ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.

39180/3/2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a IlI-a Civilă la

data

de 20 octombrie 2008, reclamanta R.D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA,

solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București str. Avram lancu, compus din

construcție cu suprafață de 132 mp și teren curte

de 91 mp și corp B

compus din construcție în suprafață de 233 mp și

terenul aferent și teren curte de 71 mp.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că solicită

compararea titlului său – actul de vânzare cumpărare din 27 martie 1925

și actul

nr. 8890 din 23

martie 1935 - cu cel al pârâtei - actul de vânzare - cumpărare din 2 august 1995

și să se dea preferință titlului său deoarece este mai caracterizat.

În fapt,

reclamanta a arătat că este proprietara imobilului

menționat în petitul acțiunii dobândit prin actul de vânzare -

cumpărare

din 27 martie 1925 și actul

dotai nr. 8890 din 23 martie 1935. A susținut

reclamanta că nu a pierdut

dreptul său de proprietate întrucât acest imobil nu a fost naționalizat,

rechiziționat, donat, expropriat sau

vândut

statului comunist, ci pur și simplu acesta l-a preluat în mod

abuziv,

prin violență.

După anul 1989, imobilul a ajuns în administrarea Fondului Proprietății

de Stat care l-a vândut Asociației "F." programul

acțiunilor

salariaților, în baza contractului de vânzare - cumpărare din

2 august 1995,

potrivit Legii nr. 58/1991 și Legii nr. 77/1994.

Reclamanta a arătat că, deși pârâta i-a opus dobândirea dreptului

de proprietate în temeiul Legii nr. 119/1948,

preluarea de către stat,

prin legea

amintită, poziția 362, nu s-a făcut de la ea, proprietarul

imobilului,

ci de la chiriaș, la data naționalizării imobilul fiind închiriat.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 644-645 C. civ., art. 20 și 21

din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea depusă la data de 3 decembrie 2008,

reclamanta a indicat că

își completează acțiunea și cu capătul de cerere privind

constatarea că

preluarea de către stat a imobilului, s-a făcut fără un titlu valabil.

Pârâta a formulat întâmpinare, învederând că reclamanta a mai

revendicat

anterior imobilul în litigiu, însă acțiunea sa a fost respinsă prin sentința

civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București

rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului. A invocat

autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere

privind constatarea că naționalizarea

a fost cu titlu și reclamanta nu este proprietarul imobilului litigios.

Prin încheierea de la 14 ianuarie 2009, tribunalul a

respins excepția

autorității de lucru judecat reținând că nu există

identitate de cauză.

Prin

sentința civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, Tribunalul București -

Secția a IlI-a Civilă a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a respins

ca neîntemeiată acțiunea

formulată

de reclamanta R.D.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, astfel cum a fost

precizată.

Pentru a

dispune astfel, tribunalul a constatat că, deși reclamanta a formulat o cerere

pe care a intitulat-o completatoare, prin care a solicitat să se constate

nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului prin Legea nr. 119/1948,

aceasta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o acțiune cu

două capete de cerere: o acțiune în constatare și o acțiune în revendicare.

Acesta

este mecanismul revendicării care, ca acțiune petitorie și în realizare,

presupune în mod esențial verificarea drepturilor de proprietate în concurs

asupra aceluiași bun și stabilirea titlului preferabil cu consecința

recunoașterii stăpânirii bunului pentru titularul dreptului preferat. însă

verificarea titlurilor de proprietate nu se poate desprinde din mecanismul

revendicării sub forma unui capăt de cerere distinct prin mijlocul juridic al

acțiunii în constatare.

În acțiunea în

revendicare, cel care se pretinde proprietar al imobilului, care nu se află în

stăpânirea sa, poate contesta titlul invocat de pârât, deoarece scopul urmărit

de reclamant este tocmai stabilirea faptului că pârâtul nu are un drept de

proprietate asupra imobilului. Or, pentru realizarea acestui scop, trebuie să i

se permită reclamantului să supună judecății în chiar acțiunea în revendicare chestiunea

valabilității titlului invocat de pârât sau de autorul acestuia.

Considerentele

de mai sus conduc la concluzia că excepția lipsei calității procesuale active

este neîntemeiată, astfel că instanța a respins-o ca atare.

Cu

privire la valabilitatea preluării de către stat, din înscrisurile de la dosar

tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui I.M. care

l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1925 - filele 70-73.

În anul 1935 imobilul a fost transmis în proprietatea reclamantei ca dotă -

filele 138-140. Ulterior, reclamanta și soțul său au închiriat imobilul

Societății Anonime Române pentru Importul și Fabricațiunea de Produse

Farmaceutice - SIF (filele 65 și 81-83) începând cu anul 1938, durata închirierii

fiind prelungită succesiv până la 27 aprilie 1948.

Astfel,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 -11106.1948 - imobilul era

închiriat, iar destinația sa era de laborator farmaceutic - fila 67.

În baza

Legii nr. 119/1948 imobilul în litigiu a fost preluat de stat.

Concluzia

valabilității preluării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 119/1948 se

impune și în cauza de față, deoarece valabilitatea preluării se analizează

exclusiv prin raportare la dispozițiile legale în vigoare în anul preluării,

respectiv 1948.

Constatând că

titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost valabil, tribunalul a

apreciat că modalitatea prin care se putea obține restituirea imobilului în

litigiu, era exclusiv procedura administrativă organizată de Legea nr. 10/2001,

deoarece acest act normativ reglementează condițiile în care poate fi restituit

un imobil preluat cu titlu valabil de stat, cum este și cel în litigiu, cu

privire la care s-a reținut că a fost preluat în mod valabil în temeiul Legii nr.

119/1948.

Imobilul în

litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în

ipoteza art. 1 și 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, imobilul în litigiu a fost

preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948. Așadar, restituirea acestui imobil

este supusă reglementării Legii nr. 10/2001.

Reclamanta R.D.L.

nu a formulat în mod valabil notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel,

pentru imobilul din str. Avram Iancu corpurile A și B și terenul aferent

împreună cu cel din curte, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

numita H.A., nu și reclamanta.

În una

din aceste notificări este menționat și numele reclamantei ca notificator,

alături de cel al lui H.A., dar notificarea nu a fost semnată de reclamantă (ca

de altfel nici de H.A.) ci, pentru ambele notificatoare, a semnat avocat C.F.

Doar H.A. a ratificat printr-o declarație din data de 25 februarie 2008

notificarea semnată de avocat C.F., însă declarația respectivă nu poate avea ca

efect ratificarea notificării semnate în numele reclamantei R.D.L.

Prin

neformularea valabilă în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001,

reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi.

Mai mult, aceasta a pierdut dreptul de a mai cere orice alte despăgubiri de la

statul român. Dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd de

altfel în mod expres că

"nerespectarea

termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii

în natură sau prin echivalent."

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamanta

R.D.L.

Apelanta,

având în vedere faptul că instanța de judecată a apreciat că notificarea nr. 614

din 13 februarie 2002 depusă la Prefectura

Municipiului

București în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă conține

numele reclamantei R.D.L. nu poate produce nici

un efect

cu privire la acesta deoarece a fost semnată numai de avocatul

C.F., a procedat la ratificarea notificării printr-o

declarație notarială autentificată la 6 iulie 2010.

Prin decizia civilă nr. 519 A din 30 septembrie 2010,

Curtea de Apel

București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a

admis

apelul formulat de reclamanta R.D.L. și a desființat

sentința civilă apelată, reținând

următoarele:

Acțiunea formulată de reclamantă are ca obiect o acțiune

în

revendicare

a imobilului situat în București, str. Avram Iancu,

întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ. -

reclamanta urmărind recunoașterea pe

cale judecătorească a dreptului

său de proprietate asupra imobilului

anterior menționat, prin formularea unei acțiuni reale, de drept comun.

În

raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii, nu poate fi soluționată

potrivit

criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun,

ci trebuie soluționată numai cu respectarea

prevederilor imperative ale

legii

speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în

natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face

abstracție de existența

sa.

Prin aceeași decizie în interesul legii, înalta Curte de

Justiție și

Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției

europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de

acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale.

Concluzia

finală a primei instanțe a fost, în esență, aceea că în lipsa formulării

notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la

despăgubiri, conform prevederilor acestei legi; în raport de prevederile art. 22

din Legea nr. 10/2001.

Curtea are

însă în vedere faptul că în apel, alăturat completării la motivele de apel,

formulate în cauză, apelanta reclamantă a atașat declarația autentificată sub nr.

785/2010, prin care alături de H.A. a precizat că notificarea formulată de

avocatul C.F., primită și înregistrata la data de 12 februarie 2001, la

Executorul Judecătoresc S.D., a fost depusă în numele și pe seama acesteia,

având mandatul și acordul său pentru formularea și semnarea notificării, fiind

împuternicit în acest sens.

În raport de

acest act nou depus la dosar, se impune a se reține că situația premisă avută

în vedere de către prima instanță în ceea ce privește îndeplinirea condiției ca

reclamanta să nu fi eludat prevederile legii speciale de reparație, care a

determinat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, nu mai subzistă.

Prin

dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la

procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor

preluate abuziv de stat.

Cu toate

acestea, înalta Curte a sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr.

10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și

concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1

alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.

20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.

Deși în

cauză, în primă instanță, cererea formulată de reclamantă a fost respinsă ca

neîntemeiată și deci, aparent, prin raportare la acest aspect, prima instanța a

procedat la o soluționare a fondului cauzei, câtă vreme singurul aspect care a

făcut obiectul analizei instanței de fond a fost acela al verificării

respectării procedurii impuse de Legea nr. 10/2001 de către reclamantă, în

sensul stabilirii dacă reclamanta a formulat și depus notificarea prevăzută de art.

22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu analiza unui fine de neprimire

al acțiunii, din perspectiva aplicării principiului „specialia generalibus

derogant", Curtea apreciază că sunt incidente prevederile înscrise în art.

297 alin. (1) C. proc. civ.

În acest

sens, Curtea are în vedere faptul că noțiunea de "cercetare a

fondului" corespunde noțiunii de cercetare a acțiunii, în întregul ei or,

prima instanță, deși aparent s-a pronunțat asupra admisibilității, legalității

și temeiniciei acțiunii, nu a analizat nici una dintre cerințele impuse de

natura acțiunii cu care a fost investită, nu a procedat la o examinare concretă

și obiectivă a cererii formulate de reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care

s-a considerat legal învestită. În acest sens, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica Curții Europene a

Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina "instanței" obligația

de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența

[Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80,

CEDH 2004-1, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994,

seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].(.). Conform jurisprudenței Curții,

noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat

decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele

esențiale care i-au fost supuse.

În consecință,

s-a dispus desființarea sentinței civile apelate, urmând ca în rejudecare,

prima instanța să procedeze la o analiză pe fond a acțiunii formulate de

reclamantă, în baza criteriilor de comparație, la care face trimitere Decizia nr.

33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în

interesul legii, urmând a se stabili cu prioritate dacă aceasta este titular al

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea,

întrucât aceeași sentința nu poate fi desființată în parte și schimbată în

cealaltă parte, pentru a se asigura o judecată unitară, cu respectarea dublului

grad de jurisdicție, prima instanță urmează a se preocupa și de corecta

stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la situația

reală a imobilului în cauză și la persoanele care invocă asupra acestuia un

drept de proprietate, cunoscut fiind faptul că acțiunea în revendicare poate fi

îndreptată împotriva celui care stăpânește bunul revendicat.

Împotriva

menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC F. SA,

criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că, potrivit art. 68 și art. 69 C. proc. civ., indiferent

dacă mandatul este dat unui mandatar avocat sau unui mandatar neavocat, acesta

trebuie concretizat într-o procură care constă într-un înscris cu semnătura

legalizată iar, în cazul unui avocat, într-o semnătură certificată potrivit

Legii nr. 51/1995.

Nu

există niciun fel de dovadă, respectiv procura dată unui neavocat sau dată unui

avocat, potrivit Legii nr. 51/1995, așa încât art. 1546 C. civ. nu are aplicare

în speță.

De

altfel, însăși art. 1546 C. civ. arată că mandantul este îndatorat a îndeplinii

obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date, ceea ce

înseamnă că mandatul nu se presupune, ci trebuie dovedit prin contract.

Mai reține

instanța de apel că potrivit art. 1546 alin. (2) C. civ. ratificarea (respectiv

declarația nr. 785/20101) valorează mandat și produce efecte retroactiv de la

data încheierii actului.

Însă art. 1546

alin. (2) C. civ. reglementează numai ratificarea expresă sau tacită a actelor

săvârșite de mandatar peste limitele puterilor și nicidecum actele săvârșite

fără mandate.

Declarația

autentificată sub nr. 685/2010 prin care reclamanta afirmă numai că ar fi dat

mandat avocatului C.F. nu are niciun fel de relevanță juridică, întrucât nu s-a

depus niciun mandat și niciun contract de asistență juridică încheiat cu

avocatul C.F. care să-i dea acestuia calitatea de mandatar în formularea

notificării.

Instanța de

fond, în afară de susținerea că R.D. nu a formulat notificare în termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, a mai reținut că, printr-o acțiune

anterioară soluționată prin sentința nr. 9169/2001 a Judecătoriei sector 2

București, s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul în litigiu a fost trecut

în proprietatea statului cu titlu, situație în care nu se mai poate discuta

legalitatea preluării și, ca o consecință, nici restituirea în natură, fiind

arhicunoscută jurisprudența Curții Europene în sensul că restituirea în natură

este posibilă numai în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu

valabil.

Considerăm

deci că hotărârea instanței de apel a fost amplu motivată și în raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (respectiv hotărârea Străin,

Flaimblat, KATZ).

Nelegalitatea hotărârii instanței de

apel rezultă și din faptul că a desființat în parte sentința pentru corecta

stabilire a cadrului procesual, prin raportare la situația reală a imobilului

și la persoanele care invocă asupra acestuia un drept de proprietate, respectiv

pentru ca reclamanta să își poată modifica acțiunea, cu nerespectarea

principului „nemo propria tulpitudinem allegans".

Este nereală

susținerea instanței de apel că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe fondul

cauzei, ci numai cu privire la notificare, întrucât tribunalul s-a pronunțat

atât cu privire la inexistența notificării cât și pe fond, respectiv cu privire

la faptul că, fiind vorba de o preluare cu titlu valabil de către stat,

imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

În completarea

motivelor de recurs, recurenta a invocat și două motive intitulate motive de

ordine publică, prin care a fost invocată excepția lipsei calității procesual

active și încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., text cu caracter

imperativ.

Recurenta

și-a motivat cele două motive de ordine publică în raport de faptul că, prin

respingerea primei acțiuni în revendicare, s-a stins dreptul litigios asupra

căruia s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanta nu

mai deținea acest drept în patrimoniul său, atât pentru că l-a înstrăinat, cât

și pentru că acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil în

contradictoriu cu cumpărătoarea de drepturi litigioase, H.A. Prin urmare, al

doilea act adițional la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase,

cel din 1 noiembrie 2002, prin care a fost revocat contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu își mai poate produce nici un

efect, astfel încât reclamanta nu mai poate invoca nici un drept de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

Pe de

altă parte, instanța de apel a motivat în mod contradictoriu decizia pronunțată

ceea ce încalcă dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

care sancționează cu nulitatea absolută hotărârea astfel pronunțată.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte îl apreciază

ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesual active, înalta Curte constată că

aceasta constituie un motiv de ordine publică, însă nu este fondată, întrucât

reclamanta invocă un drept de proprietate propriu, cel care a stat la baza

înstrăinării în cadrul primului proces în revendicare finalizat prin decizia

civilă nr. 2351/2002 al Curții de Apel București Secția a IlI-a civilă care a

respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată între aceleași

părți.

Reclamanta

dorește să valorifice același drept în prezenta cauză, însă în baza unui nou

temei juridic, cel al Legii nr. 10/2001, ulterioară soluționării irevocabile a

primului proces.

Existența unei

cauze diferite a prezentului proces, respectiv apariția unui nou temei juridic

pentru valorificarea aceluiași drept, Legea nr. 10/2001, a fost motivul

respingerii excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 9169

din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, devenită

irevocabilă prin respingerea căilor de atac: apel, prin decizia civilă nr. 608/2002

a Tribunalului București Secția a IlI-a civilă și recurs, prin decizia civilă nr.

2351/2002 a Curții de Apel București Secția a IlI-a civilă.

Faptul că

Legea nr. 10/2001 a permis reclamantei să reia procedurile pentru valorificarea

pretinsului său drept de proprietate, în temeiul art. 46 alin. (3) care prevede

că „In cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în

natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1)

curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii

judecătorești", dovedește interesul său în revocarea contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase inițial.

Întrucât

dreptul de proprietate pretins a devenit din nou litigios, ca urmare a

posibilității acordate de legiuitor foștilor proprietari de a-și valorifica

dreptul în temeiul unei noi legi, se naște interesul reclamantei de a urma noua

procedură legală, în cadrul căreia va aprecia dacă mai dorește sau nu să

înstrăineze dreptul litigios.

În acest context, ținând cont de condițiile restrictive

impuse de

Legea nr. 10/2001 asupra noțiunii de persoană îndreptățită, reclamanta

a înțeles să desființeze actul de

vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase

autentificat sub nr. 2941/1998 la BNP Z.R., iar acest efect s-a putut produce

în raport de caracterul litigios al dreptului

la momentul acestui act de

voință.

Notificarea nr.

614 din 13 februarie 2002, întemeiată pe prevederile noii

legi, Legea nr. 10/2001, a fost formulată atât de

fosta proprietară, cât și

de cumpărătoarea de drepturi litigioase din

primul proces de

revendicare, fiind semnată

de către avocat în baza unui mandat tacit.

Potrivit art. 1533 C. civ.:"Mandatul poate fi expres sau tacit. Și

primirea

mandatului poate să fie tacită și să rezulte din executarea lui

din partea mandatarului".

Prin urmare,

nu sunt fondate susținerile recurentului conform cărora pentru ratificarea

mandatului era obligatorie existența unui

mandat

acordat în temeiul art. 68 și 69 C. proc. civ., care cer

ca procura să îmbrace forma unui înscris sub

semnătură legalizată, iar

când

procura este dată unui avocat, semnătura să fie certificată potrivit

legii

avocaților.

Pe de altă parte, susținerea recurentului că art. 1546 alin. (2) C.

civ.

reglementează numai

ratificarea expresă sau tacită a actelor săvârșite de mandatar peste limitele

puterilor și nicidecum actele

săvârșite fără

mandate, face o distincție pe care textul nu o realizează,

prin aceea că nu se referă în nici un fel la

forma pe care trebuie să o

îmbrace mandatul, iar unde legea nu distinge,

nici interpretul nu

trebuie să distingă (ubi

lex non distiquit, nec nos distinquere debemus).

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a

făcut aplicarea art. 1546 alin. (2) C. civ. privind ratificarea mandatului dat

avocatului

C.F., context în care notificarea nr. 614/2002, formulată

în temeiul Legii nr.

10/2001, de către reclamantă și de către H.

A., dar semnată numai de avocatul C.F.,

a fost

considerată ca valabilă și a determinat casarea sentinței apelate pentru

rejudecarea cauzei pe

fond, întrucât prima instanță a reținut greșit că

nu există notificare, în lipsa semnării notificării de către o persoană

împuternicită în condițiile legii.

Mai

mult,

întrucât reclamanta a decedat pe

parcursul procesului, în prezentul recurs, iar unica moștenitoare a acesteia,

în temeiul moștenirii testamentare, este chiar H.A., în condițiile în care

contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase a fost desființat,

calitate procesual activă în cauză are H.A., însă nu în calitate de

cumpărătoare de dreptului litigioase, ci în calitate de unică moștenitoare a

fostei proprietare, R.D., potrivit certificatului de calitate de moștenitor.

Criticile

privind încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a existenței

unei motivări contradictorii, nu constituie motiv de ordine publică întrucât

motivarea contradictorie se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cu care „modificarea

(.)

unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai

pentru motive de nelegalitate (.) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

Ca atare, această

critică constituie un motiv de recurs care nu a fost invocat în termenul legal,

astfel încât nu va putea fi analizat, în temeiul art. 303 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cu care „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs", cât și al art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., conform căruia depășirea acestui termen atrage sancțiunea nulității.

Criticile

recurentei care susțin existența unei pronunțări de către instanța de apel

asupra fondului cauzei sunt nefondate, câtă vreme instanța de apel a precizat

în mod expres că „prima instanță, deși aparent s-a pronunțat asupra

admisibilității, legalității și temeiniciei acțiunii, nu a analizat nici una

dintre cerințele impuse de natura acțiunii cu care a fost investită, nu a

procedat la o examinare concretă și obiectivă a cererii formulate de

reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal învestită".

Un

argument în plus este faptul că instanța de apel a dat chiar îndrumări ca, în

rejudecare, instanța să verifice calitatea procesuală pasivă în cauză, aspect

pe care l-ar fi putut invoca din oficiu direct în recurs, dacă se considera

legal învestită cu verificarea unor aspecte de

nelegalitate în ceea ce privește o decizie care să fi

dezlegat aspectele de fond ale cauzei.

În ceea ce

privește această îndrumare, înalta Curte apreciază că

are prioritate de analiză în rejudecare, în raport cu celelalte

îndrumări date de către instanța de apel, datorită caracterului său

peremptoriu.

Pentru aceste argumente, înalta Curte consideră că motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., ca și motivul

de ordine publică

referitor la lipsa calității procesuale active nu sunt

incidente în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC F.

SA împotriva

deciziei nr. 519A din 30 septembrie 2010 a Curții de

Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.