ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4568/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 09.06.2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 03.11.2015 cu privire la obligațiile suplimentare stabilite de organul fiscal și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 314 din 27.05.2016 cu consecința anulării deciziei de impunere.

Prin Sentința civilă nr. 164 din 17 august 2016 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. înregistrată la ORC sub nr. x/2006, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a dispus suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x din 3.11.2015 emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. x din 03.11.2015 emisă de pârâtă au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 262757 RON cu titlu de impozit pe profit, 113079 RON reprezentând majorări de întârziere pentru impozitul pe profit, 37923 RON cu titlu de penalități de întârziere pentru impozitul pe profit, 427251 RON cu titlu de TVA, 210397 RON reprezentând majorări de întârziere TVA și 62034 RON cu titlu de penalități TVA, pe motiv că în urma controlului la care a fost supusă reclamanta s-a stabilit că tranzacțiile încheiate cu terțele societăți S.C. B. S.R.L, S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. nu au conținut economic. Reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere însă aceasta a fost respinsă prin Decizia nr. 314/27.05.2016 emisă de pârâtă .

Suspendarea actului administrativ, ca măsură de întrerupere vremelnică a executării acestuia, apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În temeiul art. 15 alin. (1) din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat și se poate dispune până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Din interpretarea sistematică a celor două texte legale, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ în ipoteza reglementată de art. 15 din lege, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv: existența unei acțiuni pentru anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral, existența unui caz bine justificat, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și condiția ca măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Articolul 278 alin. (2) teza II din Legea nr. 207/2015 acordă contribuabilului dreptul de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii nr. 554/2004 cu condiția suplimentară a plății unei cauțiuni stabilite potrivit prevederilor cuprinse în textul legal menționat.

În speță, instanța constată că prima condiție cerută de lege pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ, respectiv existența unei acțiuni pentru anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral, este îndeplinită, reclamanta introducând în prezentul dosar și acțiune în anularea actelor administrative fiscale a căror suspendare o cere.

Referitor la condiția plății unei cauțiuni, instanța constată că reclamanta a făcut dovada consemnării cauțiunii datorate în cuantum de 14613,44 RON depunând în acest sens Recipisa de consemnare seria x nr. x/16.08.2016 .

În ceea ce privește condiția cazului justificat, instanța constată că potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat este definit de legiuitor ca fiind constituit din acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt în măsură să producă instanței o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat.

Instanța constată că această condiție este îndeplinită în speță, existând împrejurări legate de starea de drept care sunt în măsură să producă instanței o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei de impunere a cărei suspendare se cere.

Sub acest aspect, instanța reține că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul că "articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații. Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat" (cauza C-142/11 Mahageben ECLI:EU:C:2012:373).

Instanța reține că, în speță, în legătură cu neregulile depistate de pârâtă cu privire la tranzacțiile economice încheiate între reclamantă și terța societate S.C. B. S.R.L. pârâta nu a contestat prin raportul de inspecție fiscală întocmit faptul că respectivele tranzacții nu ar fi fost înregistrate de ambii parteneri ci a stabilit caracterul fictiv al respectivelor tranzacții pornind de la numărul mic de salariați ai cocontractantei reclamantei și de la faptul că nu au fost identificate în contabilitatea partenerului contractual al reclamantei cheltuieli cu deplasarea, cazarea, diurna angajaților, din care să rezulte deplasarea efectivă a angajaților cocontractantei la diverse obiective.

De asemenea, organele fiscale au reținut existența unor nereguli în legătură cu activitatea furnizorului cocontractantului reclamantei, respectiv terța societate S.C. E. S.R.L., societate care este terț față de raportul contractual dintre reclamantă și S.C. B. S.R.L.

Instanța constată că aparent, simpla existență a unor nereguli cu privire la activitatea furnizorului cocontractantului persoanei care solicită deducerea TVA precum și lipsa unor alte documente în contabilitatea cocontractantului decât facturile fiscale înregistrate în contabilitatea ambilor parteneri nu pot justifica concluzia organelor fiscale în sensul limitării dreptului la deducerea cheltuielilor efectuate de către reclamantă în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene menționate anterior.

Prin urmare, având în vedere această împrejurare ținând de starea de drept, există o îndoială serioasă privind legalitatea unei părți dintre constatările organelor fiscale, fiind astfel îndeplinită condiția cazului bine justificat.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța constată și aceasta este îndeplinită, punerea în executare a actelor administrative fiscale fiind în măsură să producă în sarcina reclamantei un prejudiciu material viitor și previzibil.

Astfel, instanța reține că deși este corectă concluzia pârâtei în sensul că simpla punere în executare a actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere nu este de natură a duce la îndeplinirea condiției pagubei iminente, trebuie ținut seama de împrejurările specifice din fiecare caz în parte pentru a se analiza dacă consecințele executării actelor administrative fiscale sunt de natură a se încadra în noțiunea de pagubă iminentă.

În speță, instanța are în vedere cuantumul ridicat al creanței care a fost constatată prin actul administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, respectiv de 1113441 RON precum și faptul că reclamanta este integrată într-un circuit economic iar punerea în executare a actelor administrative a căror suspendare se cere ar fi de natură să producă efecte nu doar asupra patrimoniului reclamantei ci și asupra unor terți cu care reclamanta se află în relații contractuale.

Aceste împrejurări, privite coroborat, sunt de natură a susține concluzia că punerea în executare a actelor administrative fiscale a căror suspendare se cere este susceptibilă a-i crea reclamantei o pagubă iminentă în înțelesul conferit acestei noțiuni de Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de suspendare, instanța a admis cererea și a dispus suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x din 03.11.2015 emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea.

Împotriva hotărârii instanței de fond Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanța fondului, în mod netemeinic, a constat ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de suspendare.

În cauza de față reclamanta, în susținerea cererii de suspendare a executării, nu face dovada unei cauze bine justificate și nici a unei pagube iminente.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, în condițiile art. 7, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă, așadar, că, pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesar a fi întrunite, cumulativ, două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Cele două condiții, prin modul imperativ de reglementare, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența "unui caz bine justificat" și a "iminentei producerii pagubei".

Suspendarea este o măsură de excepție și numai motive bine întemeiate, referitoare la îndoiala puternică cu privire la legalitatea actului, precum și existența unor dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat, ar justifica înlăturarea efectului executoriu în privința actului administrativ.

Consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea executării actelor administrative.

Nu există dovada existenței unei îndoieli serioase asupra legalității actelor administrativ fiscale, astfel încât să fie îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurința în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru ca în cazul suspendării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Reclamanta nu dovedește existența vreunei împrejurări legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, mărginindu-se să facă referire generic la criticile de nelegalitate care pot conduce la prejudecarea fondului.

Astfel, instanța nu poate în speță să prejudicieze fondul litigiului, suspendarea fiind o măsură provizorie.

În consecință, cele arătate în acțiune nu constituie motive esențiale de reținere a existenței cazului bine justificat în sensul normelor incidente în speță.

Pe de altă parte, jurisprudența a stabilit că iminența producerii unei pagube nu se prezumă ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act administrativ nu poate produce o pagubă.

Din punct de vedere economic orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă. Din punct de vedere juridic însă, aceasta pagubă poate fi reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului, ceea ce nu poate fi reținut în cauză.

Reclamanta nu dovedește nici faptul că prin executarea actului fiscal ar fi iminentă producerea unui prejudiciu. Executarea unei obligații bugetare, stabilite printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004.

În drept, invocă art. 483 și următoarele, 223 alin. (3) din C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, Codul de procedură fiscală.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Instanța de fond a reținut în mod judicios că sunt îndeplinite condițiile pentru suspendarea executării actului administrativ, deoarece prezența cazului bine justificat, mai ales atunci când cererea de suspendare se face în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, odată cu fondul, se poate determina numai prin atingerea fondului dreptului, prin verificarea sumară a aspectelor de fapt și de drept ce definesc legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se cere.

Prezumția de legalitate nu conferă actului administrativ un statut infrangibil pentru că s-ar nesocoti însăși instituția juridică a suspendării executării actului administrativ și pentru că prezumția presupune protecție față de actul administrativ și nu față de executarea sa, care poale fi suspendată pentru orice motiv care ar fi de natură să trezească o minimă bănuială asupra legalității actului, fie și aceea că vor fi analizate aspectele de fond, există posibilitatea că actul să fie anulat.

Instanței de fond, cu privire la cazul bine justificat, i-a fost trezită bănuiala asupra legalității actului administrativ, în condițiile în care obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite în condițiile art. 1 din Legea nr. 571/2003 și ale art. 6 din O.G. nr. 92/2003, prin reconsiderarea caracterului economic al unor tranzacții, iar organul fiscal nu justifică implicit acest demers, nu aduce probe suficiente pentru a dovedi caracterul fictiv al operațiunilor, putând fi în prezența încălcării Directivei 112/2006/CE.

Activitatea organului fiscal de reconsiderare a bazei de impunere s-a fundamentat pe dreptul conferit de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, respectiv că: "La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității."

Fără a intra în fondul legalității actului administrativ, instanța de fond a constatat că s-a adus atingere dreptului comunitar, așa cum el a fost impus statelor membre prin a șasea directivă și așa cum el a fost interpretat prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C 277/14.

În ceea ce privește cea de a două condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, instanța de fond a apreciat că este dovedită prezența unei pagube iminente, concretizată de faptul că prejudiciul este viitor și previzibil, reverberându-se în timp asupra vieții economice a societății și, nu în cele din urmă, asupra capacității sale de a angaja forța de muncă.

Indisponibilizarea sumei de 1.113.441 RON, înainte de a se verifica legalitatea stabilirii ei ca și obligație bugetară, în condițiile în care societatea este implicată în mai multe lucrări de execuție, iar susținerea din bani proprii a acestor lucrări a fost asumată de societate prin contractele încheiate, a fost apreciată de instanța de fond că va duce societatea reclamantă în situația imposibilității executării obligațiilor asumate, cu consecința depășirii termenelor de execuție și, implicit, cu atragerea de daune interese în sarcina noastră, toate cu finalitatea evidentă a intrării societății în incapacitate de plată, atât față de obligațiile sale comerciale, cât și față de obligațiile sale fiscale.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimata-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, soluția dispusă de instanța de fond, de admitere a cererii de suspendare, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004, fiind îndeplinite, și în opinia instanței de recurs, condițiile cumulative prevăzute de textele de lege mai sus indicate.

Admiterea cererii de suspendare a fost motivată pe împrejurarea că s-a făcut dovada existenței condiției de admisibilitate prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anume a existenței unui caz bine justificat și a necesității evitării unei pagube iminente, cu trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din această lege.

Înalta Curte reține că instanța care este chemată să decidă măsuri de protecție provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat și în cazul în care există argument juridic aparent valabil referitor la pretinsa nelegalitate a actului administrativ.

În doctrină și jurisprudență s-a conturat ideea potrivit căreia actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însușii titlu executoriu.

Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, că respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil că atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

În ceea ce privește condiția existenței cazului temeinic justificat, trebuie să se facă dovada existenței unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative atacate, conform art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Față de motivul de recurs invocat de către recurentă, Înalta Curte reține că, prin Sentința civilă nr. 21/1.03.2017, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea, în parte, a deciziei de impunere emise de pârâtă.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut de către instanța fondului că "simpla existență a unor nereguli cu privire la activitatea furnizorului cocontractantului persoanei care solicită deducerea TVA precum și lipsa unor alte documente în contabilitatea cocontractantului decât facturile fiscale înregistrate în contabilitatea ambilor parteneri nu pot justifica concluzia organelor fiscale în sensul limitării dreptului la deducerea cheltuielilor efectuate de către reclamantă în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene menționate anterior.

(...) În aceste condiții, nu se poate reține dincolo de un dubiu rezonabil fictivitatea operațiunii economice dintre reclamantă și S.C. C. S.R.L., astfel că se impune anularea actelor administrative fiscale în ceea ce privește constatările cu privire la această operațiune economică."

Jurisprudența comunitară și națională au statuat că, în aprecierea realității fiscale a operațiunii economice a contribuabilului, conținutul formal al documentelor nu trebuie absolutizat iar informațiile care trebuie cuprinse în acestea trebuie să fie suficiente pentru a determina persoana impozabilă și realitatea operațiunii economice iar proba caracterului fictiv trebuie realizată de către organele de control fiscal.

În speță, la o analiză a aparenței de legalitate a actului administrativ fiscal, se constată că a fost dovedit cazul bine justificat pentru luarea măsurii suspendării.

Înalta Curte reține de asemenea că, în ce privește paguba iminentă, în cauză, motivele invocate de către reclamantă, reținute judicios de instanța de fond, se încadrează în cadrul condiției legale, astfel cum este definită conform art. 2 alin. (1) lit. "ș" din Legea nr. 554/2004 respectiv, prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștri cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

În cauza Janosevici c. Suediei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut prin Hotărârea din 23.07.2002 încălcarea dreptului de acces la instanță în situația în care autoritățile fiscale au impus reclamantului plata de taxe și accesorii stabilite retroactiv, care au fost puse în executare înainte ca o instanță competentă să se pronunțe asupra legalității actului administrativ. Astfel, prezervarea status-quo-ului factual este justificată și de necesitatea ca o instanță de judecată să decidă în prealabil asupra legalității actului administrativ.

Se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare.

Reclamanta a susținut iminența prejudiciului prin raportare la cuantumul ridicat al creanței care a fost constatată prin actul administrativ fiscal a cărui suspendare se cere precum și prin faptul că este integrată într-un circuit economic iar punerea în executare a actelor administrative a căror suspendare se cere ar fi de natură să producă efecte nu doar asupra patrimoniului reclamantei ci și asupra unor terți cu care aceasta se află în relații contractuale, motive apreciate ca suficiente pentru a reține îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 164 din 17 august 2016 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016/a1, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 164 din 17 august 2016 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016/a1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 17 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN