ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1112/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.03.2012 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2012 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe și B. S.R.L. solicitând obligarea pârâtelor în solidar la plata unor despăgubiri egale cu 0,15% din valoarea contractului, pe zi, respectiv 167,5 euro, începând cu data de 15.08.2008, până la predarea efectivă a locuinței.

Pârâta B. S.R.L. a depus și cerere de chemare în garanție prin poștă la data de 07.12.2012, formulată împotriva Agenției Naționale pentru Locuințe prin care a solicitat obligarea acesteia la plata unor penalități de întârziere. În susținere a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe este vinovată de nerespectarea obligațiilor asumate și astfel și de cauzarea întârzierilor în executarea construcției.

Printr-o cerere depusă prin poștă la data de 23.02.2013, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâte a S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L..

La termenul de judecată din 11.10.2013 instanța a admis excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție formulată de B. S.R.L..

La termenul de judecată din 25.10.2013 reclamanta și-a restrâns acțiunea, indicând că nu mai solicită soluționarea cauzei în contradictoriu cu D. S.R.L..

Prin încheierea de la termenul din 25.10.2013 instanța a respins excepția tardivității cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, cererea de unire cu fondul a excepțiilor referitoare la calitatea procesuală pasivă și a prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. (denumire schimbată în G. SRL) și F. S.R.L., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la penalitățile solicitate pentru perioada 15.08.2008 - 20.03.2009 și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin sentința nr. 4687/03.10.2014 Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a anulat cererea de chemare în garanție formulată de S.C. B. S.R.L. reținând următoarele:

Ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la penalitățile solicitate pentru perioada 15.08.2008 - 20.03.2009 și al excepției lipsei calității procesuale pasive a B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. (denumire schimbată în G. SRL) și F. S.R.L. instanța a analizat sub aspectul temeiniciei numai cererea de chemare în judecată formulată împotriva Agenția Națională pentru Locuințe și E. S.R.L..

Reclamanta a solicitat obligarea Agenției Naționale pentru Locuințe și E. S.R.L. la plata de despăgubiri conform clauzei stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 încheiat de Agenția Națională pentru Locuințe și autoarea pârâtei E. S.R.L. - B. S.R.L..

La art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 s-au prevăzut următoarele:

"Dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti Agenția Națională pentru Locuințe - pentru beneficiarii locuințelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract. Penalizarea devine operantă în momentul în care partea în culpă a intrat în întârziere".

La art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. s-au prevăzut următoarele:

"Pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit prin prezentul contract, din cauze imputabile antreprenorului general (subl. ns. - CFS) acesta va plăti beneficiarului penalități de 0.15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală".

Pentru a solicita obligarea Agenția Națională pentru Locuințe și a E. S.R.L. la plata de despăgubiri în conformitate cu prevederile clauzei stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, reclamanta a susținut că această clauză are natura juridică a unei stipulații pentru altul, în care calitatea de terț beneficiar îi aparține. În susținerea punctului său de vedere, reclamanta a argumentat că această clauză este o stipulație pentru altul deoarece în cuprinsul său se specifică faptul că penalitățile sunt datorate "pentru beneficiarii locuințelor". Efectul recunoașterii caracterului de stipulație pentru altul al clauzei prevăzute la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 este acela al existenței unui drept al beneficiarilor (persoanele ce au contractat construirea de locuințe) de a cere promitentului, respectiv antreprenorului general (E. S.R.L., în speță) executarea acestei clauze penale. Această posibilitate este prevăzută expres la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H., reclamanta având deci o acțiune contractuală pentru a reclama de la antreprenorul general plata clauzei penale. Însă o astfel de acțiune nu poate fi exercitată decât în condițiile art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H., respectiv numai în situația în care predarea locuinței la termenul stabilit a fost împiedicată din cauze imputabile antreprenorului general.

Stipulația pentru altul nu generează obligații în raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar, în speță între Agenția Națională pentru Locuințe și reclamantă, iar reclamanta nu a susținut și probat că Agenția Națională pentru Locuințe și-ar fi asumat printr-un alt act juridic vreo obligație de a le plăti penalități de 0.15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea locuinței. Susținerea reclamantei în sensul existenței unei obligații a Agenția Națională pentru Locuințe de a-i achita penalitățile de întârziere la care se face referire în clauza prevăzută la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 întrucât s-a prevăzut că "antreprenorul general va plăti Agenția Națională pentru Locuințe - pentru beneficiarii locuințelor" respectivele penalități nu poate fi primită. Dacă ad absurdum această susținere ar fi primită, obligația Agenția Națională pentru Locuințe de plată a penalităților de întârziere ar apărea ca fiind lipsită de cauză juridică, deci nulă absolut, câtă vreme comportamentul culpabil ce se sancționează prin plata penalităților de întârziere aparține unui alt subiect de drept (antreprenorului general E. SRL) pentru al cărui comportament Agenția Națională pentru Locuințe nu este ținută să răspundă, nici contractual, nici delictual.

Reclamanta a mai susținut că Agenția Națională pentru Locuințe are obligația de a le plăti penalitățile de întârziere deoarece nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat în temeiul contractului de mandat și în calitate de coordonator al proiectului de construire de locuințe. O astfel de susținere nu poate fi primită deoarece debitorul obligației stipulate în clauza de la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de plată a despăgubirilor, nu este Agenția Națională pentru Locuințe, ci un alt subiect de drept, respectiv antreprenorul general - E. S.R.L..

În realitate, în opinia instanței, clauzele stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 și la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. trebuie interpretate sistematic. Această interpretare sistematică este singura posibilă având în vedere că cele două contracte au între ele o strânsă legătură și au fost încheiate pentru realizarea aceluiași obiectiv. În această interpretare, clauza stipulată la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004 este o prevedere-cadru care nu dă dreptul Agenția Națională pentru Locuințe de a pretinde antreprenorului general repararea vreunui prejudiciu suferit în executarea contractului de antrepriză generală, ci doar fixează, cu caracter general, condițiile în care beneficiarii finali ai locuințelor proiectate pot fi despăgubiți de antreprenorul general și întinderea acestor prejudicii, condiții care apoi au fost reluate în termeni identici în cuprinsul clauzei stipulate la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H.. Față de cele expuse, instanța apreciază că nu există nici un temei contractual sau legal în baza căruia să-i fie imputată Agenția Națională pentru Locuințe plata clauzei prevăzute la art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419 din 06.04.2004, al cărei debitor este clar identificat în persoana antreprenorului general.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 10 din contractul de construire încheiat cu legalizare de semnătură sub nr. x din 20.06.2006 de notarul public H. și răspunderea antreprenorului general sau mai precis, ca urmare a divizării, a succesorului cu titlu universal al acestuia - E. S.R.L., instanța reține că în conformitate cu termenii clauzei, antreprenorul general nu datorează despăgubiri decât în ipoteza în care întârzierea s-ar fi produs din cauze imputabile antreprenorului general. Or reclamanta nu a probat că depășirea termenului de predare este consecința unui fapt pentru care răspunderea i-ar aparține antreprenorului general. Dimpotrivă, reclamanta a susținut că întârzierea a fost cauzată de imposibilitatea creării rețelei de furnizare a utilităților indispensabile pentru folosirea locuinței contractate. Acest fapt a fost de altfel probat și prin raportul de expertiză construcții, în cuprinsul căruia s-au detaliat lucrările efectuate de antreprenorul general și puținele elementele constructive care lipsesc, indicându-se totodată că în absența utilităților nu s-ar fi putut realiza predarea locuinței. Față de cele expuse, instanța apreciază că nerespectarea termenului de predare și eventualele prejudicii derivând din acest fapt nu sunt imputabile antreprenorului general, respectiv succesorilor acestuia.

Pe de altă parte instanța constată că, deși reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată plata unor despăgubiri prevalându-se de contractele de antrepriză generală (în care nu este parte), de mandat și de construire, exercitând o acțiune în răspundere civilă contractuală împotriva Agenția Națională pentru Locuințe și E. S.R.L., aceasta nu a probat unul din elementele fundamentale ale răspunderii civile - prejudiciul. Reclamanta a susținut la punctul 6 din concluziile scrise că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.

Reclamanta a indicat la punctul 6 din concluziile scrise că prejudiciul a cărui reparare o solicită a fost evaluat în conformitate cu prevederile contractului de antrepriză generală și ale contractului de construire. Acest prejudiciu nu este însă sigur în privința existenței. Reclamanta nu a probat existența unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent - locator, cu un terț, cu privire la imobilul edificat în conformitate cu prevederile contractul de construire. În aceste condiții, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamanta - cel constând în lipsirea sa de folosința imobilului, nu este sigur în privința existenței deoarece în absența unor probe care să ateste posibilitatea reală și efectivă a reclamantei de a ceda contra cost folosința imobilului pe toată perioada în litigiu sau că dimpotrivă a fost nevoită să închirieze o locuință de dimensiunile și caracteristicile celei în litigiu, este lipsit de orice fundament să se considere că reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare nerespectării termenului de predare. În absența unei probe a prejudiciului și în condițiile în care prejudiciul invocat de reclamantă nu este imputabil nici Agenția Națională pentru Locuințe, nici succesorului antreprenorului general - E. S.R.L., cererea formulată împotriva acestor două persoane juridice nu este întemeiată. În consecință, față de cele expuse, reținând că cererea formulată împotriva Agenția Națională pentru Locuințe și E. S.R.L. nu este întemeiată, cea formulată împotriva B. S.R.L., C. S.R.L. și F. S.R.L. a fost introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală, iar cea referitoare la repararea prejudiciului invocat cu privire la perioada 15.08.2008 - 20.03.2009, instanța a respins acțiunea reclamantei. Ca efect al admiterii excepției de netimbrare prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 11.10.2013, instanța, în baza art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare din 25.10.2013, 17.01.2014, 21.03.2014, 24.04.2014 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 20.11.2014.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea formulată în apel la data de 25 martie 2015, apelanta a înțeles să renunțe la judecata apelului îndreptat contra intimaților S.C. F. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. G. S.R.L.. Ca efect al faptului că instanța a luat act de această renunțare la judecata apelului, nu au fost analizate motivele de apel care vizau angajarea răspunderii contractuale și solidare a intimaților mai sus amintiți (atât cele care vizau soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive, cât și cele care se referă la solidaritatea răspunderii raportat la prevederile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990). Prin urmare, au fost analizate doar aspectele (de fond) care țin de răspunderea Agenția Națională pentru Locuințe și a intimatei S.C. E. S.R.L. (aceasta din urmă ca societate care a preluat obligațiile lui S.C. B. S.R.L. în urma divizării sale totale).

În ceea ce privește așadar apelul formulat în contra Agenția Națională pentru Locuințe și S.C. E. S.R.L. în primul rând trebuie afirmat că în apel nu se poate schimba cauza acțiunii (conform art. 294 C. proc. civ.). Cauza acțiunii este situația de fapt invocată prin acțiune și calificată juridic de către reclamant (prin cererea de chemare în judecată), iar nu textul de lege invocat. Observând cererea introductivă de instanță reiese că acțiunea a fost fundamentată pe instituția răspunderii contractuale pentru că se pretinde nerespectarea unor prevederi contractuale și plata unor despăgubiri evaluate la nivelul unor penalități de întârziere contractuale, anume art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Prin urmare o primă concluzie care se impune este aceea că art. 1003 C. civ. din materia răspunderii civile delictuale nu este aplicabil în acțiunea de față. Chiar dacă nerespectarea unui contract reprezintă un "delict civil" (adică o faptă ilicită civilă prin raportare la art. 969 C. civ.), nu înseamnă că se pot împrumuta aspecte specifice răspunderii delictuale în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală. Răspunderea contractuală intervine pentru nerespectarea unui contract și ea are regimul ei juridic specific, diferit într-o anumită măsură de regimul juridic al răspunderii civile delictuale. Diferența dintre cele 2 tipuri de răspundere civilă include prezumția de solidaritate. În materie delictuală conform art. 1003 C. civ. există o obligație legală în sensul că autorii faptului ilicit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat, însă în materie contractuală nu există o astfel de prevedere legală generală motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie prevăzută în contractul pus în discuție sau să fie prevăzută de lege în materia respectivă. Niciuna din aceste 2 ipoteze nu este îndeplinită în cauza de față motiv pentru care nu se poate reține solidaritatea pârâtelor. Apelanta-reclamantă susține că există solidaritate între cele 2 pârâte în afara vreunei prevederi legale (pentru că nici măcar nu invocă vreo astfel de prevedere legală) și în temeiul unei legături indisolubile între contractul de mandant încheiat de reclamantă cu Agenția Națională pentru Locuințe și contractul de antrepriză generală (în cererea de apel incluzând în această legătură și contractul de construire). Or este evident că "legătura indisolubilă" dintre două sau mai multe contracte nu înseamnă automat și existența unei solidarități între diferiții co-contractanți. Aceasta atât pentru că nicio normă legală nu stabilește existența solidarității pasive în baza incidenței unei astfel de legături, dar și pentru că noțiunea de "legătură indisolubilă" nu este o noțiune juridică cu un anumit regim juridic (pe care deci să fie suficient a fi invocat pentru a se înțelege în ce constă efectiv și ce natură și efecte juridice produce), ci mai degrabă este o legătură logico-juridică datorată mecanismului într-adevăr complex (în sensul de alambicat) pus în aplicare pentru construirea unor locuințe cu implicarea Agenția Națională pentru Locuințe. De altfel apelanta în afară că reia afirmația că legătura dintre contracte este indisolubilă nu arată de ce această indisolubilitate (de fapt o obligativitate a mecanismului prevăzut pentru construirea unor locuințe cu implicarea Agenția Națională pentru Locuințe) conduce la o răspundere solidară a Agenția Națională pentru Locuințe și a constructorului locuinței. Astfel apelanta nu face o construcție demonstrativă (plecând de la prevederi legale și apoi de la prevederile contractuale) pentru a arăta că rațiunea legiuitorului în crearea mecanismului respectiv a inclus o răspundere solidară a Agenția Națională pentru Locuințe și a constructorului vizavi de beneficiarul construcției față de termenele de finalizare și în afara prevederilor contractuale exprese dintre părți pentru că trebuie reafirmat că nicio prevedere contractuală nu prevede expres această solidaritate. Astfel simplul fapt că există un rol important în mecanismul respectiv pentru Agenția Națională pentru Locuințe nu determină prin el însuși solidaritatea pârâtelor.

O a doua concluzie este aceea că acțiunea de față nu a vizat de fapt alăturarea a 2 răspunderi distincte, separate: una a Agenția Națională pentru Locuințe, cealaltă a constructorului. Concluzia aceasta se desprinde din faptul că reclamanta a pretins de la bun început existența unei solidarități între cele 2 pârâte pentru că în viziunea reclamantei pârâtele împreună sunt vinovate (fiecare în felul său, specific, Agenția Națională pentru Locuințe, prin anumite fapte, I. prin alte fapte) de întârzierea predării imobilului menționat. Astfel, prin acțiune se pretinde plata unei singure sume de bani (0,15% din valoarea contractului) în solidar de către pârâte ceea ce echivalează cu acoperirea unui singur prejudiciu. Prin urmare solicitarea din apel în sensul că Agenția Națională pentru Locuințe datorează penalități evaluate conform art. 64 din contractul general de antrepriză, drept de creanță distinct de cel prevăzut de art. 10 din contractul de construire, nu poate însemna decât fie modificarea cauzei (chiar și a obiectului) judecății direct în apel (pentru că în loc de o creanță s-ar solicita de fapt 2 creanțe diferite sub aspectul subiectului pasiv, dar egale numeric), fie s-ar face o susținere perfect contradictorie prin ea însăși (dacă se consideră că se pretinde în continuare o singură sumă, dar care ar reprezenta în același timp 2 creanțe diferite). Ambele ipoteze nu pot fi primite. Așadar în litigiul de față nu se poate decât pune problema unei singure creanțe cu pluralitate de debitori și a solidarității pasive (adică a solidarității între debitori) pentru că astfel a fost formulată acțiunea.

O astfel de fundamentare a acțiunii nu permite judecata (adică analiza de către instanță) a unui alt prejudiciu decât cel invocat de către reclamantă care înseamnă în concret daunele suferite prin întârzierea efectuării construcției la termenul stabilit contractual, adică tocmai prejudiciul estimat și asumat de constructor prin clauza penală din contractul de construire. Pe această linie de idei instanța nu poate analiza dacă Agenția Națională pentru Locuințe a cauzat un alt prejudiciu decât cel provenit din întârzierea finalizării construcției. Clauza penală este o clauză contractuală și deci are regimul juridic al oricărei alte prevederi contractuale. Prin urmare, pentru cauza de față, nu are relevanță dacă Agenția Națională pentru Locuințe a respectat sau nu obligațiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantului deoarece clauza penală invocată de reclamantă (art. 10 din contractul de construire) nu a fost asumată decât de către constructor, iar art. 64 din contractul de antrepriză generală nu stabilește o obligație (de plată) a Agenția Națională pentru Locuințe către beneficiarul lucrării în ipoteza depășirii termenului de finalizare, ci un drept al Agenția Națională pentru Locuințe, anume cel de a pretinde tot de la constructor pentru beneficiar penalități de întârziere (deci ambele norme contractuale au același debitor, constructorul). De asemenea irelevanța pentru cauza de față a nerespectării de către Agenția Națională pentru Locuințe a obligațiilor de mandatar (inclusiv cea care ar deriva din neexercitarea de către Agenția Națională pentru Locuințe a dreptului de la art. 64 din contractul de antrepriză generală) este dată de faptul că în cadrul procesual de față, trebuie reamintit, nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar Agenția Națională pentru Locuințe diferit de nerespectarea termenului (practic se invocă doar coparticiparea Agenția Națională pentru Locuințe la producerea aceluiași prejudiciu). Așadar chiar dacă s-ar reține că Agenția Națională pentru Locuințe nu a respectat obligațiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat, Agenția Națională pentru Locuințe nu poate fi ținută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancțiune impusă pentru o altă persoană (adică pentru constructor). Dacă Agenția Națională pentru Locuințe ar fi ținută să plătească valoarea clauzei penale asumate de către constructor atunci s-ar nesocoti principiul relativității efectelor contractelor civile, adică principiul potrivit căruia efectele unui contract se produc decât între părțile contractante. Nu se poate reține că Agenția Națională pentru Locuințe este parte a contractului de construire chiar dacă în contractul dintre Agenția Națională pentru Locuințe și reclamant se face trimitere la contractul de antrepriză generală. Oricum, chiar și într-o opinie contrară în care Agenția Națională pentru Locuințe ar deveni o terță parte a contractului de construire, Agenția Națională pentru Locuințe tot nu poate avea poziția contractuală a constructorului raportat la clauza penală în discuție pentru că nu și-a asumat însăși obligația de construire și nici obligația de a plată a penalităților pentru nerespectarea termenelor de construire. Faptul că art. 64 din contractul de antrepriză generală nu este altceva decât împuternicirea dată mandatarului de a pune în aplicare art. 10 din contractul de construire rezultă cu o claritate incontestabilă din însăși valoarea identică a sumelor la care se referă cele 2 articole coroborată cu identitatea subiectului pasiv (mereu același constructor) și cu motivul perceperii penalităților (depășirea termenelor de construire).

În raport de cele expuse rezultă că motivele de apel îndreptate contra soluției date de prima instanță asupra acțiunii în raport de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu pot fi primite.

În ceea ce privește răspunderea constructorului I. instanța de apel a reținut următoarele:

Prin contractul (forma finală) de construire dintre părți s-a stabilit că locuința avea să fie finalizată la data de 21.03.2009, valoarea totală a construcției fiind de 111.668 euro. Această obligație contractuală a constructorului este o obligație de rezultat ceea ce înseamnă că expirarea termenului fără predarea locuinței finalizate atrage o prezumție de culpă (vinovăție) a debitorului obligației (adică a constructorului). Prin urmare revenea constructorului să dovedească lipsa lui de vinovăție sau îndeplinirea în termen și întocmai a obligației asumate. Constructorul nu a negat faptul că lucrarea nu a fost finalizată în termen însă a invocat faptul că întârzierea se datorează de fapt Agenției Națională pentru Locuințe. În speță nerespectarea de către autorități sau alți contractanți ai constructorului (vezi Agenția Națională pentru Locuințe) a unor obligații asumate față de constructor nu echivalează cu un fapt de natură să înlăture vinovăția constructorului, ci, eventual, în condițiile legii și/sau ale contractelor respective, pot reprezenta la rândul lor cauze pentru angajarea răspunderii acelor persoane față de constructor. O altă interpretare ar însemna nesocotirea naturii termenului de finalizare a construcției așa cum aceasta rezultă în concret din analiza de ansamblu a contractului de construire. Constructorul, profesionist fiind și deci conștient de la momentul inițial de tot ceea ce înseamnă în concret realizarea unei astfel de lucrări (riscuri, dificultăți de depășit, faze prealabile de executat), la momentul încheierii contractului de construire nu a inserat vreo clauză contractuală de limitare a răspunderii sale constând în nerealizarea unor proiecte urbanistice, a unor lucrări de dezvoltare a rețelelor de utilități, neplata unor facturi de către Agenția Națională pentru Locuințe, etc., ceea ce înseamnă că și-a asumat față de beneficiar realizarea acestora în termen (pentru că față de beneficiar și-a luat obligația fără nuanțări de a finaliza lucrarea într-un anumit termen) indiferent de respectarea/nerespectarea obligațiilor de alte persoane față de constructor. În concluzie deși intimatul-pârât S.C. E. S.R.L. invocă un caz abstract de înlăturare a vinovăției (fapta unui terț pentru care debitorul nu este ținut să răspundă), în concret acest caz nu se regăsește în cauză.

Nerespectarea acestei obligații de către constructor atrage aplicarea clauzei penale din contractul de construire (art. 10), deci constructorul are obligația față de beneficiarul lucrării să plătească penalități de întârziere contractuale de 0,15% din 111.668 euro (valoarea lucrării) pentru fiecare zi începând cu 21.03.2009 (termenul de finalizare) și până la data predării bunului ce face obiectul contractului de construire.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 488 din 27 martie 2015 a luat act de renunțarea la judecata apelului față de intimații S.C. F. S.R.L. prin administrator judiciar J. SPRL, S.C. C. S.R.L., S.C. G. S.R.L.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimații-pârâți Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4687/03.10.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2012; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamantă a unor penalități de întârziere de 0,15% din 111.668 euro pentru fiecare zi începând cu 21.03.2009 și până la data predării bunului ce face obiectul contractului de construire; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a S.C. B. S.R.L. și constatarea solidarității pasive a acesteia cu E. S.R.L. în temeiul art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în principal, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. modificarea hotărârii în sensul atragerii răspunderii Agenției Naționale pentru Locuințe în solidar cu celelalte două pârâte pentru neîndeplinirea contractului de mandat și în subsidiar față de prima solicitare, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incidente prevederile art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificarea hotărârii atacate în sensul în care să constate că B. S.R.L. răspunde în temeiul art. 241

1

alin. (3) pentru prejudiciul care nu poate fi acoperit din averea pârâtei, proporțional cu activele nete repartizate prin proiectul de divizare.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă prezintă istoricul cauzei și desfășurarea litigiului care nu va fi redat în sinteză de către instanța de recurs.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că față de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. raportat la art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, S.C. B. S.R.L. deține calitate procesuală pasivă și răspunderea sa este solidară alături de S.C. E. S.R.L..

Se arată că proiectul de divizare a prevăzut că toate contractele care nu sunt menționate expres rămân în sarcina B. S.R.L., iar în proiectul de divizare se menționează generic că E. preia contractele aferente proiectului Henri Coandă, care vor fi enumerate exemplificativ, nefiind individualizate.

Instanța de apel deși a aprobat proiectul de divizare, a reținut că neindividualizarea contractelor care urmează să fie transferate, atrage răspunderea solidară a societăților implicate în conformitate cu dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

Mai mult decât atât, arată recurenta, nu se poate determina valoarea totală a activelor și pasivelor, ceea ce atrage răspunderea solidară a societăților participante la divizare și anularea încheierii din 25 octombrie 2013 pronunțată de instanța de fond, rejudecarea cauzei și constatarea calității procesuale pasive a B. precum și atragerea răspunderii ei solidare cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin interpretarea greșită a normelor privitoare la divizare și răspundere aplicabile în cauză, instanța de apel nu a avut în vedere societățile față de care nu se renunțase la judecată. Astfel, S.C. B. S.R.L. nu se divizare total, rămăsese în cauză și deținea calitate procesuală pasivă.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că insolvențele survenite la scurt timp după amplul proces de divizare demonstrează reaua credință a pârâtelor.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că se impune modificarea hotărârii atacate în sensul atragerii răspunderii solidare a S.C. B. S.R.L. alături de E. S.R.L., iar în subsidiar atragerea răspunderii subsecvente a B. S.R.L. condiționată de nerealizarea creanței la societatea E..

În raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 1562/1998 și a art. 970 C. civ.

Se arată că toate contractele încheiate în speță, nu pot fi privite separat, ci trebuie interpretate coroborat și în raport de dispozițiile legale în materie. Construcția se realiza prin contractul de construire, realizarea utilităților prin Convenția MM 1909/2004, iar de coordonarea lucrărilor se ocupa Agenția Națională pentru Locuințe.

În consecință, intenția comună a părților la încheierea contractului de mandat a fost nu a de a îl reprezenta pe mandant strict în raport cu constructorul, ci de a construi printr-un program guvernamental o locuință beneficiarului.

Contractul de mandat este anterior contractului de construire, iar Agenția Națională pentru Locuințe este un veritabil conducător al lucrărilor, revocarea mandatului nefiind posibilă fără pierderea dreptului mandantului de a beneficia de construcția locuinței.

Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă susține că acest contract de mandat nu poate fi interpretat ca având o existență de sine stătătoare, fără legătură cu celelalte contracte încheiate, iar drepturile și obligațiile trebuie interpretate în raport cu celelalte contracte încheiate în cauză.

Prevederile contractului de construire se completează cu prevederile contractului de antrepriză generală încheiat de Agenția Națională pentru Locuințe și constructor și în temeiul Legii nr. 152/1998 între aceste contracte există o legătură indisolubilă de natură a determina răspunderea contractuală în prezenta cauză a Agenției Naționale pentru Locuințe și justifică și solidaritatea pasivă între Agenția Națională pentru Locuințe și antreprenorul S.C. B. S.R.L..

În sprijinul acestei interpretări, recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 970 C. civ. susținând că instanța de apel nu a dat eficiență dreptului și obligației Agenției Naționale pentru Locuințe de a solicita penalități de la constructor pentru beneficiar prin interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.

În temeiul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă susține greșita aplicare a prevederilor art. 1539, art. 1540 și 978 C. civ.

În esență, se arată că art. 10 din contractul de construire și art. 64 din contractul de antrepriză generală instituie două obligații distincte, prima este obligația constructorului față de beneficiar și a doua este a constructorului față de Agenția Națională pentru Locuințe pentru beneficiar.

Prin urmare, art. 64 din contractul de antrepriză generală trebuie interpretat împreună cu contractul de mandat, în sensul că Agenția Națională pentru Locuințe avea dreptul și obligația de a solicita aceste penalități pentru beneficiar, iar cuantumul acestora reprezintă valoarea prejudiciului rezultat din nefinalizarea la timp a construcției.

Instanța de apel în mod greșit nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1539 C. civ. și 1540 C. civ. cu privire la culpa mandatarului, interpretând că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe are numai un drept și nu obligația de a solicita aceste penalități.

Recurenta-reclamantă invocă și greșita aplicarea a dispozițiilor art. 970 C. civ. în ceea ce privește modul de evaluare a prejudiciului.

Astfel, precizează că a formulat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului cauzată de nepredarea acestuia în termenul contractual, evaluat conform principiului stabilit în contractul de antrepriză generală. Arată că nu a solicitat penalități de întârziere ca aplicare a unei clauze penale prevăzută în contractul de construire.

Cuantificarea daunelor interese trebuie raportată la cuantumul determinat de art. 64 din contractul de antrepriză generală, prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului.

Se reproșează instanței de apel că nu a determinat toate obligațiile asumate de către Agenția Națională pentru Locuințe potrivit art. 970 C. civ. față de petitul acțiunii introductive și anume atragerea răspunderii Agenției Naționale pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat și a celui de antrepriză generală.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă prezintă argumentele sale în sprijinul dovedirii culpei pârâtei Agenției Naționale pentru Locuințe, susținând că niciuna dintre instanța nu s-a preocupat să analizeze aceste aspecte.

Se arată că potrivit corespondenței purtată de părți pârâta Agenția Națională pentru Locuințe răspundea întotdeauna cu întârziere solicitărilor de remediere a deficiențelor de construcție.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe se mai face vinovată de modalitatea în care a ales constructorul. Mai mult, pârâta are calitatea de garant al realizării investiției și are în acest sens o serie de obligații legale conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 241/2007, H.G. nr. 592/2006.

În esență, reclamanta susține că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu este un simplu mandatar, ci răspunde pentru terminarea lucrărilor după cum se prevede în contractul de mandat.

Culpa pârâtei rezultă și din modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că având în vedere nepredarea locuinței la termen și lipsa oricărei cauze exoneratoare se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și obligarea pârâtelor, în solidar la plata despăgubirilor.

În combaterea cererii de recurs, în cauză au formulat întâmpinări intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., referitor la faptul că instanța de apel nu a reținut răspunderea solidară a pârâților S.C. B. S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe este nefondat.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, care instituie răspunderea solidară a societăților implicate în proiectul de divizare în situația în care nu se precizează societatea căreia i se atribuie o obligație.

Recurenta-reclamantă susține că în situația unei divizări, dacă pasivul aferent unei obligații nu este clar determinat unde s-a transferat, atunci răspund în solidar toate societățile implicate, în speța de față fiind menționat doar contractul de construire la capitolul active patrimoniale.

Prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2013, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., având în vedere transmisiunea drepturilor și obligațiilor născute din contractele încheiate pentru proiectul Henri Coandă de la S.C. B. S.R.L. către S.C. E. S.R.L., apreciind că deține calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâta S.C. E. S.R.L..

Prin apelul formulat împotriva acestei încheieri de ședință, precum și împotriva fondului cauzei, recurenta-reclamantă a susținut că pârâtele sus evocate dețin calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținute solidar să-și execute obligațiile.

Prin precizarea cererii de apel efectuată la data de 25 martie 2015, recurenta-reclamantă a înțeles să își modifice cererea de apel în sensul că înțelege să atace cu apel încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2013 de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive în parte, numai în ceea ce privește societatea S.C. B. S.R.L..

Considerentele instanței de apel au vizat aspectele de fond care țin de răspunderea Agenției Naționale pentru Locuințe și a pârâtei S.C. E. S.R.L., în legătură cu excepția invocată instanța reținând că pârâta S.C. E. S.R.L. a preluat obligațiile S.C. B. S.R.L. în urma divizării sale totale, în acest fel achiesând celor statuate de instanța de fond prin încheierea atacată.

Observând conținutul cererii de renunțare la judecată formulată în cadrul judecății în apel, se constată că reclamanta a renunțat inclusiv la motivele de apel care vizau solidaritatea răspunderii acestor pârâte raportat la prevederile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în mod corect instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel, achiesând la considerentele instanței de fond potrivit cărora la data de 30 noiembrie 2012 toate drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice născute între S.C. B. S.R.L. și recurenta-reclamantă au fost transmise cu titlu universal către S.C. E. S.R.L., în calitate de societate beneficiară în temeiul Proiectului de divizare publicat în Monitorul Oficial nr. 2394 din 27 iunie 2012 și deciziei civile pronunțată la 24 septembrie 2012 în dosarul nr. x/2012 de Curtea de Apel București.

Din această perspectivă nu pot fi reținute criticile recurentei referitoare la calitatea procesuală pasivă a S.C. B. S.R.L., calitate dedusă din aplicarea dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990. Pentru a fi incidentă dispoziția legală menționată era necesar ca un element de pasiv să nu fi fost menționat în proiectul de divizare. Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei prin care a fost admisă cererea de divizare a S.C. B. S.R.L., s-a reținut că din proiectul de divizare rezultă foarte clar care elemente de activ și pasiv se transmit către societățile beneficiare, elemente care se regăsesc evidențiate și contabil în bilanțurile de divizare înserate în proiect.

Faptul că un element de pasiv a fost doar enunțat în proiectul de divizare, fiind concretizat ulterior prin acte încheiate între societățile rezultate prin divizare, nu este de natură a conduce la concluzia că acel element de pasiv nu a fost repartizat pentru atrage incidența art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, se reține că recurenta a invocat direct în calea extraordinară de atac această dispoziție legală ea nefiind invocată și, implicit analizată de instanțele inferioare. Indicarea textului legal menționat are valoarea unei cererii noi. Or, în conformitate cu art. 326 C. proc. civ., raportat la art. 294 C. proc. civ. în acest stadiu procesual nu pot fi formulate cereri noi; în consecință nu va fi analizată susținerea recurentei referitoare la incidența art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ., coroborat cu art. 970 C. civ., prin care se susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul neîndoielnic al acestuia cu privire la întinderea și modul de interpretare al obligațiilor menționate într-o convenție, Înalta Curte constată că decizia pronunțată în apel este legală.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract.

În esență, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel ignoră caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului demarat, precum și faptul că potrivit Legii nr. 152/1998 Agenția Națională pentru Locuințe, avea obligația asigurării corelării programelor de investiții în construcția de locuințe.

Înalta Curte constată că prevederile contractelor de antrepriză generală și de construire au fost corect interpretate de instanța de apel. Astfel, răspunderea solidară a constructorului și a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe față de beneficiarul construcției nu este prevăzută nici legal și nici contractual.

Art. 64 din contractul de antrepriză generală reprezintă împuternicirea dată mandatarului de a apune în aplicare art. 10 din contractul de construire.

Acțiunea pentru plata clauzei penale poate fi exercitată de către reclamantă în condițiile art. 10 din contractul de construire, respectiv în situația în care predarea locuinței la termenul stabilit a fost împiedicată din cauze imputabile antreprenorului general.

În consecință, se constată că debitorul obligației stipulate prin clauza de la art. 64 din contractul de antrepriză nu este Agenția Națională pentru Locuințe, ci pârâta S.C. E. S.R.L..

Nu se poate reține că instanța de apel a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al contractelor de antrepriză și de construire, prin ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convențiilor, în condițiile în care în litigiul de față nu se poate pune decât problema unei singure creanțe cu pluralitate de debitori și a solidarității pasive, astfel cum rezultă din cererea introductivă de instanță. Reclamanta a solicitat prin acțiune acoperirea unui singur prejudiciu, care rezultă din întârzierea efectuării construcției la termenul stabilit contractual, adică prejudiciul asumat de constructor prin clauza penală din contractul de construire.

În cauză s-a apreciat că au fost dovedite, prin probele administrate, toate elementele răspunderii contractuale în sarcina pârâtei S.C. E. S.R.L., însă prezenta cale de atac nu privește în niciun fel modul de dezlegare a pricinii cu privire la această pârâtă, aspect reținut de către instanță prin încheierea interlocutorie de la 23 februarie 2017.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu poate răspunde în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 3419/20014, prin acest contract fiind stipulată în mod expres obligația constructorului de a achita penalități de întârziere, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței.

În ceea ce privește motivele de recurs susținute verbal la termenul de judecată de la 15 iunie 2017, prin care s-a arătat că, contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind un act juridic complex, încheiat în vederea realizării proiectului demarat, iar obligațiile asumate de către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contract sunt obligații de rezultat și nu de diligență nu pot fi examinate, nefăcând obiect al recursului.

Stabilirea obligațiilor care decurg din contractul de mandat și respectarea acestora de către Agenția Națională pentru Locuințe în calitate de mandatar al reclamantei nu formează obiectul acțiunii de față și nici obiect al recursului, în pricina de față fiind solicitată plata în solidar a despăgubirilor evaluate la nivelul unor penalități de întârziere contractuale, anume art. 64 din contractul de antrepriză generală. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, acțiunea de față nu a vizat alăturarea a două răspunderi distincte, neputând fi analizată solicitarea reclamantei în sensul că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe datorează penalități evaluate conform art. 64 din contractul de antrepriză drept de creanță distinct de cel prevăzut la art. 10 din contractul de construire.

Astfel, criticile formulate sub acest aspect nu pot fi examinate de instanța de recurs, în condițiile în care nu au făcut obiectul analizei instanței anterioare. De altfel, instanța de apel a reținut în considerente că nu se poate modifica cauza sau obiectul acțiunii direct în apel.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita interpretare a prevederilor art. 1539, art. 1540, art. 978 C. civ. raportat la art. 64 din contractul de antrepriză generală sunt nefondate.

Culpa mandatarului Agenția Națională pentru Locuințe în ceea ce privește cauzarea unui prejudiciu de sine stătător diferit de nerespectarea termenului de predare prevăzut în contract nu poate fi analizată în cadrul procesual de față având în vedere obiectul acțiunii de față și faptul că sancțiunea comportamentului culpabil ce se sancționează prin plata penalităților aparține pârâtei S.C. E. S.R.L. potrivit art. 10 din contractul de construire.

Art. 64 din contractul de antrepriză nu dă dreptul antreprenorului general de a pretinde repararea unui prejudiciu suferit în executarea contractului, ci doar stabilește condițiile în care beneficiarii finali pot fi despăgubiți de către constructor.

Criticile recurentei-reclamantă în ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. raportat la modul de evaluare al prejudiciului sunt de asemenea nefondate.

Este de observat că reclamanta a solicitat plata unor despăgubiri în temeiul contractului de mandat, de antrepriză generală și de construire, invocând lipsa de folosință a imobilului.

Instanța de fond a reținut că prejudiciul a cărui reparare se solicită nu este sigur în privința existenței și a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă nu este imputabil nici Agenției Națională pentru Locuințe și nici antreprenorului general E. S.R.L..

În cadrul judecării cauzei în apel, instanța a constatat că prejudiciul invocat de reclamantă este imputabil constructorului S.C. E. S.R.L. și constă în daunele moratorii pentru executarea cu întârziere a obligației sale care au fost acordate potrivit evaluării convenționale realizate de către părți prin clauza penală.

Astfel cum s-a arătat anterior, clauzele stipulate la art. 64 din contractul de antrepriză generală și la art. 10 din contractul de construire trebuie interpretate sistematic. Clauza prevăzută la art. 64 reprezintă cadrul general care fixează condițiile în care beneficiarii finali pot fi despăgubiți de antreprenorul general potrivit art. 10 din contractul de construire.

Fapta ilicită constă în needificarea locuinței la cheie în termenul contractual convenit iar culpa aparține pârâtei antreprenor.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la natura și conținutul obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate, în condițiile în care instanța de apel a reținut că acestea nu prezintă relevanță pentru cauza de față, în situația în care în cadrul procesual de față nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, diferit de nerespectarea termenului.

Așadar, Înalta Curte nu poate analiza culpa pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe pentru neîndeplinirea de către mandatar a obligațiilor izvorând din contract.

Prin cererea precizatoare a recursului formulată la data de 13 iunie 2017, recurenta-reclamantă a solicitat restrângerea pretențiilor formulate la perioada 08.08.2015 și până la predarea la cheie a locuinței având în vedere că perioada anterioară vizează sumele pentru care a fost înscrisă la masa credală, respectiv 21.03.2009 și până la 07.08.2015.

Față de cererea formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu produce consecințe juridice, având în vedere că reclamanta a precizat în mod expres că această cale de atac nu privește în niciun fel modul de dezlegare a cauzei cu privire la S.C. E. S.R.L., ci numai existența răspunderii civile a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe.

Astfel, raportat la soluția pronunțată în cadrul recursului de față, respectiv de respingerea a recursului ca nefondat și