ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2361/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2010 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată la executarea contractului de mandat nr. x din 2 octombrie 2006, în sensul recuperării în numele și pentru reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 42.113,50 Euro; obligarea ANL la acoperirea prejudiciului produs prin nerespectarea contractului de mandat, în cuantum egal cu prejudiciul produs prin întârziere în cuantum de 42.113,50 EURO; obligarea ANL la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 2000 RON, cauzat reclamantei prin nerespectarea clauzelor contractului de mandat nr. x din 2 octombrie 2006; obligarea ANL la plata unor daune cominatorii în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea în totalitate a obligațiilor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5263 din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 3 București, sentința devenind irevocabilă prin neexercitarea căii de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3, sub nr. x/2011, iar la termenul din data de 22 aprilie 2011, instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.

La data de 19 iulie 2011, reclamanta și-a precizat și completat primul capăt al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la recuperarea, în numele și pentru reclamantă, a penalităților de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere, până la data predării efective a locuinței și înlocuirea antreprenorului general, în vederea finalizării construcției contractate. De asemenea, reclamanta și-a modificat al patrulea capăt al cererii, solicitând ca în cazul admiterii cererii, obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor să fie făcută sub sancțiunea plății de amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor. În ședința publică din 27 iulie 2011, reclamanta a precizat valoarea celui de-al doilea și al treilea capăt din cererea de chemare în judecată (82.555 RON, respectiv 2.000 RON).

Prin Sentința civilă nr. 5449 din 23 martie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul nr. x/2011, s-a anulat cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 82.555 EURO, reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a obligațiilor asumate, ca netimbrată; a fost respinsă cererea reclamantei, de obligare a pârâtei la plata de amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, ca inadmisibilă; a fost respinsă în rest acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta A., iar prin Decizia civilă nr. 1325/A din 18 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 166 din 11 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Instanța de recurs a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 5449 din 23 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la data de 25 martie 2015 sub nr. x/2015 .

La data de 6 mai 2015 reclamanta A. a depus o nouă precizare la cererea de chemare în judecată formulată, prin raportare la cererea precizatoare depusă la Judecătoria sectorului 3.

La termenul de judecată din data de 2 martie 2016, reclamanta a invocat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5197 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011.

Prin Sentința civilă nr. 2151 din 8 aprilie 2016, Tribunalul București a constatat puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011, a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 RON cu titlu de daune morale și suma de 165,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând celelalte capete ale acțiunii ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 2 octombrie 2006, între reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe s-a încheiat contractul de mandat nr. HC 1124, în scopul construirii în amplasamentul Henri Coandă, aflat pe terenul situat în cartierul Henri Coandă, zona B2, a unei locuințe la cheie tip C 31 pe lotul nr. x, iar potrivit art. 1, mandatarul a fost împuternicit să-l reprezinte pe mandant în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmării executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, la data de 15 februarie 2007, între reclamantă și Antreprenorul General S.C. B. S.A. a fost încheiat contractul de construire. Prin acest contract, Antreprenorul General și-a asumat obligația de a construi în amplasamentul Henri Coandă, pentru reclamantă, o locuință la cheie tip C31, pe lotul nr. x, compusă din 3 camere de locuit și dependințe, având o suprafață construită de 195,84 mp, din care suprafața utilă de 153,03 mp. Prețul locuinței a fost stabilit la valoarea de 66802 EURO, inclusiv TVA. Potrivit art. 8 din contract, Antreprenorul urma să predea locuința contractată, pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Părțile au stabilit (art. 10) că pentru nepredarea locuinței la termenul indicat în contract, din cauze imputabile Antreprenorului General, acesta va plăti reclamantei penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală. În ce privește lucrările de îmbunătățire, la art. 15, părțile au stabilit că, acestea urmează a fi stabilite numai prin act adițional încheiat între Antreprenor și reclamantă, iar contravaloarea acestora se va achita de către reclamantă direct Antreprenorului.

Având în vedere conținutul contractului de mandat încheiat între reclamantă și pârâtă, (singurul contract în care părțile din proces sunt și părți contractante), Tribunalul a apreciat că nu a fost asumată din partea pârâtei, în calitate de mandatar, obligația de a o reprezenta pe reclamantă în fața Antreprenorului General în vederea recuperării de la acesta din urmă a penalităților de întârziere.

Prin contractul de construire, însă, a fost stipulată o clauză penală, această convenție fiind încheiată între reclamantă și primul Antreprenor General, iar pârâta nu a fost parte. Având în vedere contractul de cesiune dintre S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. (actualul Antreprenor General), cele stabilite prin contractul de construire au devenit opozabile și acesteia din urmă.

Astfel, având în vedere principiul obligativității contractului în raporturile dintre părțile contractante (art. 969 C. civ.) și cel al relativității efectelor contractului (art. 973 C. civ.), tribunalul a apreciat că în măsura în care reclamanta va dori să se prevaleze de dispozițiile clauzei penale prevăzute de art. 10 din contractul de construire, o va putea face doar împotriva unei persoane care a fost parte la încheierea acestui contract, sau căreia i s-au transmis drepturile și obligațiile rezultate din contract, ca efect al cesiunii de creanță.

În ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului moral, instanța a reținut că reclamanta a invocat drept temei al acestuia, neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din contractul de mandat.

Condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul moral creat reclamantei prin fapta sa proprie sunt cele reglementate de dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ., respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, dar și în neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Din probele existente la dosar a rezultat inactivitatea/pasivitatea ANL, care nu a făcut nimic în sensul respectării obligațiilor asumate, astfel că este evident că așteptările și proiectele reclamantei bazate pe încrederea că va avea o casă sunt în prezent incerte, fiind în pericol de a nu putea fi realizate. A apreciat Tribunalul că prejudiciul moral constă în starea de incertitudine și stres provocată de pârâtă, precum și de suferințele psihice generate de punerea reclamantei în poziția de a găsi alte soluții locative în vederea satisfacerii nevoilor actuale. Pe cale de consecință, s-a apreciat că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile.

Susținerea pârâtei, în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă nu este cert, a fost înlăturată, apreciindu-se că certitudinea prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce privește existența sa, cât și în privința posibilității de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui.

Tribunalul a concluzionat că în speța dedusă judecății, prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare inactivității pârâtei, este actual și sigur, fiind născut la momentul formulării acțiunii, și că poate fi evaluat de judecător, în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al reclamantei, dar și în raport de funcția compensatorie și de satisfacție pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 362A din 21 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 2151 din 8 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat, și a admis apelul formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat din dispozitiv mențiunea privind constatarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a daunelor morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, referitor la apelul reclamantei, că cererea acesteia a avut ca temei răspunderea civilă contractuală a pârâtei, acest temei juridic fiind păstrat pe parcursul numeroaselor precizări și modificări ale cererii de chemare în judecată care au intervenit pe parcursul procesului.

În acest sens, sunt inaplicabile în speță prevederile citate de reclamantă în cuprinsul cererii de apel vizând textele din Codul consumului. În ceea ce privește norma privind obligativitatea introducerii în contracte a unor clauze clare, s-a constatat că respectiva normă ar putea fi valorificată ca temei al unei eventuale acțiuni în nulitate, ceea ce nu este cazul în speță. De asemenea, norma privind interpretarea clauzelor contractuale în favoarea consumatorului consacră doar un principiu de interpretare, fără a justifica, prin ea însăși, interpretarea particulară propusă de apelantă.

Față de ultima precizare a cererii de chemare în judecată, ce a avut loc în fața secției a VI-a a Tribunalului București, instanța de fond era învestită a se pronunța asupra cererii având ca obiect răspunderea contractuală a pârâtei ANL, căreia reclamanta îi impută nerespectarea următoarelor obligații contractuale: a) de a percepe penalitățile de întârziere de la constructor și b) de a verifica lucrările efectuate, de a dispune numai plata lucrărilor efectuate conform proiectului de execuție, de a veghea și stărui în finalizarea locuinței.

Reclamanta a pretins că, prin neîndeplinirea obligațiilor de mai sus, pârâta i-a provocat un prejudiciu compus din: prejudiciu efectiv suferit, reprezentat de valoarea penalităților de întârziere nepercepute de la constructor și beneficiul nerealizat, constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței.

Pentru a fi incidentă răspunderea contractuală, reclamanta era ținută să dovedească, potrivit regulii generale impuse de art. 1169 din vechiul C. civ. și 129 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aplicabile speței față de data nașterii raportului juridic dedus judecății și de data înregistrării cererii de chemare în judecată, următoarele elemente:

1) existența faptei ilicite afirmate a pârâtei în speță, constând în nerespectarea unei obligații contractuale (în speță, obligațiile de a percepe penalitățile de întârziere de la constructor și de a verifica lucrările efectuate, de a dispune numai plata lucrărilor efectuate conform proiectului de execuție, de a veghea și stărui în finalizarea locuinței), ce aduce atingere unui drept patrimonial al creditorului;

2) existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere (în speță, existența prejudiciului compus din prejudiciu efectiv suferit, reprezentat de valoarea penalităților de întârziere nepercepute de la constructor și beneficiul nerealizat, constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței);

3) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;

4) vinovăția pârâtei, cu mențiunea că, în materie contractuală, aceasta se prezumă, debitorul obligației putând înlătura această prezumție prin invocarea unei cauze străine (art. 1082 C. civ.); potrivit doctrinei, se circumscriu acestei noțiuni forța majoră, cazul fortuit și culpa creditorului însuși.

Condițiile de mai sus trebuie să fie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia singure dintre ele fiind suficientă pentru a atrage respingerea cererii.

În ceea ce privește fapta ilicită a intimatei-pârâte, reclamanta se prevalează de o pretinsă putere de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din analiza acestei hotărâri se poate constata că, într-adevăr, s-a reținut în sarcina ANL, pe de o parte, întârzierea nejustificată cu care a înțeles să acționeze împotriva autorităților publice locale în vederea finanțării și realizării utilităților și, pe de altă parte, în ceea ce privește întârzierile imputabile constructorului, neluarea măsurilor energice permise de contractul de antrepriză generală, inclusiv pretinderea penalităților de întârziere. În contextul speței ce a format obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut o legătură între aceste fapte și lipsirea reclamantului din respectivul dosar de exercitarea atributelor dreptului său de proprietate asupra imobilului ce formase obiectul contractului.

Cu privire la aspectul dezvoltării rețelelor publice de utilități necesare funcționării ansamblului rezidențial, Curtea subliniază că acest aspect nu a fost abordat în prezentul dosar și nu face obiectul judecății.

Cât privește analiza incidenței unei eventuale puteri a lucrului judecat referitoare la neluarea, de către pârâtă, a măsurilor de constrângere contractuale față de antreprenor, Curtea a apreciat că, deși se poate reține o putere de lucru judecat a considerentelor deciziei menționate a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la neîndeplinirea de către ANL a obligațiilor sale contractuale de aplicare a măsurilor de constrângere a antreprenorului, inclusiv obligația de a solicita penalitățile de întârziere conform contractului, aceasta nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a justifica admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată și întemeiată în fapt și în drept în prezentul dosar.

În speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale afirmate de reclamantă, în ceea ce privește prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa pârâtei.

Astfel, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu calificat de reclamantă ca beneficiu nerealizat, constând în contravaloarea penalităților de întârziere neîncasate, s-a constatat că acest prejudiciu nu există, întrucât dreptul afirmat de reclamantă, de a încasa penalitățile, nu s-a născut niciodată în patrimoniul reclamantei ca efect al clauzelor contractuale invocate în susținerea cererii ce chemare în judecată, întrucât aceste penalități sunt datorate de constructor ANL, iar nu reclamantei.

În ceea ce privește cel de-al doilea element al prejudiciului invocat, respectiv lipsa de folosință a imobilului, în prezenta cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, s-a apreciat, din analiza probatoriului administrat, că lipsirea reclamantei de folosința imobilului contractat este rezultatul acțiunilor reclamantei înseși, lipsind astfel legătura de cauzalitate invocată.

Curtea a considerat că apelul pârâtei este fondat. Astfel, constatarea prin dispozitivul sentinței a existenței unei autorități de lucru judecat, este eronată, întrucât în discuție nu s-a pus nicicând efectul negativ al lucrului judecat, care presupune împiedicarea unei noi judecăți a aceleiași cereri, ci cel pozitiv, ce are în vedere valorificarea considerentelor unei hotărâri anterioare ce au legătură cu aspectele deduse judecății în noul litigiu. Or, într-o asemenea situație, puterea de lucru judecat se impune a fi valorificată exclusiv prin considerentele hotărârii, ca argument pentru reținerea argumentelor uneia sau alteia dintre părțile procesului.

Autoritatea de lucru judecat nu este, în acest caz, o cerere distinctă adresată instanței, care să impună o soluție separată în dispozitiv, precum în cazul excepției procesuale a autorității de lucru judecat, ce vizează valorificarea efectului negativ al efectului lucrului judecat. Prin urmare, includerea constatării autorității de lucru judecat în dispozitivul sentinței este greșită și se impune a fi înlăturată.

De asemenea, s-a considerat nefondată soluția de admitere a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, întrucât acestea au fost solicitate pe temeiul răspunderii contractuale pentru aceleași fapte presupuse a fi provocat și prejudiciul material invocat de reclamantă.

Cum, potrivit celor expuse anterior, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, nu există nici un temei al acordării daunelor morale, a căror situație, în speță, este identică celei a daunelor materiale.

Prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, a acordat daunele morale invocând prevederile art. 998 - 999 C. civ., sediul materiei răspunderii civile delictuale, temei de drept ce nu a fost însă niciodată invocat de către reclamantă și, prin urmare, pe care instanța nu era învestită în mod legal să îl analizeze.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. solicitând admiterea recursului și în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, modificarea hotărârii nefiind posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, stabilind totodată în sarcina acesteia obligația de a administra proba cu expertiză - specialitatea construcții, având ca obiectiv principal identificarea stadiului lucrărilor la instalațiile electrice/sanitare/termice și identificarea lucrărilor la aceste instalații care ar fi făcut imposibilă continuarea lucrărilor de către constructor.

În subsidiar, se solicită modificarea hotărârii, urmând ca pe fondul cauzei să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta ANL să fie obligată la recuperarea în numele recurentei și pentru sine a penalităților de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere, până la data predării efective a locuinței, obligarea pârâtei ANL la acoperirea prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a obligațiilor asumate, compus din: 82.764 EURO (echivalentul a 353278.13 RON), reprezentând contravaloarea prejudiciului efectiv suferit, constând în penalitățile de întârziere pe care ANL trebuia să le perceapă pentru perioada 16 aprilie 2009 (data la care trebuia predată locuința) - 16 iulie 2011 (data precizării acțiunii); 106.240 EURO (echivalentul a 459.859,67 RON), reprezentând beneficiul nerealizat, constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 16 aprilie 2009 (data la care trebuia predată locuința) - 21 aprilie 2016 (data formulării apelului), precum și la plata lipsei de folosință de la data de 22 aprilie 2016 și până la data de predării efective a locuinței, ce urmează a fi calculată conform raportului de expertiză specialitatea evaluare proprietăți imobiliare, întocmit în cauză de doamna D.; obligarea ANL la plata daunelor morale, în valoare de 2.000 RON precum și obligarea ANL la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul experților, onorariul de avocat urmând a fi solicitat pe cale separată.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind data cu aplicarea greșită a legii. Astfel, raționamentul instanței cu privire la inaplicabilitatea prevederilor vizând Codul consumului este lipsit de suport legal, deoarece răspunderea civilă contractuală nu este incompatibilă cu legislația consumatorului.

Calitatea recurentei de consumator în raport cu intimata-pârâtă ANL rezultă chiar din raportul contractual dintre părți pe care se grefează și cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze. În acest sens recurenta redă noțiunile din Codul consumului pe care le consideră relevante în susținerea acestei critici.

Consideră recurenta că dispozițiile Codului consumului se aplică tuturor contractelor încheiate între operatorii economici și consumatori, nu numai contractelor încheiate între comercianți și consumatori, așa cum rezultă din chiar art. 1 din Cod, că față de dispozițiile legii de înființare a ANL privind derularea programelor "locuințe prin credit ipotecar", ANL primește o specializare a activității în domeniul construcțiilor de locuințe prin credit ipotecar, asumându-și rolul de dezvoltator imobiliar al statului prin Legea nr. 152/1998, prin prisma acestei specializări ANL supunându-se tuturor regulilor economiei de piață și acționează în acest sector în calitate de agent privat, prin oferirea de servicii de intermediere în domeniul construcțiilor de locuințe prin credit ipotecar. Consideră recurenta că prin înscrierea în programul locuințe prin credit ipotecar, prin semnarea unui contract de intermediere cu ANL și a unui contract de construire cu antreprenorul general al ANL, a devenit un consumator în construcții (persoană care dobândește proprietatea unei locuințe ce se va construi sau este deja în curs de edificare), împrejurare față de care consideră că în cadrul prezentei cauze sunt aplicabile normele de drept material specifice legislației consumatorului, analiza raportului juridic dintre părți urmând fi realizată prin prisma acestor temeiuri de drept.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează motivarea soluției de respingere a petitului constând în obligarea ANL la perceperea penalităților și a petitului privind plata daunelor constând în contravaloarea penalităților de întârziere neîncasate în sensul că aceste pretenții sunt nefondate deoarece ele nu s-au născut niciodată în patrimoniul reclamantei, fiind în realitate cuvenite intimatei-pârâte ANL.

Susține recurenta că soluția instanței de apel a fost dată prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în susținerea acestei critici redând dispozițiile cuprinse în art. 64 din contractul de antrepriză generală, cele ale art. 10, art. 18, art. 21 din contractul de construire, cele ale art. 982, art. 978 C. civ., și pe cele ale art. 75 și 77 din Codul consumului.

Apreciază recurenta că prin analiza atentă a clauzelor contractuale, urmând regulile de interpretare de mai sus, nu se poate ajunge decât la concluzia că ANL avea și are obligația să recupereze în numele și pentru recurentă a penalităților prevăzute de art. 10 din contractul de construire și de art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Precizează recurenta că, în aprecierea existenței obligației ANL de a percepe penalități, sunt relevante în plus și conduita ANL față de alți constructori, respectiv perceperea de penalități în temeiul art. 64 din Contractul de antrepriză generală, raportul Curții de Conturi, puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5197 cu privire la interpretarea tripartită a convențiilor încheiate în programul guvernamental "Henri Coandă".

Concluzionează recurenta în sensul că instanța de apel, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind în sensul că ANL nu avea obligația de a percepe în numele și pentru recurentă penalitățile de întârziere de la constructor, în baza art. 64 din Contractul de antrepriză generală coroborat cu art. 10 din Contractul de construire.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, soluția fiind superficial motivată.

Raportându-se la motivarea instanței cu privire la pretențiile materiale ale recurentei constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, apreciate ca nefondate, recurenta consideră că instanța de apel a ignorat în integralitate atât probatoriul administrat cât și apărările sale exprimate prin concluziile scrise, arătând că în hotărâre nu există nicio frază în care să se regăsească motivele pentru care acestea au fost îndepărtate.

În sensul arătat recurenta redă conținutul concluziilor scrise și face trimitere la înscrisurile din dosar, punctând aspecte ale situației de fapt care, fie deși au fost dovedite, ar fi fost în mod greșit ignorate de către instanța de apel, fie deși nu au fost dovedite de către pârâtă, ar fi fost în mod greșit reținute ca atare de către instanță.

Următoarea critică formulată în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel face o greșită aplicare a tezei derogatorii de răspundere reglementată de art. 1082 din C. civ., prin reținerea faptului că recurenta ar fi singura vinovată de nefinalizarea locuinței, motivat de faptul că nu a efectuat lucrările de instalații.

Cu referire la fapta ilicită recurenta arată că prin neurmărirea graficelor de execuție și prin nesolicitarea de informații suplimentare cu privire la motivele pentru care termenul de predare nu a fost respectat, ANL nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în calitate de mandatar profesionist față de recurentă, creând totodată premisele ca B., în cadrul concilierii directe din data de 22 martie 2010, să invoce așa-zisa culpă a recurentei în nepredarea locuinței la termen.

Astfel, o conduită bonus pater familias a unui mandatar profesionist cum este și ANL în raportul contractual dedus judecății, presupunea efectuarea de verificări constante în șantier și, în cazul identificării anumitor împrejurări ce ar fi împiedicat finalizarea lucrărilor, impunea în sarcina ANL luarea unor măsuri de urgență pentru îndepărtarea lor.

ANL nu a înțeles să acționeze în acest sens, rezumându-se la a transmite constructorului notificări de respectare a termenelor de execuție. Or, o astfel de conduită nu este apreciată ca fiind una acoperitoare față de beneficiarii locuințelor cu titlu de putere de lucru judecat, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5197 din 25 aprilie 2013.

Mai mult decât atât, din raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de doamna F. rezultă faptul că ANL a decontat lucrări neexecutate, a decontat lucrări ce nu respectă proiectul, a decontat lucrări ce nu respectă condițiile de calitate impuse de normele în construcții etc.

Fapta ilicită a ANL rezultă inclusiv din faptul ca aceasta nu s-a îngrijit și nu a finalizat lucrările de infrastructură, constând în asigurarea utilităților.

Și din această perspectivă consideră recurenta că soluția instanței de apel este data cu aplicarea greșită a legii, deoarece aceasta a dat o interpretare eronată noțiunii de predare a locuinței.

În acest sens se arată că noțiunea de predare a locuinței la termen presupune ca la momentul predării locuința să poată fi utilizată conform destinației, având acces la utilitățile pe care ANL-ul s-a obligat să le asigure imobilului. Or, în lipsa acestora, chiar daca construcția ar fi fost finalizată, ANL nu putea preda locuința, deoarece aceasta nu era finalizată în integralitate, racordarea la utilități fiind o condiție esențială pentru a putea considera locuința finalizată.

Consideră recurenta că soluția instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii și din perspectiva înlăturării puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5197 din 25 aprilie 2013. Astfel, existența elementelor necesare angajării răspunderii civile contractuale a ANL pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul Programului guvernamental Cartierul Henri Coandă, atât în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de percepere a penalităților de întârziere, cât și în ceea ce privește neîndeplinirea generală a drepturilor/obligațiilor/prerogativelor stabilite în cadrul programului, astfel încât locuința să-i fie predată la "cheie" la termenul asumat, respectiv 16 aprilie 2009, a fost stabilită în considerentele acelei decizii.

Făcând trimitere la jurisprudență, recurenta arată că, așa cum s-a reținut și în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 966 din 27 martie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011, considerentele deciziei nr. 5197 se impun cu forța și evidența puterii de lucru judecat în raport de toate elementele răspunderii civile, instanța de contencios administrativ stabilind fără echivoc că ANL a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale și convenționale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuințe (ceea ce conturează fapta ilicită și vinovăția) și că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate (ceea ce conturează legătura de cauzalitate și prejudiciul).

Recurenta arată că, în ceea ce privește evaluarea prejudiciului, aceasta a fost realizată prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză de doamna E., prin care s-a stabilit contravaloarea medie a lipsei de folosință la 1.280 EUR/lună.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 și următoarele din C. proc. civ., Legea nr. 94/1992, art. 978, 982, 1532 și următoarele din C. civ., art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 - Codul consumului, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 60/2001, art. 1082 C. civ.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. prin prisma criticilor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Referitor la primul motiv de recurs invocat, încadrat de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind pretinsa greșită înlăturare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 75 și art. 77 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Înalta Curte urmează a-l înlătura, având în vedere că toate criticile formulate de recurentă în susținerea acestuia vizează calitatea părților, respectiv aceea de consumator și respectiv de agent/operator economic, în condițiile în care instanța de apel nu a avut în vedere această perspectivă când a analizat aplicabilitatea dispozițiilor legale invocate.

Astfel, instanța de apel nu a reținut că în cauză recurenta reclamantă nu ar fi consumator, sau că intimata pârâtă nu ar fi agent/operator economic în sensul avut în vedere de legea privind protecția consumatorilor, nefiind făcută de altfel nicio analiză din această perspectivă.

În analiza pretinsei incidențe a dispozițiilor art. 75 și art. 77 din Legea nr. 296/2004, instanța de apel a avut în vedere obiectul acțiunii cu care a fost învestită, respectiv o acțiune în pretenții, având ca temei răspunderea civilă contractuală ca urmare a neexecutării unor obligații contractuale, și nu o acțiune în nulitate. De asemenea, instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că norma privind interpretarea clauzelor contractuale în favoarea consumatorului consacră doar un principiu de interpretare, fără a justifica, prin ea însăși, interpretarea particulară propusă de recurentă, astfel că în raport cu considerentele instanței de apel criticile recurentei nu au legătură cu soluția adoptată de instanță.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susține că interpretând greșit actul dedus judecății, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv a art. 64 din Contractul de antrepriză generală și art. 10 din Contractul de construire, pentru a respinge petitul privind plata penalităților. Critica este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu, calificat de recurenta reclamantă ca beneficiu nerealizat, acesta ar consta în contravaloarea penalităților de întârziere neîncasate de intimata ANL pentru recurentă, însă, așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, acest prejudiciu nu există, câtă vreme dreptul afirmat de recurentă, de a încasa penalitățile, nu s-a născut niciodată în patrimoniul său ca efect al clauzelor contractuale invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că între contractele încheiate de părți există o strânsă legătură nu poate determina transferul către mandatar a obligațiilor antreprenorului general de plată a penalităților de întârziere, mandatarul urmând să răspundă numai în temeiul contractului de mandat.

Este adevărat că operațiunile juridice desfășurate de părți au un caracter complex, însă răspunderea contractuală a intimatei ANL nu poate fi antrenată decât în baza contractului de mandat, contract prin care părțile nu au stabilit obligația de plată către reclamantă a unor penalități de întârziere pentru neexecutarea mandatului.

Nefondată este și critica privind motivarea superficială a hotărârii, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 7 al art. 304 C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în mod constant în practica CEDO, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. În același timp însă, s-a reținut și că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale este aceea de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de recurenta reclamantă, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora prin considerente comune.

Recurenta nu indică în dezvoltarea motivelor de recurs care ar fi fost criticile din apel neanalizate de către instanță, raportându-se exclusiv la apărările formulate prin concluziile scrise. Instanța subliniază însă faptul că în considerentele hotărârii trebuie să fie analizate și să se regăsească răspunsul cu privire la criticile și susținerile recurentei din cererea de apel și nu din concluziile scrise, depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Totodată, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții, din perspectiva modului în care instanța de apel a înțeles să analizeze și să coroboreze probatoriul administrat în cauză. Așa fiind, Înalta Curte constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 307 pct. 7 din același cod neputând fi reținut.

În privința criticii referitoare la greșita aplicare a legii, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel face aplicarea tezei derogatorii de răspundere de la art. 1082 din C. civ., prin reținerea faptului că recurenta este vinovată de nefinalizarea locuinței.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea și aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Cu alte cuvinte, deși s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza raportului de expertiză și înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună modificarea soluției adoptate.

În ceea ce privește critica referitoare la înlăturarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat rezultată din considerentele Deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța reține că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, conform art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în speță nu s-a pus în discuție efectul negativ al lucrului judecat, care presupune împiedicarea unei noi judecăți a aceleiași cereri, ci cel pozitiv, ce are în vedere valorificarea considerentelor unei hotărâri anterioare ce au legătură cu aspectele deduse judecății în noul litigiu. În acest caz, puterea de lucru judecat nu este o cerere distinctă adresată instanței, care să impună o soluție separată în dispozitiv, astfel că înlăturarea acesteia din dispozitivul sentinței de fond de către instanța de apel apare ca fiind corectă.

Pe de altă parte, înlăturarea din dispozitivul sentinței a constatării referitoare la puterea de lucru judecat de către instanța de apel nu a echivalat cu ignorarea în totalitate a acesteia de către instanța de apel, care a reținut-o în continuare. Astfel, potrivit considerentelor din decizia recurată, instanța de apel a apreciat că "deși se poate reține o putere de lucru judecat a considerentelor deciziei menționate a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la neîndeplinirea de către ANL a obligațiilor sale contractuale de aplicare a măsurilor de constrângere a antreprenorului, inclusiv obligația de a solicita penalitățile de întârziere conform contractului, aceasta nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a justifica admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată și întemeiată în fapt și în drept în prezentul dosar."

Rezultă deci că instanța de apel a dat eficiență invocatei puteri de lucru judecat, reținând existența unei fapte ilicite, doar că procedând în continuare la analiza existenței celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale, a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 362/A din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 362A/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2018.

GGC - MM