ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2216/2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2015, inițial pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 3 noiembrie 2015, iar ulterior declinată în favoarea Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL Salcea - prin asociat B. a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea:

Prin Sentința civilă nr. 229 din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin reprezentant B., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Agricultură - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare ce se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură aprobate prin Legea nr. 139/2007, pentru campaniile agricole din anii 2009 - 2011 și 2013, reclamanta a depus cerere de sprijin pentru o suprafață mai mare decât cea pentru care la data contractului a avut documente legale ale dreptului de folosință conform art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008. S-a motivat cu referire la fiecare cerere unică de sprijin pentru fiecare campanie din cele desfășurate în anii 2009 - 2011 și 2013.

S-a mai arătat că, de vreme ce art. 73 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 796/2004 statuează în sensul că "În cazul în care a primit plăți necuvenite, agricultorul în cauză are obligația de a returna sumele respective, majorate cu dobânzile calculate în conformitate cu dispozițiile alin. (3)", în mod corect au fost calculate creanțele bugetare prin actele administrative atacate.

Împotriva Sentinței civile nr. 229 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticile formulate putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond nu a ținut cont de înscrisurile emise de către Societatea Agricolă Plopeni, prin care s-a făcut dovada că începând cu anul agricol 2010, societatea a preluat și a lucrat suprafețele de teren lucrate până în anul agricol 2009 de către Societatea Agricolă Plopeni, aspect consemnat în înscrisurile emise de Societatea Agricolă Plopeni, respectiv hotărârea AGA înregistrată sub nr. x/19.12.2010, adresa nr. x/10.02.2010, adresa din 20.02.2011 (prin care proprietarii terenurilor, respectiv membrii asociați ai Societății Agricole Plopeni au hotărât ca terenurile lor să fie lucrate de societatea recurentă), dar și în adresa nr. x/09.07.2013 emisă de lichidatorul judiciar al Societății Agricole Plopeni, respectiv ACCERR IPURL Suceava.

- primăria orașului Salcea ține o evidență eronată asupra suprafețelor de teren arendate, aspect ce reiese în mod indubitabil din adresa înregistrată sub nr. x/08.07.2014 prin care comunica Agenției de Plăți și Intervenție Suceava alte suprafețe, ba chiar pentru anul agricol 2009, societatea recurentă nu figurează cu nicio suprafață de teren, în condițiile în care chiar organul de control a constatat că au în arendă suprafața de 358,99 ha.

- deși s-au depus la dosarul cauzei și adresele emise de către Societatea Agricolă Plopeni nr. 61/10.02.2010 înregistrară la Primăria Salcea sub nr. x/30.03.2010 și nr. y/11.05.2011 înregistrată la Primăria Salcea sub nr. x/03.05.2011, prin care înștiințează APIA că se poate lua în calcul suprafața de teren de a fi evidențiată în favoarea SC A. SRL, abia prin notele de ședință depuse pentru termenul din data de 06.09.2016 invocă faptul că suprafețele de teren pe care le-au lucrat în baza înscrisurilor emise de către Societatea Agricolă Plopeni nu reprezintă documente doveditoare al dreptului de utilizare și de folosință, astfel cum prevede art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, deși toate actele normative, după ce enumeră contractele ce pot fi încheiate (fără a se limita doar la contractul de arendare), menționează "și altele asemenea".

- cum chiar titlul actului normativ invocat de către pârâtă, legiuitorul face referire la "documentele doveditoare ale dreptului de utilizare și de folosință", iar în art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, menționează "și altele asemenea", este evident faptul că în mod corect APIA a luat în considerare aceste înscrisuri ca fiind doveditoare a faptului că s-au prestat lucrări agricole și pe aceste suprafețe de teren și că subvenția a fost achitată în mod corect și legal.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- de vreme ce art. 73 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 796//2004 statuează în sensul că "În cazul în care a primit plăți necuvenite, agricultorul în cauză are obligația de a returna sumele respective, majorate cu dobânzile calculate în conformitate cu dispozițiile alin. (3)", în mod corect au fost calculate creanțele bugetare prin actele administrative atacate.

- sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanțe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele naționale.

- instituțiile publice cu competențe în gestionarea fondurilor comunitare și a cofinanțării aferente au obligația de a efectua verificări asupra modului de soluționare al cererilor de acordare a sprijinului pe suprafață în vederea stabilirii, individualizării obligațiilor de plată și, totodată, au competența emiterii titlului de creanță, toate acestea fiind indisolubil legate de obligația recuperării prejudiciilor cauzate fondurilor comunitare și fondurilor de cofinanțare aferente.

- prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ fiscal determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 14929 din 18 iunie 2015 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul APIA, și a proceselor-verbale de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare încheiate în perioada 17 - 19 martie 2015 pentru campaniile anilor 2009, 2010, 2011 și 2013.

Prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, motiv pentru care SC A. SRL a declarat recurs, criticile formulate putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Or, câmpul noțiunii de "neregulă", conform definiției cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, presupune ca abaterea de la legalitate, regularitate sau conformitate să rezulte dintr-o acțiune sau o inacțiune a beneficiarului finanțării. În acest sens trebuie administrat un probatoriu complet din care să rezulte cu certitudine fapta cauzatoare de prejudicii ce se impută beneficiarului finanțării.

În cauză, la întocmirea proceselor-verbale de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare s-a reținut că pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească următoarele condiții generale: (...) f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea. Beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plata unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați, administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea, conform art. 6 alin. (1) din actul normativ sus-menționat.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din OMADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, "Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sau altele asemenea".

Prin folosirea sintagmei "altele asemenea" legiuitorul a înțeles să dea eficientă oricărui tip de act din care rezultă dreptul de folosință al terenului și utilizarea efectivă a acestuia de către beneficiarul finanțării.

Înalta Curte reține temeinicia criticilor recurentei din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că prima instanță nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului cauzei dedusă judecății mai ales în contextul în care sancțiunea aplicată beneficiarului finanțării este foarte împovărătoare, respectiv restituirea integrală a sumelor primite cu titlu de subvenție la care se adaugă și dobânzile penalizatoare.

În acest context se impunea verificarea, chiar cu expertiză de specialitate, a suprafețelor de teren ce rezultau din actele ce au stat la baza formulării cererilor de plată, comparativ cu situațiile deținute de unitățile administrativ teritoriale pe raza cărora se află aceste terenuri, precum și cu înscrisurile emise de către Societatea Agricolă Plopeni cu privire la suprafețele de teren preluate de la această societate.

Așa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Instanța de rejudecare urmează a analiza și celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 229 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 229 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL