ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4362/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1031 din 29 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis acțiunea reclamantei REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA ROMÂNĂ A SERVICIILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA, obligând pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către aceasta a sumei de 4.025.013,39 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, dar achitate de reclamantă, conform raportului de control al Corpului de Control al Primului/Ministru, înregistrat sub nr. x/2014; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.910,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 278 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Arad împotriva sentinței civile nr. 1031 din 29 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul Arad și a obligat apelanta la plata sumei de 897,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimata-reclamantă.

Prin decizia nr. 116 din 26 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. ARAD împotriva deciziei civile nr. 278 din 29 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA ROMÂNĂ A SERVICIILOR DE TRAFIC AERIAN ROMATSA împotriva sentinței civile nr. 1031 29.10.2015, pronunțate de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Apelanta-pârâtă a criticat mai întâi faptul că instanța de judecată a soluționat cauza raportându-se la o sigură probă din dosar, respectiv raportul Corpului de Control al Primului/Ministru, care nu îi era opozabil, fără a analiza celelalte înscrisuri aflate la dosar și fără a-i audia ca și martori pe beneficiarii concediilor.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă nu a contestat starea de fapt reținută de prima instanță, respectiv aspectul că din suma totală de 5.216.545,30 RON achitată de către ROMATSA către A. S.R.L. în baza facturilor fiscale emise de apelanta-pârâtă, reprezentând contravaloarea concediilor de recuperare psihologică și a concediilor suplimentare de odihnă în perioada 2010 - 2013 pentru angajații reclamantei-intimate, suma de 4.025.013,39 RON reprezintă contravaloarea serviciilor neprestate de către apelanta-pârâtă, pe care a restituit-o altor persoane, respectiv angajaților reclamantei-intimate, iar nu acesteia din urmă.

Volumul impresionant de documente care, potrivit susținerilor apelantei-pârâte, nu ar fi fost analizate de prima instanță reprezintă tocmai înscrisurile care au stat la baza întocmirii raportului Corpului de Control al Primului Ministru și care susțin concluziile acestuia.

Apelanta-pârâtă a indicat în mod generic în întâmpinarea depusă la prima instanță că solicită proba testimonială, fără a indica numele martorilor, iar ulterior, din încheierile de ședință nu rezultă că ar fi formulat cereri de probațiune pertinente care să fi fost respinse de către prima instanță.

S-a mai susținut de către apelanta-pârâtă că rolul său nu a fost acela de emite documente justificative sau de a presta servicii hoteliere sau de transport, ci acela de a face reținerile pentru angajații reclamanții-intimatei, prestând serviciul solicitat de aceasta.

A menționat totodată că nu există facturi de stornare emise după încasarea facturilor de la reclamanta-intimată și nici modificări ale voucherelor ulterior comunicării lor către ROMATSA. A subliniat că soluția primei instanțe are și niște implicații fiscale care nu pot fi admise, referitoare la scăderea din masa impozabilă a sumei pe care a fost obligată să o restituie, la refuzul Ministerului Finanțelor Publice de restituire a T.V.A.-lui și impozitului aferent acestei sume.

Apelanta-pârâtă a arătat că ea și-a reținut doar comisionul de 10%, astfel că în situația în care obligația de restituire este întemeiată pe o răspundere contractuală, poate fi obligată să restituie doar comisionul încasat.

A apreciat că fiind vorba despre o stipulație pentru altul, doar terții beneficiari ar fi putut să o acționeze în judecată pentru nerespectarea contractului de agenție.

Curtea a reținut că efectuarea concediilor obligatorii de recuperare psihologică și suplimentare de odihnă reprezintă, potrivit dispozițiilor Decretului-lege nr. 125/1990 și ale Legii nr. 95/2008, obligații ale salariaților, ce trebuie aduse la îndeplinire în scopul de a asigura "deplina siguranță a zborurilor".

Din probele administrate în cauză a rezultat că, în conivență cu salariații reclamantei-intimate, inclusiv cu membri ai organelor de conducere ai regiei (unii beneficiari făcând chiar parte din conducere), apelanta-pârâtă a creat aparența efectuării de către personalul reclamantei-intimate a concediilor obligatorii de recuperare psihologică și a concediilor suplimentare de odihnă, deși, în fapt, după reținerea unui comision de 10%, vira diferența de bani în conturile personale ale angajaților și, numai în rare situații achiziționa în beneficiul acestora pachetele turistice facturate și achitate de reclamanta-intimată.

De asemenea, prezintă o relevanță deosebită și faptul că asociatul unic și administratorul apelantei-pârâte era la data faptelor doamna B., care deținea, în același timp și funcția de economist I la Serviciul Financiar-contabilitate din cadrul reclamantei-intimate, aspect ce rezultă din raportul Corpului de Control al Primului Ministru și necontestat de părți.

În raport cu considerentele deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a analizat condițiile răspunderii civile contractuale.

Curtea a reținut că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de reclamanta-intimată.

Astfel, apelanta-pârâtă ar fi trebuit să asigure efectuarea concediilor efective ale angajaților reclamantei-intimate, iar nu să vireze sumele de bani ce i-au fost transmise de către reclamanta-intimată către angajații acesteia, după reținerea propriului comision.

Procedând de această manieră, prejudiciul cauzat reclamantei-intimate constă în suma integrală virată, iar nu doar în contravaloarea comisionului reținut, astfel cum susține apelanta-pârâtă, din perspectiva reclamantei-intimate și având în vedere raporturile contractuale ale părților, neprezentând nicio relevanță destinația ulterioară a banilor virați către pârâta-intimată.

Aceasta avea posibilitatea să se îndrepte la rândul său împotriva angajaților reclamantei-intimate pentru restituirea sumelor virate, inclusiv prin formularea unor cereri de chemare în garanției în prezentul litigiu, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, efectuarea acestor concedii de către angajații reclamantei-intimate reprezenta o obligație legală a acestora.

Scopul normelor care instituie această obligație este acela de a asigura siguranța zborurilor, astfel că interesul ocrotit nu este unul individual, ci unul de ordine publică.

Cu toate acestea, părțile implicate au înțeles prin modalitatea în care și-au executat obligațiile să deturneze în mod fraudulos sumele de bani alocate de la această finalitate, iar consecința firească este aceea de restituire a sumelor respective.

Față de cele de mai sus, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, prejudiciul constând în suma achitată de reclamanta-intimată, fără a exista contraprestația corelativă, între faptă și prejudiciu existând raport de cauzalitate, fiind dovedită totodată vinovăția părților implicate.

Eventualele dificultăți fiscale provocate apelantei-pârâte prin admiterea prezentului demers judiciar nu prezintă nicio relevanță.

Faptul că terțul beneficiar al stipulației pentru altul îi poate cere promitentului executarea prestației nu înseamnă că stipulantul nu poate cere atragerea răspunderii contractuale a promitentului, în situația în care acesta nu își îndeplinește obligația.

În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, a cărei reexaminare s-a solicitat inclusiv prin decizia de casare, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În acord cu prima instanță, Curtea a considerat că doar de la data comunicării raportului întocmit în urma controlului curge termenul de prescripție extinctivă.

Anterior acestui moment, pasivitatea părților nu poate fi una culpabilă, din moment ce inițiativa formulării demersului judiciar nu îi aparține.

Mai mult, în interpretarea contrară, aceste controale ar rămâne lipsite de multe ori de orice eficiență, chiar când este vorba despre sume semnificative cu care ar fi prejudiciat bugetul statului, actul de control devenind o simplă mustrare și neasigurând finalitatea sa esențială, respectiv recuperarea sumelor de bani.

În condițiile în care reclamantei-intimate i s-a comunicat raportul doar la data de 01.10.2014, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 06.04.2015, în mod judicios prima instanță a constatat că excepția prescripției extinctive este neîntemeiată.

De asemenea, în speță există și alte împrejurări care conduc la aceeași concluzie.

Astfel, faptul că în această operațiune erau implicați și membri ai organelor de conducere ale reclamantei-intimate, fiind beneficiari ai sumelor virate de apelanta-pârâtă, iar asociatul unic și administratorul apelantei-pârâte îndeplinea funcția de economist I la Serviciul Financiar-contabilitate din cadrul reclamantei-intimate, prezintă relevanță și cu privire la posibilitatea reală și efectivă a reclamantei-intimate de a acționa, această posibilitate fiind una formală și iluzorie.

Împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarant recurs pârâta S.C. S.C. A. S.R.L., recurenta a arătat că pe rolul instanțelor de judecată există două dosare identice, având același reclamantă ROMATSA, același obiect, pretenții, doar pârâții fiind diferiți. Aceste dosare sunt prezentul dosar nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, iar cel de-al doilea este dosarul nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța. Deși ambele dosare au același obiect, soluțiile pronunțate sunt diametral opuse, Tribunalul Arad admițând acțiunea reclamantei ROMATSA, iar Curtea de Apel Timișoara a respins apelul S.C. A. S.R.L., pe când Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei ROMATSA, iar Curtea de Apel Constanța a respins apelul acesteia.

Recurenta apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivat de lipsa unei motivări suficiente și a aprecierii probelor administrate de părți.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. stabilește că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea instanței de apel cuprinde doar elemente generale, fără a menționa în ce constă certitudinea că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și de ce ar fi trebuit să se asigure de efectuarea concediilor efective ale angajaților reclamantei-intimate și modul în care s-a realizat înțelegerea să deturneze în mod fraudulos sumele de bani alocate de la această finalitate și între cine s-a făcut această înțelegere.

Maniera succintă în care se exprimă considerentele soluției nu creează transparența asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată, la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Atât timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

În ipoteza contractelor sinalagmatice, care nasc obligații reciproce în sarcina ambelor părți, fiecare parte asumându-și obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți, noțiunea de cauză, de scop, pe care părțile l-au avut în vedere, constituie un aspect esențial în interpretarea voinței comune a părților asupra aspectelor pe care le ridică executarea contractului.

Instanța nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care recurenta le-a prezentat în susținerea apărărilor formulate, nefiind analizate, de altfel, toate argumentele esențiale invocate prin acțiunea introductivă și precizările ulterioare, dar nici cele arătate prin întâmpinare, lipsind cu desăvârșire realizarea unei legături/concordanță între situația de fapt reținută și cea de drept invocată.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile O.G. nr. 107/1999, la faptul că prin acțiune reclamanta solicită restituirea sumelor de bani fără a solicita rezoluțiunea contractelor sinalagmatice, având în vedere dispozițiile art. 1020 vechiul C. civ. și art. 1549 noul C. civ., care prevăd dreptul creditorului contractual față de care prevederile contractului nu au fost îndeplinite de a cere executarea silită a obligațiilor contractuale, fie de a solicita rezilierea, respectiv rezoluțiunea contractului și daune interese.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru sumele solicitate pentru anii 2010, 2011 și până la 06.04.2012, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și data introducerii acțiunii (06.04.2015), arată că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2517, coroborate cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. (2009), un asemenea drept material la acțiune este supus extincției după împlinirea termenului general de 3 ani de la de la data când cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de producerea ei.

Instanța de apel nu a analizat care este data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care este responsabil de acesta, reținând doar data la care s-a comunicat respectivul raport, fără a analiza dacă reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască aceste lucruri anterior comunicării raportului. Aceeași dispoziție se regăsește și în noul C. civ. - art. 2528.

Apreciază că dreptul la acțiune s-a născut odată cu decontul definitiv făcut de către angajații ROMATSA la întoarcerea acestora din concediul de recuperare psihologică sau concediu de odihnă suplimentar, când pe baza documentelor de decontare se putea aprecia dacă s-a efectuat sau nu acest concediu conform rezervărilor agenției de turism, rezultate din factura și voucherele trimise de agenție anterior efectuării concediului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 martie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 06 iunie 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 17 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune a se arăta că analiza se va face exclusiv din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., față de restrângerea cererii de recurs anterior reținută.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea, în considerente, să menționeze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Arată recurenta că instanța de apel a invocat numai argumente generale, fără a menționa în ce constă certitudinea că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și de ce ar fi trebuit să se asigure de efectuarea concediilor angajaților reclamantei, modul în care a înțeles să deturneze sumele de bani de la finalitatea prevăzută și că instanța nu a luat în considerare niciunul din argumentele expuse de aceasta, lipsind realizarea unei legături între situația de fap reținută și cea de drept invocată.

Invocă, de asemenea, că atât timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale aplicabile, nu determină conținutul contractului și calificarea juridică a clauzelor inserate, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare. Instanța a analizat aspectele invocate de către pârâtă, referitoare la probatoriul administrat în cauză, la obligația de a emite documente justificative, la inexistența facturilor de stornare emise după încasarea facturilor de la reclamantă și la faptul că nu au intervenit modificări ale voucherelor ulterior comunicăriii de către ROMATSA. A avut, de asemenea, în vedere instanța apărările pârâtei referitoare la implicațiile de ordin fiscal, la comisionul încasat de către acesta, la incidența în cauză a stipulației pentru altul.

De asemenea, în raport de considerentele deciziei de casare, curtea de apel a analizat condițiile răspunderii civile contractuale, reținând incidența în cauză a dispozițiilor Decretului-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control și informare a traficului aerian civil și a Legii nr. 95/2008 privind Statutul personalului aeronautic tehnic nenavigant din aviația civilă din România.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 30 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2018.