ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 255/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond arătând că pârâta nu a comunicat documentele necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează CREDIDAM.

Reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că față de plățile efectuate de pârâtă, face precizări cu privire doar la capătul 1 al cererii inițiale, restrângând perioada și pretențiile, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 12638,75 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație aferentă perioadei 13 septembrie 2012 - 31 decembrie 2014, celelalte pretenții rămânând neschimbate.

La termenul din 22 iunie 2016 tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâtă și le-a respins ca neîntemeiate.

Prin Sentința civilă nr. 120 din 01 februarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12.626,57 RON, cu TVA, reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor pe postul de radio al pârâtei în perioada 13 septembrie 2012 - 31 decembrie 2014, precum și a penalităților de întârziere în sumă de 13.150,96 RON, precum și să pună la dispoziția CREDIDAM lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe în perioada menționată. Totodată, a respins ultimul capăt al cererii reclamantei și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3120 RON.

Împotriva acestei sentințe pârâta SC A. SRL a formulat apel susținând că Tribunalul București a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât nu era competent teritorial să judece această cauză.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat și dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

În ce privește penalitățile de întârziere intimatul a arătat că acestea sunt datorate și au fost calculate conform pct. 8 și 9 din Decizia civilă în numărul 153A/2011 publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 216/2011.

Prin Decizia nr. 715A din data de 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC A. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 120 din 01 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 10182,72 RON reprezentând remunerații pentru perioada 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,10% datorate de la scadență până la data plății. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și pe cale de consecința, respingerea acțiunii în pretenții, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În mod greșit instanța de apel constată că Tribunalul București a fost competent în soluționarea cererii deduse judecății, raportat restrâns la petitele 3 și 4 ale acțiunii, în temeiul art. 107 C. proc. civ. Instanța trebuia să aibă în vedere toate petitele.

Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Deși instanța de apel în mod corect invocă art. 107 C. proc. civ., din vădită eroare, stabilește că este competent în soluționarea pricinii Tribunalul București, cu toate ca domiciliul pârâtei SC A. SRL este în Mun. Mediaș, în str. x, județul Sibiu, care se află în circumscripția Tribunalului Sibiu.

În aceste circumstanțe hotărârea dată de Curtea de Apel este nelegală, fiind în contradicție cu cerințele art. 107 C. proc. civ., care se coroborează cu art. 227 C. civ. și art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Art. 63 din Legea societăților comerciale prevede expres că cererile și căile de atac prevăzute de respectiva lege, de competenta instanțelor judecătorești, se soluționează de instanța locului unde societatea își are sediul principal.

Legiuitorul nu stabilește prin art. 107 C. proc. civ. că instanța competentă să soluționeze cauza este în raport cu executarea obligațiilor la sediul reclamantului, ci din contră stabilește fără echivoc că instanța competentă este cea de la sediul pârâtului, în concret la sediul pârâtei SC A. SRL din Mediaș, județul Sibiu, instanța competentă Tribunalul Sibiu.

De asemenea instanța de apel interpretează și aplică greșit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., stabilind că instanța competentă este cea de la locul săvârșirii faptei ilicite sau cea în raza căreia s-a produs prejudiciul, în concret Tribunalul București, motivat de faptul că fapta ilicită și producerea prejudiciului s-a săvârșit respectiv s-a produs în circumscripția sediului principal al pârâtei SC A. SRL din Mediaș, județul Sibiu.

Comunicarea publică a fonogramelor, făcută fără autorizare la postul de radio "Mediaș 725", deținut de către recurentă în Mediaș, județul Sibiu, dovedește că fapta ilicită s-a petrecut la sediul pârâtei și nu al reclamantei. Mai mult, prejudiciul a fost produs tot la sediul principal al pârâtei din Mediaș, județul Sibiu. Competent să soluționeze cererea de chemare în judecată și sub acest aspect revenea Tribunalului Sibiu.

Or susținerile reclamantei, în sensul că locul producerii prejudiciului/locul în care trebuie făcută plata (București), unde reclamanta are deschis cont pentru a se face plata, este criteriul de apreciere a competenței teritoriale a Tribunalului București nu pot fi primite.

Cu atât mai mult, cu cât regula, în ce privește locul plății este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) noul C. civ. și anume că în lipsa unei convenții, și dacă nu este vorba despre lucruri determinate, plata este cherabilă și nu portabilă, așadar ea se face la sediul debitorului (în circumscripția Tribunalului Sibiu), iar nu a creditorului, care are sediul în București.

Jurisprudența a stabilit că nu există o competență alternativă dacă prin convenția părților nu s-a stabilit locul executării obligației.

În speță fiind vorba de o răspundere delictuală se aplică regula dreptului comun, prevăzută de dispozițiile art. 107 C. proc. civ., în sensul că este competentă teritorial instanța de la sediul pârâtei (Decizia nr. 120/2002 a CSJ, secția civilă, BJ, baza de date).

Prin urmare competența teritorială de soluționare a cauzei revenea Tribunalului Sibiu, în timp ce în favoarea Tribunalului București nu operează niciunul din criteriile legale incidente. Cu privire la competența teritorială și din aceeași perspectivă s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 561 din 20 februarie 2015 și prin Decizia nr. 937 din 27 martie 2015, în litigii de proprietate intelectuală.

În primul rând hotărârea este nelegală întrucât nu este motivată în fapt și în drept privitor la această chestiune anterior menționată prescripția dreptului material la acțiune.

Instanța de apel era obligată să motiveze în fapt și în drept de ce considera că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Hotărârea judecătorească, conform art. 425 C. proc. civ. are trei părți și anume: practicaua, considerentele și dispozitivul. Considerentele sau motivarea trebuie să conțină obligatoriu motivele de fapt și de drept și trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanță dintre soluția din cauza respectivă și realitate, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară și precisă, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, în mod concret fundamentele/considerentele care stau la baza soluției.

Se poate observa că instanța nu-și motivează soluția sub aspectul prescripției dreptului la acțiune și se mulțumește să constate că "motivul de apel este vădit nefondat".

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (Hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, Hotărârea din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, Hotărârea din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, Hotărârea din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, Hotărârea din 7 aprilie 2005, § 15). Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c. România (Hotărârea din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. Această obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (Hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

În mod greșit instanța de apel a considerat că acțiunea reclamantei se supune regimului general de prescripție de 3 ani, contrar dispozițiilor statutare și legale, care statuează un termen special de 1 an de zile, conform art. 2520 alin. (1) pct. 8 noul C. civ., care prevede că "se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul: pct. 8 "inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liberi profesioniști pentru plata sumelor ce se cuvin". Termenul se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea". Or, perioada pentru care s-a solicitat remunerația este 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, iar perioada pentru care putea solicita în mod legal remunerația este 18 august 2014 - 18 august 2015.

Remunerația solicitată de reclamanta-intimată se cuvine unor liber profesioniști, titulari ai dreptului de autor și drept urmare termenul de prescripție aplicabil este un termen special de un an, instituit de legiuitor.

Faptul că reclamanta colectează sumele ce se cuvin liber profesioniștilor cu titlu de drept de autor nu autorizează instanța de judecată să facă aplicarea în speță a dispozițiilor legale care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani.

Pretențiile reclamantei sunt nefondate luând în considerare faptul că anterior executării obligației de plată, aceasta trebuie să emită facturi proforme pe care să i le comunice, apoi urmând factura finală pentru plata făcută pe care urma să o înregistreze în contabilitatea firmei. Or atâta vreme cât nu am primit aceste acte justificative în baza cărora să își îndeplinească obligațiile, apreciază că nu poate fi pusă în discuție nicio penalitate, fiind evident caracterul accesoriu al acestora, astfel că pentru perioada 18 august 2014 - 31 decembrie 2014 apreciază că nu datorează nicio penalitate.

În condițiile în care aceasta nu a emis aceste facturi și nici facturile finale de plată, apreciază că s-a aflat în culpă. Atâta vreme cât nu a avut acte justificative în contabilitate nu a avut posibilitatea exercitării plății în mod legal.

Potrivit Ordinului nr. 2634 din 5 noiembrie 2015 al MFP, Anexa 1 lit. A) pct. 25, factura este documentul justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice.

Orice plată trebuie făcută în baza unui document justificativ, altfel plata către un terț este ilegală. În tot acest timp intimata pârâtă a fost în culpă și pe tot parcursul procesului prin poziția sa și-a invocat propria turpitudine. În litigiile civile părțile nu pot invoca în apărare propria turpitudine, astfel că pretențiile reclamantei sunt nefondate, iar hotărârea instanței de apel nelegală.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos:

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține greșita interpretare a prevederilor art. 107 raportat la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În recurs nu a fost contestat raționamentul instanței de apel referitor la stabilirea competenței teritoriale pentru capetele 3 și 4 de cerere, dar recurentul a apreciat că ar fi trebuit să se aibă în vedere la stabilirea competenței teritoriale toate capetele de cerere.

Prin cererea care face obiectul acestui dosar reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat instanței să se dispună:

Obiectul primelor două capete de cerere îl reprezintă obligarea pârâtului la plata remunerației și a penalităților de întârziere aferente datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaș 725" a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Potrivit art. 98 lit. g) și g

1

) din Legea nr. 8/1996, artiștii interpreți sau executanți au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuțiilor lor, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remunerație echitabilă.

Acest drept este gestionat colectiv în temeiul art. 123

1

lit. f) sau, după caz, al art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materie, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează un caz de competență alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Art. 63 din Legea societăților comerciale invocat de către recurent nu este aplicabil în cauză întrucât reglementează, așa cum susține chiar recurentul, competența pentru cererile și căile de atac prevăzute de această lege. De asemenea art. 227 C. civ. reglementează modul de stabilire a sediului persoanei juridice care nu este contestat în speță.

În speță nu se contestă că acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și urm. C. civ.

În schimb recurentul susține că atât fapta ilicită cât și prejudiciul s-au săvârșit/produs la sediul pârâtei întrucât comunicarea publică a fonogramelor a fost făcută fără autorizare la postul de radio "Mediaș 725", deținut de către recurentă în Mediaș, județul Sibiu.

Într-adevăr, fapta ilicită constând în radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaș 725" a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, fără plata în prealabil a remunerației datorate titularilor din cazul de față, totuși prejudiciul, care constă în neplata remunerațiilor legal datorate pentru această utilizare s-a produs la sediul reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

Art. 1104 alin. (3) cu conținutul menționat de către reclamant reprezintă o reglementare a C. civ. de la 1864, care nu este aplicabilă în raport de data săvârșirii faptei ilicite în cauză.

În speță nu se pune problema stabilirii unei competențe alternative prin convenția părților întrucât răspunderea nu este contractuală ci delictuală, iar competența alternativă este reglementată de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., menționate mai sus.

De asemenea, faptul că în cauza Pinckney, C-170/12 a Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a precizat că în materia drepturilor de proprietate intelectuală locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea acestui drept, nu contrazice cu nimic cele reținute anterior în favoarea aprecierii ca instanță competentă teritorial a instanței de la locul unde ar fi trebuit plătite remunerațiile datorate, ce fac obiectul prezentului litigiu.

Faptul că în alte cauze unele instanțe au considerat că, în funcție de modalitatea în care s-a pretins încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, locul săvârșirii faptei ilicite coincide cu locul producerii prejudiciului, nu poate fi determinant pentru stabilirea competenței în litigiul de față, împrejurările de fapt fiind specifice fiecărei cauze în parte.

Este nefondat și al doilea motiv de recurs prin care se susține pe de o parte faptul că instanța de apel nu a motivat respingerea criticilor sale privind aplicarea în cauză a termenului de prescripție specială prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., iar pe de altă parte faptul că a interpretat greșit acest text normativ.

Este nefondată susținerea privind nemotivarea de către instanța de apel a considerării ca nefondat a motivului de apel ce viza acest aspect.

Astfel, instanța a reținut următoarele:

"Prin al doilea motiv de apel se invocă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apelanta susținând că termenul de prescripție aplicabil pretențiilor din prezenta cauză este cel de un an, prevăzut de dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Curtea constată că acest motiv de apel este vădit nefondat.

Astfel, primele două capete de cerere sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală. Prin urmare, acestor capete de cerere nu le poate fi aplicată o dispoziție legală ce reglementează prescripția unor drepturi rezultate din raporturi contractuale.

Obligațiile ce fac obiectul capetelor de cerere 3 și 4 sunt obligații de a face, supuse și ele termenului general de prescripție de 3 ani."

Motivarea instanței de apel este clară și suficientă raportat la criticile formulate. De altfel această concluzie este confirmată și de faptul că recurentul a formulat critici privind legalitatea interpretării de către instanța de apel a prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., critici care de asemenea sunt nefondate pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 2517 C. civ., care reglementează, termenul general, termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Din conținutul acestui text normativ invocat de către reclamant rezultă că privește situația liber profesioniștilor cărora li s-a comandat o lucrare. Ceea ce presupune existența unui contract în baza căruia aceștia pot solicita plata sumelor ce li se cuvin la terminarea lucrării.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că acest termen special, derogatoriu de la termenul general de prescripție reglementat de art. 2517 C. civ., nu este aplicabil situației de fapt în litigiu unde pe de o parte temeiul cererii este dat de răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte nici nu este vorba despre plata unor lucrări comandate de către pârât, nefiind suficient ca reclamantul să fie un liber profesionist pentru a i se aplica această normă specială, de strictă interpretare și aplicare.

Este nefondat și al treilea motiv de recurs prin care se susține că nu puteau fi obligați la plata remunerațiilor și a penalităților de întârziere atâta timp cât reclamanta nu a emis facturi pro forma și facturi finale și că astfel reclamanta și-ar invoca propria culpă.

Recurenta a formulat aceleași critici și în apel iar cu privire la acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"Potrivit art. 98 lit. g) și g

1

) din Legea nr. 8/1996, artiștii interpreți sau executanți au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuțiilor lor, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remunerație echitabilă.

Acest drept este gestionat colectiv în temeiul art. 123

1

lit. f) sau, după caz, al art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, prin Decizia ORDA nr. 158/2012 fiind numit colector pentru domeniul de utilizare radiodifuzare.

Apelanta are calitatea de utilizator, deținând un post de radio prin intermediul căruia radiodifuzează programe în cadrul cărora sunt utilizate fonograme sau reproduceri ale acestora pe care sunt fixate interpretări sau execuții ale artiștilor interpreți sau executanți.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă au obligația să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă în formă scrisă.

Din dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) citate mai sus rezultă că utilizatorii au, la rândul lor, obligația ca, înainte de utilizarea repertoriului protejat gestionat de organismele de gestiune colectivă, să solicite acestor organisme eliberarea autorizațiilor/licențe neexclusive.

Apelanta nu și-a îndeplinit obligația legală de a solicita, anterior oricărui act de utilizare, eliberarea de către organismul de gestiune colector a licenței neexclusive. Omisiunea de a solicita eliberarea licenței, precum și realizarea actelor de utilizare prin radiodifuzare a prestațiilor artiștilor interpreți sau executanți fără a deține licență constituie o faptă cu caracter ilicit, prin care s-a adus atingere dreptului patrimonial al artiștilor interpreți sau executanți reglementat de art. 98 lit. g) și g

1

) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, în prezenta cauză răspunderea pârâtei se angajează pe tărâm delictual, conform art. 139 din Legea nr. 8/1996, tocmai ca urmare a omisiunii acesteia de a obține autorizația licență neexclusivă, autorizație care ar fi determinat caracterul licit al utilizării și, totodată, ar fi determinat stabilirea între părți a unor raporturi contractuale.

Or, în lipsa unor raporturi contractuale între părți, este evident că reclamantul nu avea nicio obligație de a emite facturi proforme/fiscale, acestea fiind emise doar în baza unor raporturi contractuale sau precontractuale.

Împrejurarea că reclamantul a solicitat stabilirea întinderii prejudiciului prin raportare la Metodologia aplicabilă utilizărilor licite, deci a unei utilizări autorizate, nu schimbă natura răspunderii apelantei-pârâte în una contractuală. Raportarea la remunerațiile și accesoriile acestora ce ar fi fost datorate în cazul unei utilizări licite se face doar pentru determinarea întinderii prejudiciului, fiind opțiunea reclamantului de a utiliza acest criteriu pentru determinarea întinderii prejudiciului, opțiune care este favorabilă și apelantei, având în vedere că reclamantul putea solicita ca întinderea prejudiciului să fie stabilită conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv la nivelul triplului remunerațiilor legal datorate. Prin urmare, nici penalitățile solicitate de reclamantă nu sunt daune-interese moratorii pentru neexecutarea obligației de plată a unor remunerații datorate pentru utilizare autorizată, ci au tot rolul de a acoperi în totalitate, alături de despăgubirile stabilite la nivelul remunerațiilor, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită reprezentată de utilizarea neautorizată a prestațiilor artiștilor interpreți/executanți prin radiodifuzarea de fonograme pe care aceste prestații au fost anterior fixate/radiodifuzate.

Ca atare, Curtea constată că sunt nefondate susținerile apelantei prin care se invocă neîndeplinirea de către reclamant a unei pretinse obligații de emitere a unor facturi proforme/fiscale ca temei pentru exonerarea apelantei de la plata despăgubirilor pentru utilizarea neautorizată prin radiodifuzare a prestațiilor artiștilor interpreți/executanți anterior fixate."

În esență, instanța de apel a reținut că în lipsa unor raporturi contractuale între părți, reclamantul nu avea nicio obligație de a emite facturi proforme/fiscale, acestea fiind emise doar în baza unor raporturi contractuale sau precontractuale.

Recurentul nu a criticat în mod concret nici această concluzie și nici celelalte argumente reținute de către instanța de apel în analiza motivului de apel ce viza acest aspect, pentru a justifica de ce ar fi obligată reclamanta să emită facturi pro forma și în cazul răspunderii civile delictuale, invocând doar faptul că potrivit Ordinului nr. 2634 din 5 noiembrie 2015 al MFP, Anexa 1 lit. A) pct. 25, factura este documentul justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice.

Potrivit Ordinului Nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015 privind documentele financiar-contabile, Anexa 1, Norme generale de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile, lit. A) Aspecte generale, pct. 25: "Factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice.

Pentru operațiunile economice pentru care, conform prevederilor Codul fiscal, nu există obligația întocmirii facturii, înregistrarea în contabilitate a acestora se efectuează pe baza contractelor încheiate între părți și a documentelor financiar-contabile sau bancare care să ateste acele operațiuni, cum sunt: aviz de însoțire a mărfii, chitanță, dispoziție de plată/încasare, extras de cont bancar, notă de contabilitate etc., după caz."

Or, alin. (2) al pct. 25, menționat anterior confirmă concluzia instanței de apel în sensul că prevederile legate de emiterea facturii sunt reglementate în general în legătură cu relațiile contractuale dintre părți.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe pârâta SC A. SRL la plata sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat (dovada fila x) către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 715A din data de 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta SC A. SRL la plata sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT