ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1425/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 09.06.2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 03.11.2015 cu privire la obligațiile suplimentare stabilite de organul fiscal și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 314 din 27.05.2016 cu consecința anulării deciziei de impunere.

Prin sentința nr. 21/CA/2017 - P.I. din 01 martie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și a dispus anularea în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 314/27.05.2016 și Decizia de impunere nr. x/03.11.2015 în ceea ce privește suma de 22258 RON și accesoriile aferente, reprezentând contravaloare utilaj.

Instanța de fond a respins ca nefondate restul pretențiilor și a obligat pârâtă la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 21/CA/2017 - P.I. din 01 martie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

3.1. Prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în rejudecarea cauzei a solicitat să se admite în totalitatea cererea de chemare în judecată. În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, învederează că soluția instanței de fond cu privire la nelegalitatea actelor administrative fiscale din perspectiva normelor de drept valorificate și a stării de fapt reținute, este consecința aplicării greșite a normelor de drept material incidente raportului juridic.

Astfel, susține că instanța de fond nu a observat că au fost încălcate prevederile art. 4 din Ordinul 3816/2013, nefiind comunicată în scris delegarea de competență dispusă de direcția regională cu organul de inspecție fiscală care deține competența și, urmare a acestei abateri, nu s-a făcut dovada exprimării de către organul de inspecție competent a dreptului reglementat prin art. 6 din același ordin. De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 7 din Ordinul 3816/2013, neexistând dovada că organul fiscal care a primit delegarea de competentă a înștiințat societatea asupra acestui fapt.

Pe fond, arată că prima instanță a refuzat susținerea reclamantei, potrivit căreia organele fiscale nu puteau aprecia cu privire la suficiența personalului S.C. B. S.R.L., în lipsa verificării acestui element după normativele prevăzute de lege, deoarece obiectivitatea opiniei organului fiscal se fundamentează pe numărul extrem de redus de angajați, de lipsa specializării lor concrete, în contextul unor lucrări deosebit de ample, care prin ele însele sunt doveditoare că forța de muncă nu era suficientă.

Soluția instanței de fond cu privire la nelegalitatea actelor atacate din perspectiva normelor de drept valorificate și a stării de fapt reținute, este consecința aplicării greșite a normelor de drept material incidente raportului juridic.

Starea de fapt reținută de instanța de fond este contrară probelor administrate.

În ceea ce privește existența dosarului penal x/2010, a dovedit prin rechizitoriu, că nu s-a realizat urmărirea penală față de societate.

Susține că instanța de fond s-a oprit asupra jurisprudenței CJUE dintr-o perspectivă confuză, direcționată spre a da veridicitate unor constatări care nu obiectivează obligația organului fiscal de a face dovada practicii abuzive a persoanei impozabile.

De asemenea, raporturile contractuale cu S.C. B. S.R.L. au la bază contracte de prestării servicii, situații de lucrări și procese-verbale de recepție, motiv pentru care facturile înregistrate în evidențele contabile conțin toate elementele prevăzute de dispozițiile Codul fiscal, respectiv art. 155 alin. (5), fiind respectate prevederile Legii nr. 82/1991.

În opinia reclamantei-recurente, instanța de fond a menținut legalitatea actelor administrative fiscale cu aplicarea greșită a prevederilor art. 19 și 21, în ceea ce privește deductibilitatea acestei cheltuieli la calculul impozitului pe profit și a dispozițiilor art. 145 și 146 Codul fiscal.

În consecință, a solicitat admiterea recursului și admiterea în totalitate a acțiunii.

A depus la dosar Ordonanța de clasare din 16 octombrie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare și înscrisuri.

3.2. Prin cererea de recurs, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei a solicitat să se respingă cererea de chemare în judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Prin recursul declarat, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a susținut că, în mod nelegal, prima instanță a admis în parte acțiunea, urmare a faptului că, nu a reținut fictivitatea operațiunii economice dintre reclamantă și S.C. C. S.R.L., operațiune economică ce a avut ca și obiect achiziționarea unui buldoexcavator de la S.C. C. S.R.L.

Apreciază că instanța de fond trebuia să rețină constatările organelor de control cu privire la această operațiune, în sensul că inspecția fiscală a stabilit în mod corect în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 22.258 RON reprezentând TVA cu accesoriile aferente, și fără a fi în contradicție cu jurisprudența CJUE.

Consideră că declarațiile martorilor nu au calitatea de document justificativ pentru înregistrare în contabilitate, văzând și dispozițiile Legii nr. 82/1991 inclusiv ale Ordinului 3512/2008.

Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, apreciază că trebuia făcută aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., acțiunea fiind admisă în parte. De asemenea, în opinia sa, cheltuielile de judecată sunt excesiv de mari raportat la cuantumul obligațiilor fiscale anulate prin sentință.

În continuarea cererii de recurs pârâta reiterează situația de fapt și de drept stabilită de către organele de inspecție fiscală, prin redarea cuprinsului întâmpinării depuse la dosarul de fond, arătând că actele contestate sunt temeinice și legale, fără să aducă nicio critică soluției pronunțate de prima instanță, în condițiile în care ne aflăm în prezența unui recurs și nu în faza soluționării cauzei în fond.

În situația respingerii recursului, solicită cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În consecință, a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, iar recursul declarat de reclamanta este întemeiat potrivit considerentelor ce urmează.

Prin decizia de impunere nr. x/03.11.2015 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare în cuantum de 262.757 RON cu titlu de impozit pe profit, 113079 RON majorări de întârziere, 3923 RON penalități de întârziere, TVA în cuantum de 427251 RON și accesoriile aferente. În esență, organele de inspecție fiscală au considerat că tranzacțiile încheiate de reclamantă cu societățile SC. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. nu au conținut economic.

Prin decizia nr. 314/27.05.2016 s-a respins contestația administrativă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat, ceea ce atrage casarea sentinței și reformarea în totalitate, cu consecința admiterii acțiunii și a anulării actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, se reține că, în perioada 2010-2014 societatea reclamantă a achiziționat lucrări de prestări servicii, tranzacțiile derulându-se cu S.C. B. S.R.L.

Organele de control au refuzat la deducerea T.V.A. și a impozitului pe profit achizițiile de prestări servicii, motivat de faptul că S.C. B. S.R.L. nu ar fi deținut personal și utilaje suficiente pentru lucrările prestate.

De asemenea, s-a reținut că în evidențele S.C. B. S.R.L. există înregistrate mai multe achiziții de prestări servicii de la o societate afiliată, S.C. E. S.R.L. care, în opinia organelor de control, nu avea posibilitatea să emită în mod legal facturi către S.C. B. S.R.L. întrucât în perioada respectivă societatea era în lichidare judiciară iar lichidatorul judiciar nu a vizat facturile.

Serviciile facturate au avut la bază contracte de prestări servicii precum și situații de lucrări, ce au fost prezentate organelor de control, astfel cum rezultă din conținutul deciziei de impunere. Contractele se referă la lucrări efectuate în diverse localități din țară iar, în urma unui control încrucișat, s-a constatat prin procesul-verbal de control nr. x/23.09.2015, că nu au fost identificate în evidența contabilă a S.C. B. S.R.L. cheltuieli cu deplasarea, cazarea, diurna/hrana angajaților, din care să rezulte deplasarea reală, efectivă a muncitorilor la obiectivele respective. De asemenea, nu au fost prezentate procesele-verbale de recepție a lucrărilor. Organele de control au efectuat verificări ale aplicației REVISAL și au constatat că B. S.R.L. nu ar fi avut, în perioada 2010-2014, resursele umane necesare efectuării unor lucrări și servicii de natura și anvergura celor facturate către societatea reclamantă, apreciindu-se că angajarea personalului s-a făcut formal și doar pentru a da impresia că S.C. B. S.RL. desfășoară o activitate reală. Un alt aspect reținut a fost faptul că plata contravalorii facturilor s-a făcut într-o formă disimulată prin decontări bancare cu titlu fictiv.

Instanța de recurs reține că, ulterior emiterii deciziei de impunere contestată în prezenta cauză, la data de 10.11.2015, ANAF-AJFP Maramureș a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu privire la existența unor suspiciuni de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală de către inculpatul F. - administrator al societății reclamante, constând în aceea că, în perioada 01.01.2010-30.04.2015, ar fi dispus înregistrarea în contabilitatea societății a mai multor facturi fiscale reprezentând cheltuieli care nu ar fi avut la bază operațiuni reale, facturile fiscale fiind emise de inculpata G. - administrator la S.C. B. S.R.L.

Suspiciunea cu privire la fictivitatea acestor operațiuni s-a născut ca urmare a faptului că S.C. B. S.R.L. nu ar fi avut resursele necesare și nici capacitatea să presteze activitățile economice înscrise în cuprinsul facturilor fiscale.

Se poate observa faptul că sesizarea penală formulată de ANAF-AJFP Maramureș coincide cu aspectele de fapt reținute prin raportul de inspecție fiscală și prin decizia de impunere contestate în prezenta cauză astfel că soluția pronunțată de organele penale produce efecte și în plan administrativ-fiscal din perspectiva situației de fapt fiscale.

Astfel, Parchetul pe lângă Tribunalul Satu Mare a administrat probe în cadrul efectuării cercetărilor penale și a constatat că declarația administratorului societății intimate (audiat în calitate de inculpat) se coroborează cu declarația inculpatei G. (administratorul S.C. B. SRL), care a susținut că cele 52 facturi fiscale emise de către S.C. A. S.R.L. în perioada 2010-2014, atestă în mod real că societatea pe care o administrează a executat lucrări de construcții pe diferite șantiere în localități precum Timișoara, Reșița, Săpânța, Arad, Runcu.

Cu privire la faptul că S.C. B. S.R.L. nu ar fi putut efectua lucrările facturate în mod efectiv întrucât nu ar fi avut suficienți angajați, inculpata G. a recunoscut că a folosit echipe de muncitori care desfășurau activitate "la negru" și care erau plătiți în numerar pentru munca prestată.

Susținerile inculpatei au fost apreciate ca fiind sincere, aceasta indicând șantierele unde s-au efectuat lucrările pentru S.C. A. S.R.L., detalii ale acestor lucrări precum și numele unora dintre muncitorii care au activat pe aceste șantiere.

Declarațiile inculpatei au fost coroborate cu declarațiile martorilor H. și I. - muncitori care au lucrat pentru inculpată și care au avut tangențe cu S.C. A. S.R.L. iar, în aprecierea sincerității inculpatei, s-a avut în vedere și adresa nr. x/13.09.2017 emisă de ITM Bihor, din care rezultă că S.C. B. S.R.L. a avut în perioada 2010-214 un număr de 25 angajați.

De asemenea, s-a reținut că determinante în a se aprecia că prestările de servicii facturate de S.C. B. S.R.L. către S.C. A. S.R.L. sunt reale, sunt concluziile din rechizitoriul nr. x/2012 al DNA- Serviciul Teritorial Oradea, prin care inculpata G. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală constând în acea că, în calitate de administrator la S.C. E. S.R.L., a evidențiat în actele contabile, achiziții fictive de mărfuri și prestări de servicii de la alte două societăți pe care le administra. Astfel, în urma unui control efectuat de Garda Financiară Bihor, s-a constatat că S..C E. S.R.L. a executat lucrări pentru mai mulți clienți și a încheiat mai multe contracte comerciale de prestări servicii cu diverse societăți comerciale, având ca obiect construcții și amenajări de drumuri. Audiați în calitate de martori, administratorii societăților partenere au declarat de societatea sus-menționată avea capacitatea umană și logistică pentru livrarea bunurilor și/sau serviciilor facturate către aceștia, societatea folosind forță de muncă "la negru" iar printre beneficiarii reali s-a aflat și S.C. A. S.R.L.. În concluzie, inculpata G. a dezvoltat un circuit evazionist prin intermediul S.C. B. S.R.L. constând în derularea de prestări servicii cu precădere cu muncă "la negru" pentru diferite societăți, inclusiv pentru S.C. A. S.R.L. după care, pentru eludarea plății taxelor și impozitelor, a înregistrat facturi fiscale cu caracter fictiv provenite de la S.C. E. S.R.L..

S-a apreciat că simpla constatare a organelor fiscale, că S.C. B. S.R.L. nu dispunea de forță de muncă necesară pentru efectuarea lucrărilor de construcții, în general muncă necalificată, facturate către S.C. A. S.R.L., nu este în măsură să răstoarne buna-credință a inculpatului F. în ceea ce privește achiziția acestor servicii, între cei doi administratori existând o relație veche de colaborare.

S-a concluzionat, în lumina jurisprudenței Curții Europene de Justiție (cauzele conexate C-439/04 și 440/04 din 06.07.2006, cauzele conexate C-354/03, 355/03 și 484/03, cauza C-324/11) și a principiului neutralității fiscale că, raportat la probele administrate în cauză și ținând cont de elementele obiective descrise, nu rezultă că administratorul societății reclamante ar fi cunoscut că, în derularea relației comerciale cu S.C. B. S.R.L., este implicat într-o fraudă fiscală săvârșită de administratorul S.C. B. S.R.L. care, profitând și de o legislație deficitară, a desfășurat activități de prestări servicii folosind-se de munca "la negru", ulterior, pentru diminuarea bazei impozabile și eludarea taxelor și impozitelor, înregistrând în mod conține facturi fiscale cu caracter fictiv, emise tot de ea în numele S.C. E. S.R.L.., în cadrul unui circuit evazionist.

În consecință, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea de către inculpatul F. a infracțiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. a) și b) și art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. dispune că "(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;" iar concluziile procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare nu au fost infirmate printr-o hotărâre judecătorească.

În acord cu elementele de fapt reținute de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, instanța de recurs apreciază că organele de inspecție fiscală, la momentul stabilirii obligațiilor suplimentare de plată în sarcina reclamantei recurente, s-au bazat pe simple supoziții, fără să fie administrate probe din care să rezulte dacă administratorul societății a fost implicat în vreo tranzacție frauduloasă, fiind evident faptul că lucrările au fost efectiv prestate de către S.C. B. S.R.L., însă prin folosirea forței de muncă "la negru", aspect ce nu înlătură caracterul real al operațiunilor.

De altfel, din declarația martorei G., audiată de către judecătorul fondului, rezultă că lucrările au fost prestate, beneficiar fiind societatea recurentă, iar prima instanță a tras o concluzie eronată din coroborarea materialului probator administrat, atribuind un caracter fictiv tranzacțiilor dintre cele două societăți implicate, în condițiile în care singura culpă a aparținut S.C. B. S.R.L., neputându-se reține niciun element obiectiv din care să rezulte că administratorul societății recurente ar fi avut posibilitatea de a cunoaște o eventuală fraudă fiscală sau că ar fost implicat, cu repercusiuni în plan fiscal.

În consecință, instanța de fond, cu încălcarea principiului neutralității fiscale, statuat printr-o bogată jurisprudență europeană, și fără să administreze un probatoriu din care să se desprindă situația de fapt reală, așa cum s-a procedat în fața organelor de cercetare penală, a dat eficiență unor supoziții ale organelor fiscale.

De altfel, chiar din jurisprudența citată de către instanța de fond se desprinde aceeași concluzie (cauza C- 142/11) în sensul că articolul 167, articolul 168 lit. a), articolul 178 lit. a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate și achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi au săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.

În schimb, nu se vor reține ca fiind fondate criticile recurentei reclamante cu privire la nelegalitatea actului contestat prin presupusa încălcare a prevederilor art. 99 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 și a prevederilor Ordinului Președintelui ANFP nr. 3816/2013.

Astfel, corect a reținut prima instanță faptul că, prin adresa nr. x/29.05.2016, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a dispus delegarea de competență pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală la recurenta reclamantă în favoarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș. În consecință, acest organ fiscal avea competență să efectueze inspecția fiscală, față de prevederile art. 2 din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3816/2013, nefiind necesară o solicitare prealabilă din partea organului de inspecție fiscală căruia urma să îi fie delegată competența și nici existența unui aviz emis de către direcția generală regională a finanțelor publice.

Mai mult, recurenta reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu prin neregularitățile invocate iar instanța de recurs observă și faptul că, în cadrul dosarului de fond, nu au fost invocate critici ale actului contestat referitoare la lipsa înștiințării societății cu privire la delegarea de competență, acestea fiind invocate doar în cadrul cererii de recurs, cu nerespectarea limitelor cadrului procesual.

Cu privire la impozitul pe profit și TVA aferente achiziționării mijlocului de transport de la S.C. D. S.R.L., în baza facturii nr. x/11.02.2010, prima instanță a reținut că, din înscrisurile depuse la dosarul de fond, a rezultat că terța societate nu a declarat această operațiune și nici nu a figurat în evidențele autorităților că ar deține mijloace de transport, microbusul descris în factura fiscală nefiind înmatriculat pentru prima dată de către reclamantă.

Și analiza acestor elemente de fapt a făcut obiectul cercetărilor penale finalizate prin clasarea cauzei prin Ordonanța analizat mai-sus, reținându-se că, în urma interogării bazei de date DEPABD, s-a constatat că autoturismul în cauză se află în proprietatea S.C. A. S.R.L. de la data de 09.04.2010 și, prin urmare, acesta există și în prezent în materialitatea sa, în evidența societății și, în concluzie, achiziția nu poate fi considerată ca fiind fictivă. Aceste concluzii nu au fost infirmate de către o instanță penală astfel că se vor considera ca având caracter concludent și pertinent.

Față de aceste considerente, se apreciază ca fiind întemeiat recursul declarat de către recurenta reclamantă, acțiunea fiind necesar a fi admisă în totalitate față de faptul că nu au caracter legal constatările organelor fiscale, fiind aplicate în mod eronat prevederile art. 11 și art. 145 din Legea nr. 571/2003, contrar motivelor reținute prin sentința recurată.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Criticile avansate de pârâtă au ca obiect împrejurările reținute de prima instanță referitoare la achiziționarea unui buldoexcavator de la S.C. C. S.R.L..

În opinia instanței de recurs, judecătorul fondului a apreciat în mod temeinic faptul că singura împrejurare avută în vedere de către organele fiscale în dovedirea fictivității acestei operațiuni economice o constituie nedeclararea vânzării de către societatea cocontractantă.

Cu privire la situația de fapt fiscală, prima instanță a aplicat în mod corect jurisprudența europeană menționată în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, constatând că simpla existență a unor nereguli cu privire la activitatea furnizorului cocontractantului persoanei care solicită deducerea TVA, precum și lipsa unor alte documente în contabilitatea cocontractantului decât facturile fiscale înregistrate în contabilitatea ambilor parteneri nu pot justifica concluzia organelor fiscale în sensul limitării dreptului la deducerea cheltuielilor efectuate de către reclamantă.

Aspectele reținute de către prima instanță se coroborează și cu concluziile din Ordonanța de clasare analizată în detaliu mai-sus iar recurenta pârâtă nu a adus critici pertinente hotărârii recurate, de natură a conduce la reformarea acesteia.

Susținerile recurentei referitoare la proba testimonială nu vor fi reținute ca întemeiate întrucât instanța de fond nu s-a bazat doar pe această probă în pronunțarea soluției și, pe de altă parte, dispozițiile C. proc. civ. permit administrarea oricărui mijloc de probă în vederea aflării adevărului, normele procedurale neavând nicio legătură cu normele legale care reglementează înregistrările în contabilitatea societăților.

Martorul audiat a confirmat realitatea operațiunilor economice dintre cele două societăți iar declarația acestuia se coroborează și cu concluziile procurorului, în sensul că achiziția nu poate fi considerată ca având caracter fictiv, atât timp cât a existat în materialitatea sa, utilajul regăsindu-se în evidențele S.C. A. S.R.L..

În concluzie, soluția prima instanțe cu privire la aceste aspecte este legală, contrar argumentelor recurentei-pârâte.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, într-adevăr, prima instanță a admis în parte acțiunea însă, față de faptul că, în cadrul prezentului recurs, s-a constatat că acțiunea trebuia admisă în totalitate, se impune aplicarea prevederilor art. 451 și 453 C. proc. civ. și menținerea dispoziției din sentința recurată cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Instanța reține că, în recurs nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, întrucât proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, aceasta fiind o cale de atac în cadrul căreia pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

În acest sens, în ședința din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 3, în dosarul nr. x/2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință și a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea reclamantei.

Se va anula în tot Decizia de soluționare a contestației nr. 314/27.05.2016 și Decizia de impunere nr. x/03.11.2015.

Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea capătului de cerere având ca obiect cheltuieli de judecată.

De asemenea, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., fiind parte care a pierdut procesul, se vor obliga recurenta pârâtă la plata, către recurenta-reclamantă, a sumei 9513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 21/CA din 1 martie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza.

Admite acțiunea reclamantei.

Anulează în tot Decizia de soluționare a contestației nr. 314/27.05.2016 și Decizia de impunere nr. x/03.11.2015.

Menține dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea capătului de cerere având ca obiect cheltuieli de judecată.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva sentinței civile nr. 21/CA din 1 martie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă către recurenta-reclamantă la plata sumei de 9513 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2020.