ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4244/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 31 iulie 2013, sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a solicitat, în principal în baza gestiunii de afaceri și, în subsidiar, în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.192.437,14 RON către A. S.R.L., reprezentând contravaloarea serviciilor de deszăpezire a autostrăzii A2, tronsonul Drajna - Fetești, în luna ianuarie a anului 2012, precum și a drumurilor naționale din județul Vrancea, în luna februarie a anului 2012; obligarea pârâtei la plata unor dobânzi în cuantum de 230.328,71 RON calculate până la data de 1 august 2013 și în continuare până la data plății efective, precum și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4207 din 20 iulie 2015 pronunțată în dosarul nr. x, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la plata sumei de 2.192.437,14 RON, contravaloare servicii deszăpezire, precum și la dobânda aferentă acestei sume în cuantum de 230.328,71 RON calculată până la 1 august 2013 și în continuare până la momentul plății efective și la cheltuieli de judecată în cuantum total de 37.544,59 RON.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 4207 din 20 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind obligată apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.541,79 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța nu s-a pronunțat pe motivele de apel și a dat mai mult decât s-a solicitat, iar în subsidiar admiterea recursului și reducerea sumelor acordate pentru lucrările de deszăpezire conform Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta consideră că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a solicitat, având în vedere ca instanța de fond nu a acordat TVA-ul, iar reclamanta nu a formulat cale de atac pe acest aspect și, în consecință, nu poate solicita plata TVA-ului direct în apel.

Referitor la TVA-ul solicitat de reclamantă, în cadrul concluziilor pe fond în apel de 24%, recurenta consideră că acesta este ilegal în raport cu prevederile art. 291 Codul fiscal.

Astfel, dacă instanța va considera că, deși reclamanta nu a avut contract și nu a fost precizată plata TVA-ului pe nicio minută semnată de părți și nici nu a formulat apel împotriva sentinței de fond în acest sens, recurenta consideră că reclamanta poate fi îndreptățită la plata TVA-ului, conform prevederilor art. 291 lit. b) Codul fiscal de 19%, iar nu de 24%, cum a acordat instanța de apel.

În acest context, recurenta consideră că cele două instanțe în mod greșit au admis acțiunea reclamantei obligând pârâta la plata unor servicii de deszăpezire ce nu au fost solicitate și contractante de companie.

Mai mult decât atât, temeiul juridic al acțiunii astfel cum a fost arătat de reclamantă este în principal gestiunea de afaceri, conform prevederilor art. 1330 C. civ. și îmbogățirea fără just temei.

Pentru a produce efecte, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiții, astfel cum sunt acestea deduse din prevederile art. 1330 noul C. civ.

Ori, în prezenta speță nu poate fi vorba de gestiune de afaceri coroborată cu îmbogățire fără just temei, deoarece aceste două concepte juridice se exclud reciproc.

Mai susține recurenta că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de prevederile art. 1330-1340 noul C. civ. - gestiunea de afaceri, ceea ce face ca prezenta acțiune să fie neîntemeiată și nefondată, întrucât CNAIR, potrivit statutului său nu poate permite imixtiunea în afacerile sale, având în vedere că aceasta este o companie cu capital integral de stat, iar potrivit H.G. nr. 21/2015 în anexa 2 pct. E poziția 20 este o instituție centrală aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, care are calitatea de autoritate publică centrală în domeniul transporturilor și infrastructurii.

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România asigură implementarea programelor de dezvoltare unitară a rețelei de drumuri publice în concordanță cu strategia Ministerului Transporturilor, Planul Național de Dezvoltare a teritoriului și cerințele economiei naționale.

În conformitate cu Statutul CNATR, fostă CNADNR, adoptat prin O.U.G. nr. 84/2003 există Consiliu de Administrație și Director General, deci un management al companiei, astfel că nu poate fi vorba de incapacitate de a-și gestiona afacerile.

În consecință, această condiție esențială a gestiunii de afaceri nu este îndeplinită, astfel că acțiunea întemeiată pe prevederile art. 1330 C. civ. este neîntemeiată și nefondată.

Mai susține recurenta, că acțiunea este nefondată și sub aspectul îmbogățirii fără just temei având în vedere că între CNADNR și societatea A. nu există un raport juridic privind deszăpezirea, nu există contract, sau comandă scrisă privind aceste aspecte, nu există o negociere de preț pentru un serviciu public efectuat și nici buget aprobat, iar potrivit prevederilor Legii nr. 500/2000 privind finanțele publice nu se poate aproba o cheltuială publică fără buget.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta solicită ca instanța să reducă sumele acordate pentru lucrările de deszăpezire, conform Ordinului Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012 privind prețurile unitare ce trebuiau practicate în astfel de situații.

În acest sens, recurenta susține că în cauză este vorba despre fonduri bugetare, deoarece CNAIR este o instituție centrală aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, care are calitatea de autoritate publică centrală în domeniul transporturilor și infrastructurii.

Totodată, recurenta face referire la probele administrate, respectiv expertiza efectuată în apel, în care expertul a constatat că sumele ce trebuiau plătite sunt mai mici cu circa 1 milion de RON, față de cât a hotărât instanța de fond care nu a avut în vedere tarifele din Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, privind preturile unitare ce trebuiau practicate în astfel de situații, cât și la răspunsul la interogatoriu, prin care s-a arătat că în situația în care instanța constată existența raporturilor juridice dintre părți, preturile unitare privind deszăpezirea sunt cele fixate prin Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În acest sens, recurenta susține că în considerentele hotărârii instanța de apel a reținut în mod eronat, că deși s-a contestat executarea lucrărilor și prețul, pârâta nu ar fi depus contracte similare, însă acestea au fost depuse expertului judiciar la instanța de fond, dar nu au fost avute în vedere de acesta.

În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că acestea sunt exagerat de mari, instanța de fond obligându-i să plătească onorariul de expert de două ori, odată pe parcursul procesului când s-a achitat 2000 RON, iar în considerentele sentinței instanța nu a scăzut acest onorariu.

În acest sens, solicită instanței să facă aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și să reducă onorariul de avocat în situația când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar în situația de față nu se justifica onorariul de avocat care este format din suma de 14.238,71 RON și suma de 11.160 RON.

Totodată, având în vedere că în apel, pârâta a achitat onorariul de expert în sumă de 5.000 RON și cel achitat la fond în cuantum de 2000 RON, în situația admiterii apelului pârâtei, recurenta solicită cheltuieli de judecată ce urmează a fi compensate cu cele acordate reclamantei.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 7 februarie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 martie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la 26 martie 2018.

În cauză, părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 24 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 11 octombrie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că a acordat ceea ce nu s-a solicitat, având în vedere ca instanța de fond nu a acordat TVA-ul, iar reclamanta nu a formulat cale de atac pe acest aspect și, în consecință, nu poate solicita plata TVA-ului direct în apel.

Această susținere este nefondată, urmând a fi respinsă față de împrejurarea că hotărârea pronunțată în apel a fost de respingere a apelului declarat de apelanta-pârâtă, astfel că aceste susțineri nu pot fi primite, dat fiind faptul că prima instanță a acordat suma de 2.192.437,14 RON reprezentând valoarea serviciilor prestate de reclamantă, inclusiv TVA conform facturii fiscale nr. x din 22 mai 2013 care a reprezentat temeiul formulării acțiunii, așadar, prin respingerea apelului instanța a menținut hotărârea primei instanțe.

Într-o altă critică, recurenta arată că temeiul juridic al acțiunii astfel cum a fost menționat de reclamantă este în principal gestiunea de afaceri, conform prevederilor art. 1330 C. civ. și îmbogățirea fără just temei, însă în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prevederile art. 1330-1340 C. civ. - gestiunea de afaceri, ceea ce face ca prezenta acțiune să fie neîntemeiată și nefondată.

Din analiza lucrărilor dosarului, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că litigiul dedus judecății are ca și cauză juridică a pretențiilor solicitate principiul de drept al gestiunii în afaceri reglementat expres de prevederile art. 1330-1340 C. civ.

Astfel, critica recurentei potrivit căreia, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1330 alin. (1) C. civ. este nefondată și neîntemeiată pentru neîndeplinirea condițiile gestiunii de afaceri, nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 1330 alin. (1) C. civ. statuează că "există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numita gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale".

Totodată, prin art. 1331 din C. civ. se impune gerantului obligația de a-l înștiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

În conținutul raportului juridic specific gestiunii de afaceri, se regăsesc așadar, în principal, obligația gerantului de realizare a gestiunii care este o obligație de diligență, dreptul acestuia de a fi indemnizat, obligația corelativă a gerantului de plată și dreptul acestuia de a beneficia de realizarea gestiunii. Fapta gerantului constă în intervenția unilaterală, oportună, pentru a săvârși acte materiale în interesul altei persoane.

Din reglementarea gestiunii de afaceri se desprind și condițiile acesteia, respectiv, gerantul și geratul să nu fie subiecte ale unui raport juridic născut anterior manifestării faptului juridic, în conținutul căruia să existe obligația gerantului de a realiza acte sau fapte specifice gestiunii; gerantul să acționeze voluntar și oportun, în sensul că intervenția sa este necesară și utilă geratului și se realizează în interesul geratului, precum și fără intenția de a-l gratifica pe gerat (intenție care nu se prezumă și care trebuie să se manifeste chiar la momentul începerii gestiunii); geratul nu cunoaște existența intervenției gerantului sau, daca o cunoaște, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să gestioneze în alt fel afacerile sale.

În cauza dedusă judecății, se constată îndeplinirea condițiilor gestiunii de afaceri, întrucât cele două nu sunt subiectele unui raport juridic născut anterior manifestării faptului juridic, lucrările de deszăpezire prestate de reclamantă în interesul recurentei erau necesare și utile acesteia, nefiind efectuate cu intenția de gratificare.

Astfel, reclamanta a săvârșit fapte materiale utile în interesul recurentei prin prestarea lucrărilor de deszăpezire care au dus la deblocarea drumurilor, fiind evident că actele de deszăpezire efectuate reprezintă fapte materiale utile geratului, respectiv recurentei, profitând acesteia.

În ceea ce privește obligația gerantului de a-l înștiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil, reglementată de dispozițiile art. 1331 din C. civ., se constată că reclamanta a respectat și această obligație, înștiințând de îndată recurenta despre începerea lucrărilor de deszăpezire în momentul în care utilajele acesteia au ajuns în zonele afectate.

Referitor la obligația recurentei de a achita contravaloarea serviciilor prestate se constată că efectul acestui fapt licit și voluntar care este gestiunea de afaceri reprezintă nașterea unui raport de obligații reciproce între gerant și gerat.

Potrivit dispozițiilor art. 1337 din C. civ., "(1) Atunci când condițiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuieli necesare, precum și cheltuieli utile făcute de gerant, împreuna cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate și să îi despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. [..,] (3) Caracterul necesar sau util al actelor și cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut".

Tot în același sens este și doctrina, în care se arată că, cheltuielile necesare sunt tocmai acele cheltuieli care au servit la consacrarea intereselor geratului, ce trebuie rambursate integral de către gerat, indiferent de urmările concrete ale gestiunii necesare.

Aceasta sumă reprezintă cheltuielile necesare și utile efectuate de reclamantă în beneficiul recurentei, instanța de apel stabilind în mod corect că aceste sume trebuie să fie plătite atâta timp cât recurenta nu le-a comunicat că se vor plăti doar sumele impuse prin Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că acțiunea este nefondată sub aspectul îmbogățirii fără justă cauză, față de împrejurarea că între părți nu a existat un contract sau comandă scrisă, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, contrar susținerilor recurentei, cele două instanțe au constatat că între părți s-au derulat relații comerciale începând cu data de 9 februarie 2012 când reclamanta a fost contactată de reprezentanții Ministerului Transporturilor și ai recurentei pentru deszăpezirea de urgență și deblocarea drumurilor naționale, lucrări recunoscute prin cele două expertize efectuate pe fondul cauzei dar și în apel.

Totodată se reține că toate activitățile de deszăpezire prestate de către reclamantă în valoare de 2.355.171,49 RON au fost evidențiate prin situații de lucrări și confirmate prin semnătură atât de către CNADNR - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, secția Drumuri Naționale Călărași, cât și de către CNADNR - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, secția Drumuri Naționale Vrancea.

Cu toate acestea, deși intimata a efectuat lucrările de deszăpezire, recurenta nu a înțeles să efectueze plata serviciilor prestate nici până la data introducerii cererii de chemare în judecată, deși aceasta și-a mărit patrimoniul în urma serviciilor prestate de societatea A. în timp ce patrimoniul acesteia s-a diminuat în egală măsură.

Totodată, instanța de apel a reținut că în minuta înregistrată de CNADNR din 20 decembrie 2012, intimata a fost de acord cu reducerea cuantumului sumelor solicitate, cu un procent de 32% și cu toate acestea, recurenta nu a prezentat niciun argument legat de refuzul plății sumelor astfel micșorate, tergiversând plata acestora.

Cu privire la critica referitoare la reducerea sumelor acordate, conform prevederilor Ordinului Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, se constată că aceasta este nefondată, întrucât aceasta a fost invocată de apelantă doar în răspunsul la interogatoriu, nu și în întâmpinare sau în obiectivele expertizei efectuată în fața primei instanțe.

Astfel, în lipsa unei înțelegeri a părților cu privire la practicarea tarifelor prevăzute în Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2012, aspect ce nu a fost adus la cunoștința reclamantei, se constată că acesta nu îi este opozabil intimatei, care are dreptul la contravaloarea lucrărilor facturate, recurenta neaducând critici în acest sens, limitându-se la a invoca tarifele din ordinul respectiv.

Tot în același context, se reține și susținerea recurentei, potrivit căreia, acest ordin se aplică doar în cazul și pentru contractele de deszăpezire care se încheie cu prestatorii de servicii în urma unor proceduri administrative, pentru derularea unor activități curente de deszăpezire pe perioada de iarna, în condiții normale și contractuale de lucru, însă în speța de față, se constată intervenirea unei situații de urgență dovedită prin probele administrate pe fondul cauzei.

Acest aspect a fost corect reținut de instanța de apel, potrivit art. 1337 C. civ., care stabilește în mod expres obligația geratului de a rambursa gerantului cheltuielile necesare, precum și în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, sens în care Ordinul Ministrului nr. 1476 din 27 septembrie 2013 nu este aplicabil în speță.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la cheltuielile de judecată stabilite de instanță în sarcina sa, se constată că aceasta este nefondată, întrucât în mod corect aceasta a fost obligată la plata onorariului de expert în cuantum de 800 RON, acesta reprezentând partea de onorariu suportată de reclamantă, care a câștigat procesul, deși apelanta achitase deja, în cursul procesului o parte din onorariu, respectiv 2000 RON, însă onorariul definitiv al expertului a fost de 2.800 RON, astfel că aceasta nu a plătit de două ori cum a susținut în cadrul motivelor de recurs.

Referitor la critica recurentei, potrivit căreia, onorariul avocațial este disproporționat în raport cu munca depusă de avocatul reclamantei, se constată că aceasta este nefondată, întrucât munca efectiv prestată de avocatul reclamantei care a participat la toate termenele dosarului, la administrarea probatoriului sunt proporționale cu durata și complexitatea cauzei, fiind totodată dovedite cu documente justificative, astfel că nu se impune a fi redus.

Din această perspectivă, criticile susținute doar în mod formal și circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 891 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, conform facturilor fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1473 A din 25 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 891 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.