ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2018

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 aprilie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței de fond ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la data plății a unui procent de 0,15% din valoarea contractului, adică suma de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 13 iulie 2009 și până la predarea efectivă a locuinței, sumă evaluată provizoriu la 138.996,2 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de mandat nr. x/18.06.2004, prin care aceasta se obliga să facă toate demersurile necesare pentru construirea unei locuințe tip S2 în amplasamentul B., lotul 626. În urma alegerii de către pârâtă a unui constructor, reclamantul a semnat cu S.C. C. S.R.L. contractul de construire cu legalizare de semnătură nr. 21595/05.12.2006 de B.N.P. D. și E. Potrivit art. 64 din acest contract, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL, pentru beneficiarii locuințelor, penalități în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract.

Prin sentința civilă nr. 124 din 25 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Între părți s-a încheiat un contract de mandat prin care mandantul l-a împuternicit pe mandatar să-l reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire a unei locuințe la cheie, iar potrivit art. 14 părțile sunt răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat cu S.C. H. S.A. Buzău, în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză generală nr. 3673/19.04.2004, având ca obiect obligația antreprenorului de a realiza lucrări constând în construcții de locuințe la cheie, în termen de 24 de luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Potrivit art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL, pentru beneficiarii locuințelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract.

Prin contracte de cesiune succesive, avizate de ANL, drepturile și obligațiile decurgând din contractul de antrepriză generală, în ceea ce privește lotul reclamantului au fost cesionate, pe rând, unor societăți comerciale, ultimele fiind S.C. I. S.R.L. și S.C. F. S.R.L.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, dat fiind faptul că reclamantul solicită plata penalităților de întârziere de la mandatarul considerat responsabil pentru alegerea unui antreprenor necorespunzător și pentru neexecutarea întocmai a obligațiilor stipulate în contractul de mandat.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii, tribunalul a considerat că pentru neexecutarea obligațiilor stabilite prin contractul de mandat, pârâta răspunde cu daune-interese în baza art. 14, neprestabilite sub forma unei clauze penale și nu răspunde în baza 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală în care reclamantul nu este parte.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe s-a respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 232 A din 26 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea deciziei s-a reținut că nu are o existență de sine-stătătoare contractul de mandat, ci este legat atât de contractul de construire, cât și de cel de antrepriză, că Agenția Națională pentru Locuințe este un adevărat conducător al lucrărilor și răspunde pentru terminarea acestora, după cum se prevede în contractul de mandat, la termenul prevăzut în contractul de construire, că prin dispozițiile art. 14 din contract părțile au stabilit răspunderea cu daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale, fiind totodată evident că reclamantul a suferit un prejudiciu material decurgând din nefinalizarea la termen a locuinței contractate, totuși, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, acesta nu poate fi raportat la art. 10 din contractul de construire ce arată că o zi de întârziere este echivalentul a 141,40 euro, având ca bază dispozițiile art. 14 din contractul de mandat, în care se arată că pentru nerespectarea obligațiilor contractuale partea datorează daune-interese.

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe, întrucât, în calitatea sa de mandatar nu a executat mandatul în ceea ce privește finalizarea locuinței apelantului reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv la data de 11 iulie 2009 și nici în prezent. Din acest motiv pârâta datorează daune-interese, conform art. 1082 C. civ. și care pot fi raportate la art. 64 din contractul de antrepriză generală, însă din coroborarea acestuia cu art. 1 rezultă că penalitățile de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere sunt prevăzute pentru întreg ansamblul de locuințe, respectiv pentru "beneficiarii locuințelor" și nu pentru o singură locuință.

Ca urmare, curtea a reținut că prima instanță a respins în mod legal acțiunea, potrivit art. 1169 C. civ., întrucât prejudiciul pretins nu a fost probat, nefiind cert în ceea ce privește evaluarea acestuia. În condițiile în care prejudiciul pretins de apelantul-reclamant este raportat numai la suma de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere, instanța de judecată are obligația conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să se raporteze strict la obiectul acțiunii, neputând adopta o altă modalitate de determinare a încălcării dreptului subiectiv civil dedus judecății.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs care a fost admis prin decizia nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. În consecință s-a dispus casarea acesteia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele hotărârii, instanța de recurs a reținut că decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a rolului activ al judecătorului care are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Astfel s-a reținut că, în mod nelegal, instanța de apel și-a însușit soluția primei instanțe care a stabilit că prejudiciul pretins de reclamant nu a fost probat, astfel că a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării tuturor probelor pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosință a imobilului contractat, prin nepredarea la timp a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1198 din 30.04.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins cererea formulată de reclamantul A. privind lămurirea și completarea dispozitivului deciziei nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Instanța a reținut că dispozitivul deciziei este clar, neechivoc, fiind nefondată cererea formulată cu privire la limitele învestirii instanței de apel în rejudecare, atât timp cât instanța de recurs a făcut recomandarea de a se completa probatoriul, inclusiv cu efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat recurentului, constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

În rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 987 A din 21 decembrie 2016 prin care a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 124 din 25 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. În consecință, pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe București a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 365.221 RON, cu titlu de despăgubiri, pe perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016. A fost menținută dispoziția din sentință privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 55.010,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pe parcursul întregului proces.

În motivarea deciziei, în prealabil, curtea reține că rejudecarea apelului este limitată la aspecte legate de dovedirea prejudiciului, deoarece intimata-pârâtă nu a atacat hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, astfel că aspectele privitoare la celelalte elemente ale răspunderii civile au fost tranșate definitiv, iar rejudecarea este guvernată de principiul non reformatio in pejus.

Astfel, prin decizia menționată s-a reținut că intimata-pârâtă răspunde pentru terminarea lucrărilor, fiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale întrucât, în calitatea sa de mandatar, intimata-pârâtă nu a executat mandatul în ceea ce privește finalizarea locuinței apelantului-reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv 11 iulie 2009 și nici până în prezent.

De asemenea s-a reținut că prin dispozițiile art. 14 din contract, părțile au stabilit, cu putere de lege (art. 969 C. civ.) că sunt răspunzătoare de daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale și că este evident faptul că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu material decurgând din nefinalizarea la termen a locuinței contractate.

Prin urmare, apărările intimatei-pârâte legate de lipsa îndeplinirii condițiilor răspunderii civile nu mai pot fi analizate, fiind tranșate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior.

Ceea ce a reținut instanța de apel prin decizia menționată a fost faptul că apelantul-reclamant nu a dovedit cuantumul prejudiciului (acesta nefiind cert în ceea ce privește evaluarea).

Prin decizia de casare instanța supremă a constatat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. când și-a însușit soluția primei instanțe potrivit căreia prejudiciul pretins de reclamant nu a fost probat și a recomandat completarea probatoriului, inclusiv efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

Așadar, în rejudecarea apelului urmează a se stabili exclusiv care este prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a nepredării la timp a imobilului, în considerarea art. 315 C. proc. civ. potrivit cu care "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În acest sens, curtea a apreciat că prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul G., utilizându-se metoda abordării prin piață, prin compararea cu imobile similare, s-a stabilit prejudiciul suferit de apelantul-reclamant, constând în lipsa de folosință a imobilului, cauzat prin nepredarea la timp a acestuia, pe perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016, la suma de 365.221 RON (81.656 euro).

Expertul a calculat ca prejudiciu eventual și dobânda la suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în cuantum de 44.332 RON (9912 euro), precum și actualizarea sumei respective și anume 3857 RON (862 euro), însă instanța a apreciat că aceste sume nu i se cuvin reclamantului, deoarece, prin calcularea prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului raportat la valoarea de piață a chiriei prin comparare cu imobile similare, se acoperă în totalitate prejudiciul suferit de acesta.

De asemenea, s-a apreciat că nu se justifică nici acordarea sumei pretinse cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru viitor, până la predarea imobilului, având în vedere că această sumă nu are caracter cert, contravaloarea lipsei de folosință putând fi diferită în raport cu evoluția chiriilor pe piața imobiliară.

A fost menținută dispoziția din sentință privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, care nu a făcut obiectul căii de atac, intrând în puterea lucrului judecat.

În baza art. 274 și art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata sumei de 55.010,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pe parcursul întregului proces, din care: 7.763,21 RON taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță, calculată la valoarea pretențiilor admise, conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997 și 5 RON timbru judiciar, 3881,60 RON taxă judiciară de timbru achitată în apel în primul ciclu procesual și 5 RON timbru judiciar, 3881,60 RON taxă judiciară de timbru achitată în recurs în primul ciclu procesual și 5 RON timbru judiciar, 1000 RON reprezentând onorariul expertului judiciar achitat în rejudecarea apelului și 38.468,75 RON, reprezentând onorariu de avocat. La stabilirea cuantumului onorariului de avocat s-a ținut seama de prevederile art. 277 C. proc. civ. și anume că prin cererea inițială reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 606.307 RON, iar cererea a fost admisă în procent de 60,23%, astfel că, din cuantumul onorariului achitat de 63.869,76 RON, conform facturilor și chitanțelor de plată, acest procent reprezintă 38.468,75 RON.

Curtea nu a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată suma de 2020 RON, reprezentând onorariile experților parte ai reclamantului, cu motivarea că aceasta nu reprezintă o cheltuială necesară care să cadă în sarcina părții ce a pierdut procesul.

Împotriva deciziei pronunțată în rejudecarea apelului, reclamantul și pârâta au declarat recurs.

1.1. Instanța de apel în mod greșit nu a acordat prejudiciul viitor și cert, de la data expertizei și până la predarea la cheie, deși era evidentă lipsirea sa de folosință în continuare, solicitând ca acesta să se raporteze la chiria medie lunară aferentă ultimei luni avută în vedere în expertiza judiciară.

1.2. O altă critică se referă la neacordarea dobânzii legale calculată asupra sumei stabilită cu titlu de lipsă de folosință, fapt care echivalează cu nerepararea integrală a prejudiciului suferit prin lipsirea de folosință.

1.3. Recurentul consideră, de asemenea, că în mod nelegal s-a dispus asupra monedei în care să fie achitat prejudiciul de către pârâtă. Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata despăgubirilor în euro, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afișat de BNR la data plății.

1.4. Ultima critică are în vedere cheltuielile de judecată, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce privește onorariul expertului-parte care nu a fost acordat, precum și a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în sensul că aplicarea criteriului proporționalității are în vedere situația când există pretenții reciproce ale părților, încuviințate în parte, rezultând astfel datorii reciproce, iar nu situația din speță, în care numai una dintre părți a căzut în pretenții. De asemenea se arată că onorariul avocațial nu poate fi redus prin criteriului proporționalității cu suma câștigată cu titlu de despăgubiri, deoarece nu acest criteriu este cel expres prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și statutul profesiei de avocat.

Prin întâmpinare intimata ANL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că susținerile recurentului sunt simple apărări de fond invocate și în fața primei instanțe, cât și în apel.

2.1. Hotărârea este lipsită de motivarea elementelor care antrenează răspunderea civilă contractuală a pârâtei prin aceea că, fără temei legal, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. și a deciziei nr. 3794 din 27 noiembrie 2014 instanța în rejudecare a reținut o putere de lucru judecat cu privire la acest aspect.

Din această perspectivă, recurenta susține că prima decizie din apel a fost integral casată; în lipsa altor precizări în sensul că se mențin anumite dispoziții ale hotărârii anterioare, instanța care rejudecă nu este îndreptățită să constate că hotărârea a fost casată doar sub un anumit aspect, casarea urmând a se considera ca fiind totală și nu parțială.

2.2. În ceea ce privește răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ. reținând greșit că pârâta ANL, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce privește finalizarea locuinței reclamantului la termenul stipulat în contract.

Sub acest aspect susține că în baza contractului de mandat, obligația sa era aceea de a urmări executarea lucrărilor, nu de a le finaliza, și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care a respectat-o conform dovezilor de la dosar.

În baza contractului de construire bilateral, cu caracter intuitu personae, cu execuție succesivă în timp, la care ANL nu este parte, obligația de predare revine constructorului, pârâta având doar calitatea de a supraveghea executarea lucrărilor, prin contractul de mandat.

Prin dezlegarea dată, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a trecut peste termenii contractuali din contractul de mandat, stabilind în sarcina ANL alte obligații, respectiv cele care sunt stabilite pentru antreprenorul general.

Recurenta susține că noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență și nu de rezultat, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, atât în raporturile cu antreprenorul general, cât și cu autoritățile publice semnatare ale Convenției nr. 1909, în vederea realizării utilităților din cartierul B.

Totodată, recurenta arată că lipsa obligației sale de a realiza utilitățile și deci, inexistența răspunderii contractuale pentru lipsa de folosință a imobilelor a fost stabilită definitiv prin hotărâri judecătorești.

Prin urmare, stabilirea obligației sale de a răspunde pentru ceva la care nu era obligat prin convenție sau dispoziție legală, constituie o încălcare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea la recursul pârâtei, intimata-reclamantă a invocat, în primul rând, excepția nulității care a fost soluționată prin respingere, la termenul din 16 ianuarie 2018, pentru motivele reținute prin încheiere. Apoi, apărările vizează autoritatea de lucru judecat, intimata-reclamantă susținând că aspectele legate de existența răspunderii contractuale a pârâtei au fost tranșate în primul ciclu procesual și nu au mai făcut obiect al vreunei analize în recurs.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Recursul pârâtei

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în RON din ziua plății, a sumei de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere calculată de la data la care locuința trebuia predată și până la predarea efectivă a acesteia, sumă care reprezintă 0,15% din valoarea contractului, fiind evaluată provizoriu la 138.996,2 euro. Reclamantul a arătat că solicită obligarea ANL la despăgubiri pentru prejudiciul creat de lipsirea de folosință a imobilului, despăgubiri cuantificate prin raportare la penalitățile prevăzute în contractul de antrepriză, prin clauza penală prevăzută de art. 64.

Litigiul a mai parcurs un ciclu procesual, iar o problemă care se pune în speță este aceea a determinării limitelor casării pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3794 din 27 noiembrie 2014, care a admis recursul reclamantului, a casat decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

Prin decizia care a făcut obiectul recursului, instanța de apel a reținut că drepturile și obligațiile decurgând din contractul de mandat trebuie interpretate în raport cu celelalte contracte încheiate, de antrepriză și construire, deoarece mandatul nu are o existență de sine-stătătoare, ci este necesar a fi integrat în ansamblul contractual.

De asemenea, s-a reținut că prevederile contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală și prin dispozițiile art. 64 din contractul de antrepriză generală a fost instituită o clauză penală, aceeași cu cea stabilită prin contractul de construire, respectiv penalități de 0,15% pe zi de întârziere.

Din contractul de mandat, precum și din celelalte contracte la care el se raportează rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe este un adevărat conducător al lucrărilor și răspunde pentru terminarea lucrărilor, la termenul prevăzut în contractul de construire.

De asemenea, prin dispozițiile art. 14 din contract, părțile au stabilit, cu putere de lege, că sunt răspunzătoare de daune-interese decurgând din nerespectarea clauzelor contractuale.

S-a stabilit că este evidentă suferirea unui prejudiciu de către reclamant, însă acesta a fost respins ca nedovedit, pe motiv că a fost raportat greșit la dispozițiile care prevăd o sumă de 141,40 euro.

Totodată, în primul apel s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte ANL, întrucât, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce privește finalizarea locuinței apelantului-reclamant la termenul stipulat prin contract, respectiv la data de 11 iulie 2009 și nici în prezent.

Instanța de recurs nu a făcut nicio referire la aceste considerente, menționând însă expres că se impune rejudecarea apelului cu recomandarea de a fi completat probatoriul, inclusiv efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, pentru a determina eventualul prejudiciu cauzat recurentului-reclamant constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia.

Rezultă că instanța supremă a admis că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a ANL, care este în culpă pentru nefinalizarea la termen a lucrării, mai puțin condiția prejudiciului, pentru determinarea căruia, în ipoteza în care se dovedește producerea lui, s-a adoptat soluția casării cu trimitere.

Așadar, în mod corect aceasta a fost premisa de la care a pornit instanța de apel în rejudecare, în acord cu principiul non reformatio in pejus, astfel că primul motiv de recurs al pârâtei nu este fondat; hotărârea nu încalcă dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., dimpotrivă, este în acord cu acestea, deoarece, așa cum s-a arătat, casarea a fost una parțială, iar nu totală, cum greșit s-a susținut, iar această împrejurare se deduce din considerentele hotărârii prin care casarea s-a impus pentru "determinarea unui eventualul prejudiciu cauzat recurentului-reclamant constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia".

Celelalte critici ale pârâtei, dezvoltate ca și motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vin să pună în discuție caracterul obligațiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat, în sensul că acestea sunt de diligență și nu de rezultat, or, așa cum s-a reținut prin decizia dată în rejudecare, aceste apărări nu mai pot fi analizate, fiind tranșate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, unde s-a stabilit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale ale ANL și în consecință, impune aprecierea obligației asumată de pârâtă de a urmări executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat.

În baza acestor considerente, în lumina dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

Recursul reclamantului

Așa cum s-a menționat, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON din ziua plății, a sumei de 141,40 euro pentru fiecare zi de întârziere calculată de la data la care locuința trebuia predată și până la predarea efectivă a acesteia, sumă care reprezintă 0,15% din valoarea contractului, fiind evaluată provizoriu la 138.996,2 euro, suma reprezentând lipsa de folosință a imobilului.

Reclamantul a stabilit limitele învestirii instanței de judecată: a fixat cadrul procesual, persoana chemată în judecată și obiectul cauzei, însă instanța, cu încălcarea principiului disponibilității și a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., admițând acțiunea, a dispus obligarea ANL la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, în altă monedă decât cea solicitată, respectiv în RON.

Această critică este fondată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca recursul reclamantului să fie admis pe acest temei, iar decizia din apel să fie modificată în parte, în sensul obligării pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 81.656 euro, reprezentând despăgubirile cuantificate prin expertiza omologată în apel, pentru perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016.

Suma de 365.221 RON stabilită prin dispozitivul deciziei reprezenta echivalentul sumei de 81.656 euro la data expertizei, ceea ce înseamnă un curs euro de 4,4727 RON, în mod evident mai mic decât cel existent la data executării, împrejurare care, pe de o parte, încalcă principiul disponibilității, iar pe de altă parte, nu-i asigură creditorului obligației îndeplinirea efectivă și integrală a creanței.

Tocmai de aceea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în euro, indiferent de faptul că acestea se vor achita efectiv în RON, la cursul de schimb afișat de BNR la data plății.

Prin aceasta nu sunt încălcate normele bancare referitoare la moneda în care se efectuează plățile între rezidenți, întrucât, așa cum va rezulta din titlul executoriu, obligația de plată se dispune în RON, și anume cât vor reprezenta aceștia, luând în considerare cursul BNR din ziua achitării, aplicat la suma totală de 81.656 euro.

Pe de altă parte, în mod corect nu s-au acordat despăgubiri pentru viitor, până la predarea imobilului, pe considerentul că acestea nu au un caracter cert, deoarece contravaloarea lipsei de folosință poate fi diferită în raport cu evoluția chiriilor pe piața imobiliară.

În privința dobânzilor, acestea reprezintă o evaluare făcută prin lege a despăgubirilor și se acordă exclusiv în privința prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani.

Potrivit art. 1088 alin. (1) C. civ. "La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate".

În consecință, critica privind neacordarea dobânzii legale nu este fondată, iar cererea prin care reclamantul le-a solicitat a fost în mod legal respinsă, în considerarea celor mai sus reținute.

Critica privind acordarea cheltuielilor de judecată nu este fondată, reținându-se că în mod corect, instanța de apel a apreciat asupra acestora, prin aplicarea prevederilor art. 274 și 276 C. proc. civ., în raport de admiterea parțială a cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța a analizat și a apreciat în consecință, conținutul obiectului acțiunii, prin raportare la rezultatul obținut de reclamant și a decis asupra sumei pe care a acordat-o cu titlu de cheltuieli de judecată, fără ca instanța de recurs să aibă posibilitatea ca, în speță, să intervină asupra acestor aprecieri, nefiind vorba despre aspecte ce țin de legalitatea soluției adoptate.

Pe baza acestor considerente, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 987A/2016 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care va fi modificată în parte, în sensul obligării pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 81.656 euro reprezentând despăgubiri, acordate pentru perioada 11 iulie 2009 - 21 iulie 2016. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei atacate privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului pe parcursul întregului proces, în cuantum de 55.010,16 RON.

De asemenea, va fi respinsă cererea formulată de recurentul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, conform art. 276 C. proc. civ., apreciindu-se că acestuia nu i se datorează, față de soluția ce urmează a fi adoptată, prin care, în esență, nu s-a modificat suma de 81.656 euro stabilită prin decizia din apel, cu titlu de prejudiciu, iar restul pretențiilor bănești ale recurentei-reclamante nu au fost acordate nici prin hotărârea pronunțată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 987A/2016 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în parte și în consecință: Obligă pârâta Agenția Națională pentru Locuințe București la plata echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 81.656 euro reprezentând despăgubiri.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe București împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2018.