ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2268/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Integritate solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, întocmit de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2881 din 21 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Reclamantul a formulat o cerere completatoare prin care a precizat că activitatea societății nu a fost reluată la 30 aprilie 2012, așa cum în mod eronat susține pârâta ANI.

Reluarea activității societății a fost dispusă începând cu data de 1 aprilie 2014, așa cum rezultă din Rezoluția nr. 5618 din 7 mai 2014 a Directorului ORC Maramureș.

A mai arătat că, la aceeași dată, 1 aprilie 2014, s-a dispus și revocarea din funcția de administrator a reclamantului și numirea în funcția de administrator a d-nei B., în baza Hotărârii adunării generale a asociaților nr. 1 din 3 aprilie 2014.

A invocat art. 70 alin. (1) din Legea nr. 30/1991 susținând că legiuitorul a instituit o incompatibilitate între funcția de senator și cea de administrator, nu și între cea de senator și cea de asociat, tocmai în considerarea calității executive, de a face operațiuni în numele societății, descrise de articolul de lege sus-citat.

Prin Sentința civilă nr. 1228 din 12 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea astfel cum a completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamantul A. invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. civ.

Sub un prim aspect, recurentul reclamant a susținut că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, prin aceea că instanța de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate de Pârâta Agenția Națională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 20, coroborat cu art. 13, alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Se precizează că procedura evaluării incompatibilității este însoțită de o garanție procedurală potrivit căreia persoana evaluată trebuie informată și invitată pentru a prezenta un punct de vedere, precum și de sancțiunea nulității absolute a actelor îndeplinite cu încălcarea acestei garanții.

În context, recurentul arată că prin Raportului de evaluare contestat în cauză a fost informat și invitat să prezinte un punct de vedere după ce au fost solicitate date și informații ce-l privesc de la autorități publice.

Astfel, pârâta ANI i-a comunicat personal recurentului-reclamant A. aceste drepturi la data de 17 ianuarie 2014, însă a solicitat și a obținut date și informații înainte de această dată, după cum urmează:

- Administrația Finanțelor Publice Baia Mare, la 6 decembrie 2013;

- Oficiul Național al Registrului Comerțului, în 12 decembrie 2013.

În consecință, se susține că în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13, alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în cauză, inspectorul de integritate a întocmit actele lucrării de evaluare, inclusiv Raportul contestat, pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor juridice, fără ca persoana evaluată să fie informată și invitată să depună un punct de vedere, iar toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută. Drept urmare, se impunea admiterea contestației și anularea Raportului contestat.

Un alt motiv de casare invocat se referă la împrejurarea că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material referitoare la definiția incompatibilității reținute prin raportul contestat, conținute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dat fiind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale incompatibilității.

Apreciază că recurentul-reclamant A. nu s-a aflat niciun moment într-o situație de incompatibilitate: între 1 mai 2009 și 1 aprilie 2014 activitatea societății C. SRL a fost suspendată, întreruptă temporar, iar începând cu 1 aprilie 2014, fost revocat din funcția de administrator.

Toată legislația referitoare la incompatibilități folosește termenul de "exercitare" pentru a se referi la situația ce dă naștere acestei stări. Instanța de fond alege să ignore această realitate normativă și invocă metoda de interpretare teleologică, pe care o aplică însă în mod greșit.

Se susține în acest sens că nu au relevanță titlurile celor două acte normative invocate, ci scopul legii, iar în acest sens, scopul reglementării este "asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice" (art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010).

Arată recurentul reclamant că distincția introdusă de instanța de fond, între "deținerea", respectiv "exercitarea" funcției de administrator, nu este conținută de textul legal. Legiuitorul nu se referă în niciun text la "deținerea" calității, în consecință, potrivit unui principiu general de drept, unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Dimpotrivă, recurgând la o interpretare contextuală, recurentul apreciază că la alin. (3) al aceluiași articol, care instituie o excepție de la incompatibilitățile stabilite la alin. (1), legea folosește chiar termenul pe care se întemeiază falsa distincție a instanței de fond, și anume "exercită":

"(3) Deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice."

Per a contrario, dacă printr-o excepție e permisă exercitarea, rezultă, în lipsa altor precizări, că și interdicția, incompatibilitatea principală se referă tot la exercitarea, și nu la deținerea funcției.

În opinia recurentului, instanța de fond nu răspunde la o întrebare simplă: în ce mod a fost afectată integritatea prin aceea că activitatea societății a fost suspendată și senatorul-administrator era astfel în imposibilitatea de drept și de fapt de a exercita funcția, în niciun fel, în consecință, scopul reglementării a fost atins.

Pe un alt palier de critică, recurentul susține că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material din legislația Uniunii Europene (UE) privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

Recurentul-reclamant A. a susținut că Raportul ANI contestat este nelegal, pentru că procedura de evaluare a incompatibilității, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis acest raport, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza CB201/14 Bara și alții (în continuare denumită și "Hotărârea Bara".

Arată recurentul că prin Hotărârea Bara, CJUE a stabilit că articolele 10. 11 și 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale, precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice, precum și prelucrarea lor ulterioară fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

În prezenta cauză, Pârâta ANI a solicitat și a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe Reclamantul A. de la Administrația Finanțelor Publice Baia Mare și de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, iar în cauză nu poate fi primită o susținere întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 176/2010, pentru că acest articol are un conținut similar cu art. 315 din Legea nr. 95/2006, în temeiul căruia statul român s-a apărat în Cauza Bara, apărare care a fost invalidată de CJUE prin hotărârea pronunțată în cauză.

Datele comunicate de autorități și instituții publice către ANI sunt date cu caracter personal, în sensul Directivei, întrucât este vorba despre informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, în consecință, prelucrarea corectă a acestor date impune o obligație de informare a persoanei vizate.

Apreciază recurentul că articolul 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate reprezenta o excepție de la obligația de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, pentru că nu conține definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații.

În al doilea rând, cu privire la incidența excepției de la obligația de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, susține că Directiva permite statelor membre să adopte măsuri legislative pentru a restrânge domeniul obligațiilor și drepturilor prevăzute la art. 10 și art. 11 alin. (1), care sunt incidente în materia analizată, dacă o astfel de măsură este necesară pentru a proteja: securitatea statului; apărarea; siguranța publică;prevenirea, investigarea, detectarea și punerea sub urmărire a infracțiunilor sau a încălcării eticii în cazul profesiunilor reglementate; etc.

În opinia recurentului pentru a realiza standardul de protecție impus de instrumentul UE, o excepție sau o restricție de la drepturile în materia protecției datelor cu caracter personal trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative să se refere la unul dintre domeniile de interes general enumerate; să fie adoptată printr-o măsură legislativă; să fie necesară și proporțională.

În acest sens, se arată că deși se poate aprecia că ANI exercită o funcție de monitorizare sau de inspecție legată de exercitarea autorității publice în cazurile menționate la lit. d), și anume prevenirea și detectarea infracțiunilor (cu referire la atribuțiile privind sesizarea organelor de urmărire penală), totuși, cu privire la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 13 din Directivă, și anume ca excepția să fie adoptată printr-o măsură legislativă, situația în privința evaluărilor ANI este similară cu situația legislației incidente considerată contrară dreptului UE de către CJUE în cauza Bara.

Transmiterea acestor informații către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI, iar acest tip de protocol, așa cum s-a reținut în Concluziile Avocatului General din cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător și opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu".

Cea de-a treia excepție de la obligația de informare, prevăzută de art. 11 alin. (2) din Directivă, constă în aceea că înregistrarea sau comunicarea este prevăzută de lege, cu instituirea corelativă a unor garanții corespunzătoare. Consideră că și în acest caz sunt valabile aspectele reținute în motivarea Hotărârii CJUE Bara și aplicate mai sus în materia evaluărilor de integritate, în sensul că definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a acestor informații nu au fost elaborate prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative.

În concluzie, se susține că problema de drept din prezenta cauză este identică cu cea din Hotărârea Bara și este în același timp suficient de clară, de aceea poate fi aplicată în mod direct, prioritar și efectiv de către judecătorul național.

Un alt motiv de nelegalitate invocat se circumscrie prevederilor art. 488, pct. 6 C. proc. civ., în sensul că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele cuprinse în legislația națională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a Deciziei sus-amintite, Legea 176/2010.

În concret, se susține că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăsește în competențele Uniunii Europene post-Lisabona.

Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice și legislația națională de implementare a Deciziei MCV, în speță Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice și trebuie înlăturată de la aplicare, având în vedere că reprezintă legislația națională de implementare a Deciziei MCV.

Prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfășurată în privința Recurentului-reclamant D., inclusiv Raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care Raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal (nu are temei legal).

A mai arătat recurentul că lipsa din cuprinsul sentinței recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor sale apărări formulate prin concluziile orale și scrise, întrunește și elementele motivului de recurs referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentința recurată (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.).

La aceasta se adaugă preluarea în mod automat, fără o analiză critică, a susținerilor intimatei-pârâte ANI, ceea ce, cumulate cu lipsa evidențiată mai sus, echivalează cu o lipsă de judecată asupra fondului, de aceea solicită, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 20, alin. (3) din Legea nr. 554/2001.

Instanța de fond, pe de o parte, ignoră sau tratează superficial punctele esențiale ale apărărilor reclamantului A., pe de altă parte, preia în mod automat argumentele din raportul contestat.

La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2019, recurentul reclamant a înțeles să își completeze motivele de recurs invocate prin cererea inițială, cu un motiv de casare de ordine publică, constând în invocarea efectelor Legii 54/2019.

Concret, recurentul susține că răspunderea sa pentru faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat este înlăturată, dat fiind că fapta de incompatibilitate imputată prin raportul sus-menționat s-a prescris în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei - 11 decembrie 2013, și anume la 11 decembrie 2016, drept pentru care raportul contestat este lipsit de interes și se impune a fi anulat.

Apreciază recurentul că prevederile Legii nr. 54/2019 sunt de imediată aplicare și vin să consolideze considerentele Deciziei CCR 9/2015, care au statuat în același sens.

Pe de altă parte, soluționarea unei cauze cu ignorarea existenței unui termen de prescripție în materie disciplinară, a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului la un proces echitabil. în Cauza Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11, Hotărâre din 9 ianuarie 2013.

De asemenea, se susține că soluționarea unei cauze cu ignorarea existenței unui termen de prescripție în materie disciplinară încalcă și dreptul la un proces echitabil garantat de art. 47 CDFUE, dar și considerentele Deciziei CCR 449/2015.

Intimata ANI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de nulitate absolută a actelor efectuate de intimate pârâtă inclusiv a raportului de evaluare se arată că, sub aspect procedural, au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010 în ceea ce privește informarea persoanei evaluate, astfel că A. a fost informat în legătură cu declanșarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților, în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice și, totodată, a fost înștiințat că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. Informarea înregistrată sub nr. x din 12 noiembrie 2013 a fost transmisă la domiciliul recurentului reclamant, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 21 noiembrie 2013.

Totodată, domnul A. a fost informat și cu privire la faptul că poate prezenta un punct de vedere în scris, cu scrisoare recomandată și confirmare de primire, sau poate să se prezinte personal cu acesta, la sediul Agenției Naționale de Integritate, caz în care are poate să fie asistată sau reprezentată de un avocat.

Urmare informării transmise în data de 17 ianuarie 2014, recurentul-reclamant A., prin reprezentant, E. - avocat F. conform împuternicirii avocațiale seria x, a transmis o adresă în care a solicitat ca toate comunicările privitoare la lucrarea nr. 51928/A/II din 12 noiembrie 2013 să se facă către E..

Apreciază intimata că interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 20 și. respectiv, 13 și 15 din Legea nr. 176/2010 trebuie realizată circumstanțiat, ținându-se cont de caracterul special al normelor din art. 20. Or, procedând astfel, se poate deduce că, în fapt, activitatea de evaluare a incompatibilităților poate fi realizată chiar anterior solicitării unui punct de vedere persoanei în cauză, inclusiv prin solicitarea de date și informații de la persoane fizice sau juridice, de vreme ce se precizează expres că solicitarea unui punct de vedere persoanei evaluate este necesară doar în "urma evaluării declaratei de interese, precum și a altor informații", dacă se identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități.

Prin urmare, și în cazul evaluării averii, activitatea de evaluare se poate legal desfășura anterior informării persoanei în discuție, obligația de informare și solicitare a unui punct de vedere survenind doar la momentul la care se ivesc indiciile unor diferențe semnificative, care ar putea conduce la elaborarea unui raport de evaluare, fiind nule doar acele actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după ivirea unor astfel de indicii, fără solicitarea punctului de vedere al persoanei evaluate.

Referitor la aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material referitoare la incompatibilități conținute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, se precizează că din informațiile primite de la ONRC cu adresa nr. x din 11 decembrie 2013, cu referire la situația la zi a SC C. SRL, rezultă fără nici un dubiu că recurentul-reclamant a fost numit în funcția de administrator al SC C. SRL la data de 22 martie 1993, până la data de 26 februarie 2019, dată la care mandatul de administrator expiră.

Prin urmare, din cele sus-menționate rezultă fără echivoc faptul că reclamantul A. a deținut în perioada 19 decembrie 2012 - 11 decembrie 2013 atât funcția de senator în cadrul Parlamentului României - Senat cât și calitatea de administrator în cadrul SC C. SRL.

Mai susține intimata că, împrejurarea conform căreia a fost suspendată activitatea societății, nu poate constitui temei pentru a aprecia că în perioada suspendării, recurentul reclamant A., nu a deținut calitatea de administrator al societății și că incompatibilitatea prevăzută de lege nu a existat întrucât așa cum rezultă din evidentele ONRC recurentul reclamant este administratorul societății.

Prin urmare, din punct de vedere al stării de incompatibilitate este irelevant dacă recurentul A. a exercitat efectiv funcția de administrator al societății comerciale.

Legiuitorul a stabilit foarte clar care sunt incompatibilitățile funcției de senator una dintre acestea fiind deținerea calității de administrator la societățile comerciale, fiind fără relevantă dacă a desfășurat sau nu activități, tipul de activități ori natura veniturilor.

Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material din legislația UE privind protecția datelor cu caracter personal potrivit Hotărârii din Cauza C-201/14 Bara a CJUE, susține că în ceea ce privește situația domnului A., Agenția Națională de Integritate a demarat procedura evaluării în cazul reclamantului, urmând pașii procedurali impuși de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privința informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancțiunea fiind prevăzută expres.

Față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului, în primul rând intimata subliniază faptul că Legea nr. 176/2010 conține prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislația europeană, iar, în al doilea rând, consideră că aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidență, în plan vertical, atât timp cât în legislația națională există normă expresă care să reglementeze respectiva situație.

Pe de altă parte, apreciază ca fiind nepotrivit raționamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-și aplicabilitate, având în vedere faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică central (cum s-a întâmplat în cauza Bara) și un act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă. Situația este semnificativ diferită față de cea expusă Curții Europene de către doamna Smaranda Bara și alții, care supuneau atenției o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorități publice centrale.

Referitor la faptul de Decizia 2006/928/CE este caducă și prin urmare și Legea nr. 176/2010 este caducă, arată că la data adoptării Legii nr. 161/2003, legiuitorul a avut în vedere implementarea unor măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri și pentru prevenirea și sancționarea corupției. Astfel, fiind adoptată anterior aderării la Uniunea Europeană legiuitorul a fost clar în stabilirea cazurilor de incompatibilități și a conflictului de interese în privința aleșilor locali.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte va răspunde mai întâi motivului de casare de ordine publică invocat de recurent la ultimul termen de judecată.

Este de principiu că prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. recunoaște posibilitatea invocării unor motive de casare de ordine publică peste termenul legal de motivare a recursului, doar în situația în care, prin intermediul lor se invocă încălcarea unor norme de procedură, sau de drept material de ordine publică.

Se observă, însă că prescrierea răspunderii pentru faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat, așa cum a fost invocată de recurent nu poate constitui un motiv de ordine publică, pentru a putea fi primit peste termenul legal de motivare a recursului.

În primul rând, potrivit disp. art. 2512 alin. (1) și (2) din noul C. civ., în vigoare la data săvârșirii faptelor reținute în raportul de evaluare supus prezentei analize, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, fără ca organul de jurisdicție să poată aplica prescripția din oficiu.

Mai mult, conform disp. art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă, numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Prin urmare, este evident că prescrierea dreptului de a atrage răspunderea recurentului reclamant pentru fapte de incompatibilitate, nu constituie un motiv de casare de ordine publică, care să poată fi invocat, fără respectarea termenului legal de motivare a recursului.

Recurentul a arătat că motivul de casare este generat de apariția Legii nr. 54/2019, care a intrat în vigoare la 24 martie 2019 și care a reglementat prescrierea răspunderii civile sau administrative, disciplinare, pentru faptele care determină existența stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice.

Această reglementare, însă, nu poate avea efectul urmărit de recurent în prezenta cauză, având în vedere că nu s-a invocat prescrierea dreptului de a constata fapta de incompatibilitate, deși la instanța de fond, erau valabile considerentele Deciziei CCR 449/2015.

Pe de altă parte, prescrierea aplicării sancțiunii disciplinare, este un argument străin de cauză, întrucât este o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Susținerile recurentului în sensul că sancțiunea disciplinară a incompatibilității, nu are o existență de sine stătătoare, ci este doar un element al răspunderii, astfel că înlăturarea răspunderii disciplinare are drept consecință lipsa de interes în menținerea raportului contestat, care se impune a fi anulat, nu pot fi reținute, de vreme ce imposibilitatea punerii în executare a unui act administrativ nu se poate preconstitui într-un motiv de nulitate intrinsecă a acestuia.

Date fiind aceste argumente, Înalta Curte nu va primi motivul de casare de ordine publică invocat de recurentul reclamant și analizat mai sus.

Revenind la susținerile din recurs, se constată că un prim motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488, pct. 6 C. proc. civ. și se referă la lipsa din cuprinsul sentinței recurate a motivării cu privire la respingerea principalelor apărări ale reclamantului A., formulate prin concluziile orale și scrise.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond nu ar fi făcut o analiză a tuturor apărărilor reclamantului A., iar pe de altă parte, a preluat, în mod automat, argumentele din raportul contestat.

Concret, se arată că două aspecte esențiale ale apărării ar fi fost ignorate complet de instanța de fond și anume inexistența incompatibilității și aplicarea Hotărârii Bara la cauza de față.

Verificând sentința instanței de fond, din perspectiva celor susținute în cadrul acestui motiv de recurs, se observă că, în hotărârea atacată, a fost efectuată o analiză complexă a tuturor argumentelor invocate de părți, inclusiv a celor două de mai sus, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și a probatoriilor administrate.

Astfel, instanța a statuat atât asupra existenței stării de incompatibilitate, cât și a Hotărârii CJUE în cauza Bara, analizând argumentele părților și justificând soluția adoptată.

Prima instanță a trecut prin filtrul propriu toate apărările părților și a concluzionat în urma unor raționamente logice care au condus în mod firesc la soluția pronunțată.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică și nu poate fi cenzurată pe calea motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Invocându-se prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința a fost criticată cu privire la faptul că instanța de fond a omis să constate nulitatea absolută a actelor efectuate de pârâta în lucrarea nr. x, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 20, coroborat cu art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

În concret, se susține că în cadrul procedurii administrative, recurentul-reclamant A. a fost informat și invitat să prezinte un punct de vedere după ce au fost solicitate date și informații ce-l privesc de la autorități publice, ceea ce conduce la nulitatea absolută a actelor întocmite.

Verificând aspectele semnalate, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant A. a fost informat în legătură cu declanșarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților, în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice și, totodată, a fost înștiințat că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. Informarea înregistrată sub nr. x din 12 noiembrie 2013 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de destinatar la data de 21 noiembrie 2013, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la fila128 dosar tribunal.

Ulterior, în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 176/2010, recurentul reclamant a fost informat prin adresa nr. x din 17 ianuarie 2014, cu privire la faptul că din activitatea de evaluare au rezultat elemente în sensul nerespectării regimului juridic al incompatibilităților, având în vedere că, simultan cu exercitarea funcției de senator în cadrul Parlamentului României, a deținut și calitatea de administrator în cadrul SC C. SRL în perioada 19 decembrie 2012 - 11 decembrie 2013 (data răspunsului O.N.R.C.), încălcând astfel prevederile art. 82 alin. (1) lit. 2) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenire și sancționarea corupției.

Prin aceeași adresă a fost informat și cu privire la faptul că poate prezenta un punct de vedere în scris, cu scrisoare recomandată și confirmare de primire, sau poate să se prezinte personal cu acesta, la sediul Agenției Naționale de Integritate, caz în care are poate să fie asistată sau reprezentată de un avocat.

Astfel, potrivit prevederilor legale invocate de recurent, respectiv art. 13 din Legea nr. 176/2010: "(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice."

Totodată, art. 20 din același act normativ, invocat de recurent stabilește că "dacă în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere."

Aceste prevederi legale nu au fost încălcate de intimata pârâtă în cauză, având în vedere că activitatea de evaluare privind respectarea regimului juridic al incompatibilităților s-a efectuat pentru perioada 19 decembrie 2012 (data validării în mandatul de senator) -11 decembrie 2013 (data răspunsului de la O.N.R.C).

Pe de altă parte, intimata-pârâtă ANI a solicitat și a obținut date și informații cu privire ia recurentul-reclamant, după cum urmează: Administrația Finanțelor Publice Baia Mare, la 06 decembrie 2013; Oficiul Național al Registrului Comerțului, în 12 decembrie 2013, deci ulterior datei informării inițiale a părții, care a cunoscut anterior acestor momente că împotriva sa s-a declanșat o procedură administrativă de evaluare.

Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile recurentului reclamant că nu ar fi fost înștiințat înainte de obținerea de informații de la autorități în legătură cu persoana sa.

Așa cum just a reținut și instanța de fond, partea s-a bucurat de toate garanțiile unei corecte informări din partea autorității pârâte, cu respectarea dreptului său la apărare și la informare.

Sub același aspect, sentința a mai fost criticată, din perspectiva faptului că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material din legislația Uniunii Europene (UE) privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

În legătură cu acest aspect, se constată că prevederile legale cuprinse în Legea nr. 176/2010 nu contravin dispozițiilor Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Art. 7 lit. c) din Directiva dispune că statele membre prevăd că datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale or, în raport de scopul și activitatea desfășurată de intimata pârâtă, în mod cert prelucrarea este necesară, altfel ANI nu și-ar putea îndeplini atribuțiile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, reclamantul a avut posibilitatea de a formula un punct de vedere și astfel posibilitatea de a combate datele prelucrate de ANI, în sensul art. 11 alin. (1) din Directivă. Într-adevăr reclamantul a contestat calitatea de administrator în cadrul societății menționate în raportul de evaluare, însă din probele administrate inclusiv în fața instanței de fond, nu a rezultat o altă situație de fapt decât cea reținută de ANI cu privire la acest aspect.

Spre deosebire de cadrul factual și legal constatat de CJUE în cauza Bara C-201/14 (pct. 35 - 38 din Hotărârea pronunțată în afacerea Bara), în prezenta cauză ANI are, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2006 o bază legală de a obține orice date cu caracter personal care sunt necesare soluționării dosarului de evaluare, iar, în mod corelativ, orice instituție, autoritate publică sau persoană fizică ori juridică are obligația de a comunica asemenea date.

Prin urmare, Curtea constată că transmiterea informațiilor în prezenta cauză a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 10 din Directiva 95/46.

Câtă vreme art. 10 - 11 din Directiva 95/46 nu au fost încălcate, nu se mai pune problema necesității existenței unei derogări de la drepturile și obligațiile stabilite, în conformitate cu art. 13 din același act juridic al Uniunii.

Dispozițiile directivei invocate nu interzic statelor membre posibilitatea de a prevedea, printr-un act legislativ intern, prelucrarea datelor cu caracter personal atunci când aceasta este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului, chiar și fără consimțământul persoanei vizate.

În cauză, însă, nu se pune problema antamată mai sus, de vreme ce, așa cum s-a arătat mai sus, recurentul reclamant a fost informat, anterior obținerii informațiilor cu caracter personal de la autorități, despre existența unei activități de evaluare, în ce privește persoana sa, iar ulterior i s-a solicitat un punct de vedere cu privire a datele obținute.

Prin urmare, nici cele două motive de recurs, referitoare la protecția datelor cu caracter personal, a dreptului la informare și a dreptului la apărare, în general, nu pot fi primite.

Un alt motiv de nelegalitate invocat se referă la faptul că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material referitoare la definiția incompatibilității reținute prin raportul contestat, conținute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dat fiind că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale incompatibilității.

Instanța de fond a efectuat o precizare a faptului că din punct de vedere al existenței stării de incompatibilitate, este irelevant dacă reclamantul a exercitat efectiv funcția de administrator al societății comerciale, câtă vreme legiuitorul se referă la deținerea simultană a celor două calități și nu la exercitarea efectivă a acestei funcții în cadrul societății comerciale.

Recurentul a contestat această afirmație a instanței de fond, susținând că doar exercitarea efectivă a funcției poate atrage starea de incompatibilitate.

Cu titlu de principiu, Înalta Curte amintește că incompatibilitățile au menirea de a asigura transparența funcției publice și constituie un important instrument de prevenire a corupției și o garanție a exercitării cu imparțialitate a funcției publice, iar calitatea de administrator la o societate comercială, poate fi susceptibilă de premisele încălcării principiilor urmărite de legiuitor prin instituirea incompatibilităților.

Pe de altă parte, cu titlu particular, în prezenta cauză, distincția între deținere și exercitare nu are nicio relevanță, deoarece din documentele dosarului rezultă că recurentul reclamant a deținut și a exercitat, în perioada supusă evaluării atât funcția de senator în cadrul Parlamentului României cât și calitatea de administrator în cadrul S.C. C. S.R.L.

Astfel, potrivit disp. art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, "Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu: funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice".

În speță, activitatea de evaluare a vizat perioada 19 decembrie 2012 (data validării în mandatul de senator) - 11 decembrie 2013 (data răspunsului de la O.N.R.C), aspect necontestat de niciuna dintre părțile litigiului.

O primă apărare a recurentului din perspectiva inexistenței stării de incompatibilitate a constat în aceea că, în fapt nu a exercitat funcția de administrator al SC C. SRL, deoarece activitatea acestei societăți a fost suspendată.

Din datele de la ONRC aflate în copie la dosarul cauzei, dosar fond, rezultă că această societate a avut într-adevăr activitatea suspendată, însă pentru perioada 1 mai 2009 - 30 aprilie 2012, prin urmare pentru un interval anterior celui supus controlului ANI.

Pentru perioada pentru care intimata pârâtă a constatat și reținut starea de incompatibilitate, societatea era în activitate, nefiind indicată la starea firmei vreo mențiune de suspendare, așa cum a susținut recurentul.

O a doua apărare constă în faptul că acesta ar fi fost revocat din funcția de administrator, astfel că nu se putea reține în sarcina sa starea de incompatibilitate.

Cu privire la acest aspect, se constată că revocarea din funcție a intervenit prin hotărârea asociatului unic nr. 1/03 aprilie 2014, deci la o dată ulterioară perioadei pentru care a fost stabilit conflictul și care nu mai privește prezenta speță.

Așadar, toate apărările recurentului reclamant privind inexistența stării de incompatibilitate au fost, în mod legal respinse de prima instanță și vor fi confirmate de instanța de control judiciar, motivul de recurs nefiind găsit întemeiat.

Un ultim argument de nelegalitate invocat privește caducitatea Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare și a legislației naționale de implementare, respectiv Legea nr. 176/2010, care reprezintă temeiul legal al incompatibilității.

Acest argument nu poate fi primit, având în vedere că potrivit art. 6 C. civ.:" legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare", iar prevederile Legii nr. 176/2010 sunt încă în vigoare în prezent, nefiind abrogate conform art. 64 și urm. din Legea nr. 24/2000 republicată.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1228 din 12 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM