza fișelor UPU ale tuturor pacienților prezenți în intervalul orar în care a fost prezentă și victima, de unde rezultă că niciuna dintre fișe nu are capsat vreun bon de analize, de unde rezultă că nu au fost efectuate. Declarația dată în calitate de inculpată de către H., în care afirmă că s-a efectuat hemoleucograma, a fost înlăturată de instanța de apel, pe de-o parte, pentru că mijloacele de probă analizate mai sus dovedesc contrariul, iar, pe de altă parte, pentru că declarația va fi privită cu rezerve, ca fiind dată de un inculpat ce încerca să se disculpe. Alte analize de sânge, mai detaliate, de laborator, nu au fost dispuse de inculpată și nici alte analize imagistice, cum ar fi, spre exemplu, computerul tomograf. Inculpata s-a apărat arătând că nu se impunea efectuarea acestei analize ce presupunea o iradiere puternică a pacientei și care se face numai în situații excepționale, dar instanța de apel este de acord numai cu ultima teză a acestei apărări.

Astfel, s-a apreciat că un comportament corect al inculpatei orientat în sensul excluderii altor cauze ale durerii de cap a pacientei, care ar fi putut fi de competența Spitalului Județean de Urgență, iar nu către trimiterea cât mai grabnică a pacientei la un alt spital, ar fi presupus analizele de sânge detaliate ale pacientei și, dacă aceste analize ar fi fost în parametrii normali, iar durerea de cap nu scădea în intensitate, în ciuda tratamentului administrat la UPU, având în vedere vârsta pacientei și lipsa oricăror antecedente de boală, trebuia să ceară un consult interdisciplinar în cadrul Spitalului Județean de Urgență sau să se gândească că se află în prezența unei situații excepționale care ar fi impus un examen CT, cu tot riscul iradierii (martorul I., medic la Spitalul Județean de Urgență, a precizat că "dacă se impunea pe loc efectuarea unui examen CT sau mai putea fi amânată, ține exclusiv de aprecierea medicului de la UPU" iar, pe de altă parte Ghidul cu recomandările cazurilor în care se poate face examen CT este cu titlu de recomandare, iar nu obligatoriu și oricum vorbește despre cazuri excepționale).

Chiar dacă pacienta nu era în stare critică atunci când a sosit la UPU, acest examen, în condițiile în care celelalte analize de sânge ar fi fost în parametrii normali, ar fi putut conduce la un diagnostic. Conform art. 62 alin. (4) din Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1706/2007 medicii din UPU au dreptul de a solicita investigațiile pe care le consideră necesare pentru pacient, fără avize sau aprobări suplimentare din partea altor medici specialiști. Prin urmare, pentru acest motiv, s-a reținut că apărarea inculpatei în sensul că nu putea dispune un examen CT fără acordul unui specialist neurolog nu poate fi primită, dar și pentru simplul motiv că nu se stabilise clar un diagnostic ce ține de neurologie, astfel încât să fie nevoie de un medic specialist neurolog. Pe de altă parte, dacă inculpata ar fi efectuat acest examen de sânge, poate ar fi descoperit indicii care să o conducă către un diagnostic și, astfel, nici nu ar fi fost nevoie de un examen CT, numai că inculpata nu a făcut nicio analiză de sânge. Mai mult decât atât, inculpata a trimis pacienta către un spital ce nu avea posibilitatea la acea oră să efectueze un examen CT, acest aspect trebuind să-l cunoască inculpata sau, dacă nu-l cunoștea, să fi sunat și să se fi interesat de programul CT din Spitalul de Neurologie. Nu numai că inculpata A. nu a stabilit un diagnostic, dar nici nu a efectuat analize care să orienteze către un anumit diagnostic, sau să excludă cauze ale durerii de cap ce ar fi putut fi de competența Spitalului Județean de Urgență.

S-a reținut că inacțiunea inculpatei A. și acțiunea defectuoasă a acesteia de trimitere a pacientei la Spitalul de Neurologie a fost completată de inacțiunile medicului de la acest din urmă spital, inculpata C.

Astfel, s-a reținut că, practic, inculpata C. nu a făcut altceva în plus pentru a stabili un diagnostic sau pentru a o trata pe pacientă, conduita acesteia echivalând cu o trimitere acasă a pacientei, ce a fost lăsată fără supraveghere medicală în spital.

Conform art. 55 și art. 62 alin. (1) din Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1706/2007, medicul de gardă va decide investigațiile necesare și medicii de specialitate ce trebuie chemați pentru examinarea pacienților ce se prezintă la UPU, investigațiile având drept scop stabilirea unui diagnostic corect și a unei conduite terapeutice corecte bazate pe rezultatele examenului clinic și a investigațiilor paraclinice. Din declarația martorei J. rezultă că pacienta D. a fost adusă cu ambulanța la Spitalul de Neurologie - Primiri Urgențe, asistentul de pe ambulanță afirmând că pacienta a vomitat și în mașină, pacienta rămânând la camera de urgență aproximativ 2 ore, după care s-a hotărât internarea sa. Prin urmare, fiind la secția de primiri urgențe, inculpata C. avea obligațiile legale sus arătate.

În afara aplicării unui tratament pentru simptomele acuzate, respectiv durerea de cap și senzația de vomă (aceste medicamente le putea lua pacienta și acasă, la îndrumarea medicului de familie), nu s-a efectuat nicio analiză care să descopere cauza acestei stări, pacienta fiind internată într-o secție și lăsată acolo, în supravegherea tatălui ei și apoi a prietenului său. Deși starea de sănătate a pacientei se agrava de la oră la oră, iar durerea nu ceda, deși i se administrase tratament, astfel cum a declarat martorul K., inculpata nu a efectuat nimic pentru a elucida cauza durerii, nicio analiză de sânge și nicio analiză imagistică (cu atât mai mult s-ar fi impus cu cât tensiunea arterială a pacientei scăzuse în interval de nici o oră, de la 120/70, cât avea la UPU, la 100/70 la venirea la Spitalul de Neurologie, iar pacienta era în observație cu proces expansiv intracranian). Inculpata a așteptat liniștită să treacă noaptea, să iasă din tură, pentru ca a doua zi să se efectueze analize imagistice. O conduită corectă a inculpatei trebuia să constea în supravegherea atentă a pacientei, efectuarea de analize de sânge de laborator și efectuarea unui examen CT, fie prin chemarea specialistului de acasă, fie prin retrimiterea pacientei la Spitalul Județean de Urgență Brașov. Or, inculpata nu a făcut nimic, deși involuția stării de sănătate a pacientei ar fi impus analize urgente.

S-a reținut că apărarea afirmă că prietenul pacientei a dormit în intervalul orar 00:00- 04,00, dar instanța de apel a observat că acesta nu avea nicio obligație sau atribuție. Ceea ce se observă este că în acest interval orar, când starea de sănătate a pacientei s-a agravat foarte mult, culminând cu decesul acesteia, medicul nu a observat nimic, nu a vizitat-o, dormind probabil în biroul său, astfel cum a declarat martorul K., atunci când a trezit-o pe inculpată prin bătăi în ușă. În condițiile în care în jurul orei 22:00, după cum declară martorul K., inculpata a observat că starea de sănătate a pacientei s-a agravat (era din ce în ce mai slăbită, își pierduse controlul asupra tuturor funcțiilor corpului, nu mai putea comunica prin cuvinte, ci doar dădea din cap), singura măsură luată de aceasta cu privire la o tânără de 21 de ani fără antecedente medicale a fost administrarea unei perfuzii, după care a plecat și nu a mai vizitat-o pe pacientă până la constatarea decesului. Curtea a considerat că în niciun caz această conduită nu poate fi considerată una dincolo de orice culpă, ci una caracterizată printr-o indiferență totală față de starea de sănătate a victimei.

Totodată, instanța a reținut că i se mai reproșează inculpatei că nu a efectuat manevre de resuscitare, dar Curtea a reținut că decesul a fost observat mai întâi de martor, ce nu și-a dat seama că prietena sa murise, iar nu de către inculpată, iar, cel mai probabil, orice manevre de resuscitare la acel moment, ar fi fost în zadar. Inacțiunea culpabilă a inculpatei a fost deci, mai degrabă, lipsa totală de supraveghere a pacientei în tot acest interval de timp. Nu martorul trebuia să fie persoana care o supraveghea pe pacientă, ci medicul, el ar fi trebuit să observe că starea de sănătate a pacientei se agravează, că nu mai răspunde la stimuli, că nu suportă lumina și să ia măsuri adecvate, probabil cea mai bună măsură fiind retrimiterea cu ambulanța a pacientei la Spitalul Județean de Urgență unde exista secție de terapie intensivă, putându-se conecta la aparte de susținere a vieți și efectua, în ultimul ceas, analizele ce trebuiau făcute mai demult. Faptul că inculpatele au tratat-o sumar pe pacientă la ambele unități spitalicești a fost afirmat și motivat și în raportul de nouă expertiză medico legală întocmit la INML Mina Minovici, aflat la dosarul de urmărire penală.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre acțiunile și inacțiunile celor două inculpate, descrise mai sus și decesul pacientei, s-a formulat apărarea în sensul că nu a fost constatată cauza exactă a morții și astfel nu se poate stabili legătura de cauzalitate. Pe lângă argumentele instanței de fond, instanța de apel a reținut că este adevărat că nu s-a efectuat o expertiză medico legală care să constate clar cauza decesului și aceasta din culpa Spitalului de Neurologie Brașov, dar este clar că decesul pacientei a fost cauzat de o afecțiune medicală ce se manifesta prin dureri de cap mari de două săptămâni și stări de amețeală, culminând apoi cu pierderea simțurilor, intoleranță la lumină, inconștiență și deces (astfel cum rezultă din declarația martorului K.). Moartea nu a survenit în urma unui accident, ci în urma unei probleme medicale, rămase neidentificate. Discuția se poartă în ce măsură acțiunile culpabile ale celor două inculpate au contribuit la decesul pacientei din pricina acestei afecțiuni medicale. Orice simptome acuzate de o persoană au o cauză, respectiv trebuie stabilit diagnosticul acelor suferințe. Acesta este primul pas pentru a trata o persoană sau pentru a i se salva viața. În lipsa unui diagnostic clar, nu se poate aplica un tratament al cauzei, ci doar al simptomelor, cum a fost și în speță, pacientei fiindu-i administrat tratament contra durerii de cap și a senzației de vomă. Acțiunile și inacțiunile celor două inculpate s-au coroborat și au condus la imposibilitatea stabilirii unui diagnostic clar pentru pacientă și la imposibilitatea tratării cauzei medicale ce a provocat aceste suferințe și care a condus în cele din urmă la deces. Fie că a fost vorba despre un virus, fie despre o altă cauză, în lipsa unui diagnostic ce ar fi putut fi stabilit prin analizele ce trebuiau efectuate de cele două inculpate, tratarea pacientei a devenit imposibilă, iar decesul său a survenit inevitabil.

Cu privire la ipoteza prezentată de apărători, plecând de la faptul că nu a fost stabilită cauza morții, în sensul că pacienta ar fi putut avea o afecțiune ce ar fi condus la deces, fără ca medicii să mai poată să-i salveze viața, Curtea a considerat că ar fi putut fi valabilă această teorie numai în măsura în care medicii ar fi făcut tot ce era posibil, din punct de vedere medical și, cu toate acestea, fie nu s-a identificat diagnosticul, fie a fost identificat, dar tratamentul nu a dat rezultate.

Astfel, dacă inculpata A. ar fi efectuat analizele medicale arătate mai sus, dacă nu ar fi trimis-o pe pacientă la Spitalul de Neurologie în lipsa oricărui semn obiectiv de afecțiune neurologică și numai după ce ar fi exclus diagnosticele ce intrau în competența Spitalului Județean de Urgență, dacă inculpata C. ar fi efectuat ea analize de sânge sau imagistice și ar fi retrimis-o la Spitalul Județean de Urgență Brașov odată cu agravarea stării de sănătate a pacientei și, cu toate acestea, decesul s-ar fi produs, inculpatele nu se făceau vinovate întrucât nu exista un element material al infracțiunii de ucidere din culpă, respectiv o acțiune sau inacțiune ilicită a celor două inculpate și nici legătură de cauzalitate între deces și acțiunile acestora.

Cum decesul a avut clar o cauză medicală, rămasă neidentificată, iar imposibilitatea stabilirii unui diagnostic ce a determinat imposibilitatea tratării cauzei și apoi decesul din această cauză, este consecința conduitei inculpatelor, s-a considerat că există o legătură de cauzalitate între acțiunile și inacțiunile celor două inculpate și decesul pacientei.

Cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpata A., s-a reține culpa fără prevedere, întrucât aceasta era un medic, deci o persoană avizată în domeniu, care trebuia și putea să prevadă că pacienta, în lipsa unui diagnostic și fiind trimisă pentru un consult de specialitate la neurologie, deși nu existau indicii obiective că ar avea vreo suferință neurologică, putea să sufere de o afecțiune gravă, alta decât neurologică, care să-i pună, în cele din urmă și în lipsa unui tratament adecvat ce nu-i putea fi oferit la Spitalul de Neurologie ce nu dispunea nici de CT disponibil atunci, nici de secție de terapie intensivă, sau de posibilități de analiză interdisciplinară, viața în pericol.

Vârsta pacientei și lipsa oricăror antecedente medicale, alături de durerile de cap puternice, persistente de 2 săptămâni, amețeli și vomă, ar fi trebuit să-i dea de gândit inculpatei și să nu o eticheteze din start ca fiind o simplă migrenă. Până și o persoană obișnuită se gândește că o tânără de 21 de ani cu aceste acuze pare să aibă ceva serios, ce a determinat-o să și cheme ambulanța în cele din urmă, darămite un medic de la urgențe care, în experiența sa, trebuia să vadă multe cazuri care să constituie un fundament pentru o gândire mai elaborată, dincolo de eticheta unei simple migrene.

Urmarea imediată a faptelor inculpatelor a fost imposibilitatea stabilirii unui diagnostic, deci imposibilitatea tratării pacientei, iar această imposibilitate a dus la generalizarea afecțiunii medicale în organismul pacientei ce a condus în cele din urmă la imposibilitatea funcționării organismului și la decesul acesteia.

S-a reținut că în majoritatea cazurilor de culpă medicală, decesul nu este rezultatul direct al unei conduite medicale, ci este rezultatul indirect al unei acțiuni sau inacțiuni a medicului, care nu tratează pacientul, nu stabilește un diagnostic, fie deloc, fie unul corect, dă dovadă de indiferență și toate aceste acțiuni sau inacțiuni fac imposibilă tratarea corespunzătoare a unui pacient și pot conduce în mod inevitabil la decesul acestuia. Dacă pacientul ar fi fost tratat corect, acesta nu ar fi decedat. Este clar că un tratament necorespunzător sau unul ce a lipsit din pricina lipsei unui diagnostic, cum este cazul în speța de față, poate conduce la decesul pacientului. Între un asemenea comportament medical și deces este deci o legătură de cauzalitate, chiar dacă nu directă, iar urmarea imediată a acțiunilor culpabile ale medicilor este decesul pacientului netratat la timp de medici.

Astfel, însușindu-și și motivele arătate în sentința atacată (cu excepția celor privind prevederile protocolului încheiat între Spitalul Județean Brașov și Spitalul de Psihiatrie și Neurologie Brașov întrucât nu este aplicabil în speță, pacienta fiind trimisă de la prima unitate spitalicească la cea de-a doua, iar ipoteza din regulament este tocmai inversă) s-a considerat că inculpatele au săvârșit acțiuni și inacțiuni culpabile și există legătură de cauzalitate între urmarea imediată constând în decesul pacientei și aceste acțiuni și inacțiuni, fiind deci întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Pentru inculpata A., s-a considerat că volumul foarte mare de muncă avut în acel interval orar, astfel cum rezultă din declarații și din numărul fișelor pacienților ce s-au prezentat la UPU în acel interval de timp, pot constitui împrejurări legate de faptă ce ar trebuie să-i imprime un caracter atenuant. Inculpata a fost mai puțin atentă la cazul pacientei, fiind copleșită cu alte cazuri la urgențe, astfel că, în rejudecare, se va reține în favoarea acesteia circumstanța atenuantă prevăzută la art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969. Reținând criteriile avute în vedere de instanța de fond la individualizarea pedepselor, în rejudecare, s-a menținut pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatei A. Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepselor, s-a considerat că nu se impune supravegherea inculpatelor de către Serviciul de Probațiune sau îndeplinirea obligațiilor prevăzute de C. pen., inculpatele fiind integrate social și profesional, cu o situație ce le permite să înțeleagă consecințele faptelor, fără a fi nevoie de implicarea instituțiilor statului de supraveghere. Această critică adusă de Ministerul Public sentinței apelate va fi considerată nefondată.

Referitor la apelul părții civile, s-a considerat că au fost dovedite daunele materiale în cuantumul solicitat atât cu înscrisurile aflate la fila 11 și 12 din suplimentul dosarului instanței de fond, cât și cu declarațiile martorilor L. și K. Deși partea civilă nu a depus înscrisuri doveditoare pentru toate cheltuielile solicitate, din analiza tabelului aflat din supliment, ce se coroborează cu înscrisul depus de parohie și declarația martorilor L. și K., s-a apreciat că sumele cheltuite sunt rezonabile pentru pomenirile efectuate sau pentru înmormântare, astfel că, în condițiile în care nu pentru orice cheltuială se dau înscrisuri, suma solicitată pentru înmormântare și pentru 7 ani și jumătate de pomeniri este una reală și dovedită. Se va admite această critică adusă de partea civilă sentinței apelate și se va acorda întreaga sumă cerută de partea civilă cu titlu de daune materiale.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, s-a apreciat că este evidentă suferința părții civile cauzate prin pierderea copilului în vârstă de 21 de ani și neoferirea niciunei explicații cu privire le cauza morții. Această traumă nu se poate repara niciodată integral, pentru tot restul vieții părinții victimei urmând să se gândească la fiica lor dispărută prematur. În raport cu această suferință, s-a apreciat că trebuie majorat cuantumul daunelor morale pe măsura prejudiciul cauzat părții civile prin decesul fiicei sale, iar o sumă de 30.000 de euro, pe care să o plătească inculpatele în solidar cu spitalele unde și-au desfășurat activitatea, este una rezonabilă și corectă.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpata A.

Inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.- "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea recursului în casație, inculpata a susținut că fapta pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (1) și (2) din C. pen. 1969, atât sub aspectul elementului material al laturii obiective, a urmării imediate și a raportului de cauzalitate, cât și sub aspectul laturii subiective.

Astfel, cu referire la elementul material al laturii obiective a infracțiunii de ucidere din culpă s-a arătat că nu se poate identifica care este acțiunea sau inacțiunea, raportat la atribuțiile de serviciu și obligațiile profesionale pe care le avea, ce au condus la producerea evenimentului din 10 iunie 2010. În esență, fiind vorba despre o culpă profesională, trebuiau identificate atribuțiile de serviciu sau profesionale încălcate de medic.

Cu privire la acest aspect din considerentele instanței de apel reiese că lipsa de atenție sporită și profesionalismul ar fi atribuții de serviciu a căror încălcare ar conduce la antrenarea răspunderii penale.

În ceea ce privește omisiunea de efectuare a consultului interdisciplinar imputată inculpatei, s-a arătat că trimiterea pacientei la spitalul de neurologie s-a dispus tocmai în vederea consultării acesteia de un medic neurolog în condițiile în care la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov nu exista gardă neurologică, iar decizia de a trimite pacienta la Spitalul de Neurologie Brașov, tocmai în vederea efectuării acestui consult de către un medic specialist neurolog, a fost una corectă, în acest sens fiind răspunsul oferit către Colegiul Medicilor din România - Departamentul de Jurisdicție Profesională.

Referitor la necesitatea efectuării investigațiilor paraclinice și imagistice s-a arătat că pacienta nu prezenta semne de risc vital la momentul în care a fost adusă la Spitalul Județean de Urgență, astfel încât consultul inculpatei A. a fost complet în contextul în care toate rezultatele au ieșit în limitele normale, iar starea pacientei s-a agravat după transferul acesteia la Spitalul de Neurologie când aceasta nu se mai afla sub supravegherea inculpatei.

Așadar s-a arătat că inculpata A. a îndeplinit tot ceea ce putea să facă un medic în unitatea de primiri urgențe, având în vedere și faptul că la momentul anului 2010 nu exista o procedură reglementată printr-un act normativ sau un act de o altă valoare care să prevadă cu forță obligatorie conduita de urmat într-o situație concretă. Având în vedere cazul specific al unei culpe profesionale in omitendo, ar fi trebuit ca decizia prin care s-a dispus condamnarea să fie lămuritoare și să indice punctual acele atribuții de serviciu și obligații profesionale ce trebuiau îndeplinite și a căror neîndeplinire au condus la acel rezultat, numai pe baza acestora putându-se stabili in concreto culpa profesională de care este acuzată.

S-a mai arătat că faptei îi lipsește atât urmarea imediată, cât și raportul de cauzalitate în contextul în care nu a fost stabilită cauza decesului pentru a se putea statua asupra existenței relației cauzale între acțiunea/inacțiunea inculpatei și urmarea imediată. Astfel, raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit de Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici", este imposibil a stabili o legătură de cauzalitate, în condițiile în care "nu se poate stabili în mod obiectiv/științific, cauza medicală a decesului". Or, din moment ce nu poate fi stabilită o cauză a decesului, într-o interpretare logico-juridică elementară nu se poate stabili legătura de cauzalitate, privită ca o condiție absolut necesară pentru existența infracțiunii de ucidere din culpă, între elementul material - acțiunea/inacțiunea inculpatei - și urmarea imediată, atâta vreme cât decesul victimei nu este cauzat de acțiunea sau inacțiunea inculpatei A.

S-a criticat sub aspectul laturii subiective, rațiunea pentru care instanța a apreciat că atitudinea psihică a inculpatei se circumscrie vinovăției sub forma culpei cu prevedere, prevăzută de art. 19 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

Raportat la acțiunile pe care le-a întreprins în mod efectiv, respectiv consultarea pacientei și stabilirea necesității efectuării unui consult de specialitate neurologică, nu se poate afirma că inculpata a prevăzut că, prin efectuarea acelor investigații pe un pacient care nu prezenta risc vital, doar acuzând o cefalee și că prin trimiterea la Spitalul de Neurologie pentru consult de specialitate, "se instituie o stare de pericol vital" care în cele din urmă va produce decesul victimei.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, părții civile E., coinculpatelor C. și B. și părților responsabile civilmente Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov și Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov.

Raportul magistratului asistent a concluzionat în sensul că inculpata A. a declarat recursul în casație în termen legal, decizia recurată face parte dintre hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar cererea acesteia respectă parțial dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen., în sensul că motivele recursului în casație vizează revizuirea situației de fapt reținute de către instanța de apel.

Prin încheierea din 23 mai 2018, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanța dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casație, termenul de declarare a recursului în casație, părțile ce pot formula recurs în casație, motivarea recursului în casație, precum și cazurile în care se poate face recurs în casație.

S-a constatat că decizia penală nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Penală face parte dintre hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație. Totodată, s-a reținut că cererea de recurs în casație este formulată de inculpata A. în termenul prevăzut de lege și îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen. În cuprinsul acesteia sunt menționate numele și prenumele părții care exercită recursul în casație (A.), domiciliul său, hotărârea care se atacă (decizia nr. 1010/Ap din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția penală), cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), motivele de fapt ale recursului în casație și a semnat, prin apărătorul său ales, avocat M., cererea de recurs în casație.

În ceea ce privește motivele de fapt ale recursului în casație declarat de inculpata A., s-a constatat că acestea vizează condamnarea sa pentru o faptă ce nu este prevăzută de legislația în vigoare, raportat la lipsa elementului material, a urmării imediate, a legăturii de cauzalitate și vinovăției inculpatei cu privire la fapta pentru care a fost condamnată, critici ce implică o analiză efectivă a raționamentului instanței de apel în constatarea vinovăției inculpatei pentru a se stabili dacă, raportat la toate datele cauzei, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 591 din data de 01 octombrie 2015 conform căreia analiza motivelor de recurs în casație nu poate viza, în etapa admisibilității în principiu, caracterul vădit nefondat al cererii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în casație este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentă trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc -din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...)Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro).

Totodată s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro).

De altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiutorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înțeleagă "orice faptă" -act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menționând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de " nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.

Procedând la evaluarea acestei corespondențe, Înalta Curte constată în prealabil că inculpata A. a fost condamnata pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 cu reținerea art. 5 C. pen., infracțiune constând în "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități".

Subsecvent, Înalta Curte observă că elementele faptice reținute de instanțe în urma aprecierii probatoriului administrat constau în aceea că inculpata A., medic specializat în medicină de urgență în cadrul Spitalului Județean de Urgență Brașov, a efectuat un consult foarte sumar asupra numitei D. și a dispus, în aceste condiții, transferul acesteia către Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov, unde pacienta a decedat la scurt timp. Așadar, instanțele au apreciat că probele atestă că, deși transportată cu ambulanța la Spitalul Județean de Urgență Brașov, în contextul în care acuza dureri de cap intense și persistente, pacienta D. nu a beneficiat de un set minim de analize și investigații, fiind realizată o electrocardiograma și testată exclusiv glicemia, ceea ce nu a făcut posibilă stabilirea unui diagnostic pentru a fi adoptată o conduită terapeutică corespunzătoare. Mai mult, deși nu prezenta semne de suferință neurologică, pacienta a fost transportată la Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov, unitate spitalicească specializată care nu dispunea de posibilitatea de a trata și alte afecțiuni decât cele neurologice, fapte ce au contribuit, conjugat cu consultul sumar, la decesul pacientei prin aceea că a creat premisele imposibilității de a-i fi acordat un tratament medical corect.

Ca atare, conduita de care este acuzată inculpata A. constă într-o inacțiune, respectiv neefectuarea unor investigații care să excludă alte cauze decât cele neurologice ale simptomelor pacientei, dar și într-o acțiune, respectiv trimiterea prematură la un alt spital care nu putea efectua decât investigații neurologice cu consecința directă a neacordării de îngrijiri medicale și a decesului acesteia.

Înalta Curte constată că sub aspectul laturii obiective sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă având în vedere că prin conduita reținută ca reieșind din probe, inculpata A. a determinat imposibilitatea stabilirii unui diagnostic și a acordării unor îngrijiri medicale pacientei care a decedat la scurt timp.

Fără a specula asupra șanselor reale pe care le-ar fi avut victima și fără a mai analiza în concret protocolul privind actul medical, lipsirea pacientei de investigațiile minimale în cadrul unei urgențe medicale echivalează cu nerespectarea măsurilor de prevedere în exercițiul profesiei de medic în cadrul unui spital de urgență, aceasta cu atât mai mult cu cât, instanțele de fond au stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpata trebuia și putea să prevadă situația critică. Cu privire la acest din urmă aspect, instanța supremă subliniază că aprecierea asu