ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 39180/3/2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a IlI-a Civilă la data de 20 octombrie 2008, reclamanta R.D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA, solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str. Avram lancu, compus din construcție cu suprafață de 132 mp și teren curte de 91 mp și corp B compus din construcție în suprafață de 233 mp și terenul aferent și teren curte de 71 mp. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că solicită compararea titlului său – actul de vânzare cumpărare din 27 martie 1925 și actul nr. 8890 din 23 martie 1935 - cu cel al pârâtei - actul de vânzare - cumpărare din 2 august 1995 și să se dea preferință titlului său deoarece este mai caracterizat.

În fapt, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului menționat în petitul acțiunii dobândit prin actul de vânzare - cumpărare din 27 martie 1925 și actul dotai nr. 8890 din 23 martie 1935. A susținut reclamanta că nu a pierdut dreptul său de proprietate întrucât acest imobil nu a fost naționalizat, rechiziționat, donat, expropriat sau vândut statului comunist, ci pur și simplu acesta l-a preluat în mod abuziv, prin violență. După anul 1989, imobilul a ajuns în administrarea Fondului Proprietății de Stat care l-a vândut Asociației "F." programul acțiunilor salariaților, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 2 august 1995, potrivit Legii nr. 58/1991 și Legii nr. 77/1994. Reclamanta a arătat că, deși pârâta i-a opus dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 119/1948, preluarea de către stat, prin legea amintită, poziția 362, nu s-a făcut de la ea, proprietarul imobilului, ci de la chiriaș, la data naționalizării imobilul fiind închiriat.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 644-645 C. civ., art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001. Prin cererea depusă la data de 3 decembrie 2008, reclamanta a indicat că își completează acțiunea și cu capătul de cerere privind constatarea că preluarea de către stat a imobilului, s-a făcut fără un titlu valabil. Pârâta a formulat întâmpinare, învederând că reclamanta a mai revendicat anterior imobilul în litigiu, însă acțiunea sa a fost respinsă prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului. A invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind constatarea că naționalizarea a fost cu titlu și reclamanta nu este proprietarul imobilului litigios.

Prin încheierea de la 14 ianuarie 2009, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat reținând că nu există identitate de cauză. Prin sentința civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta R.D.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, astfel cum a fost precizată. Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că, deși reclamanta a formulat o cerere pe care a intitulat-o completatoare, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului prin Legea nr. 119/1948, aceasta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o acțiune cu două capete de cerere: o acțiune în constatare și o acțiune în revendicare.

Acesta este mecanismul revendicării care, ca acțiune petitorie și în realizare, presupune în mod esențial verificarea drepturilor de proprietate în concurs asupra aceluiași bun și stabilirea titlului preferabil cu consecința recunoașterii stăpânirii bunului pentru titularul dreptului preferat. însă verificarea titlurilor de proprietate nu se poate desprinde din mecanismul revendicării sub forma unui capăt de cerere distinct prin mijlocul juridic al acțiunii în constatare. În acțiunea în revendicare, cel care se pretinde proprietar al imobilului, care nu se află în stăpânirea sa, poate contesta titlul invocat de pârât, deoarece scopul urmărit de reclamant este tocmai stabilirea faptului că pârâtul nu are un drept de proprietate asupra imobilului.

Or, pentru realizarea acestui scop, trebuie să i se permită reclamantului să supună judecății în chiar acțiunea în revendicare chestiunea valabilității titlului invocat de pârât sau de autorul acestuia. Considerentele de mai sus conduc la concluzia că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată, astfel că instanța a respins-o ca atare. Cu privire la valabilitatea preluării de către stat, din înscrisurile de la dosar tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui I.M. care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1925 - filele 70-73. În anul 1935 imobilul a fost transmis în proprietatea reclamantei ca dotă - filele 138-140.

Ulterior, reclamanta și soțul său au închiriat imobilul Societății Anonime Române pentru Importul și Fabricațiunea de Produse Farmaceutice - SIF (filele 65 și 81-83) începând cu anul 1938, durata închirierii fiind prelungită succesiv până la 27 aprilie 1948. Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 -11106.1948 - imobilul era închiriat, iar destinația sa era de laborator farmaceutic - fila 67. În baza Legii nr. 119/1948 imobilul în litigiu a fost preluat de stat.

Concluzia valabilității preluării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 119/1948 se impune și în cauza de față, deoarece valabilitatea preluării se analizează exclusiv prin raportare la dispozițiile legale în vigoare în anul preluării, respectiv 1948. Constatând că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost valabil, tribunalul a apreciat că modalitatea prin care se putea obține restituirea imobilului în litigiu, era exclusiv procedura administrativă organizată de Legea nr. 10/2001, deoarece acest act normativ reglementează condițiile în care poate fi restituit un imobil preluat cu titlu valabil de stat, cum este și cel în litigiu, cu privire la care s-a reținut că a fost preluat în mod valabil în temeiul Legii nr. 119/1948.

Imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948. Așadar, restituirea acestui imobil este supusă reglementării Legii nr. 10/2001. Reclamanta R.D.L. nu a formulat în mod valabil notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, pentru imobilul din str. Avram Iancu corpurile A și B și terenul aferent împreună cu cel din curte, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 numita H.A., nu și reclamanta. În una din aceste notificări este menționat și numele reclamantei ca notificator, alături de cel al lui H.A., dar notificarea nu a fost semnată de reclamantă (ca de altfel nici de H.A.) ci, pentru ambele notificatoare, a semnat avocat C.F.

Doar H.A. a ratificat printr-o declarație din data de 25 februarie 2008 notificarea semnată de avocat C.F., însă declarația respectivă nu poate avea ca efect ratificarea notificării semnate în numele reclamantei R.D.L. Prin neformularea valabilă în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi. Mai mult, aceasta a pierdut dreptul de a mai cere orice alte despăgubiri de la statul român. Dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd de altfel în mod expres că "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent." Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamanta R.D.L.

Apelanta, având în vedere faptul că instanța de judecată a apreciat că notificarea nr. 614 din 13 februarie 2002 depusă la Prefectura Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă conține numele reclamantei R.D.L. nu poate produce nici un efect cu privire la acesta deoarece a fost semnată numai de avocatul C.F., a procedat la ratificarea notificării printr-o declarație notarială autentificată la 6 iulie 2010. Prin decizia civilă nr. 519 A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul formulat de reclamanta R.D.L. și a desființat sentința civilă apelată, reținând următoarele: Acțiunea formulată de reclamantă are ca obiect o acțiune în revendicare a imobilului situat în București, str. Avram Iancu, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

- reclamanta urmărind recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate asupra imobilului anterior menționat, prin formularea unei acțiuni reale, de drept comun. În raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

Prin aceeași decizie în interesul legii, înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Concluzia finală a primei instanțe a fost, în esență, aceea că în lipsa formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi; în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Curtea are însă în vedere faptul că în apel, alăturat completării la motivele de apel, formulate în cauză, apelanta reclamantă a atașat declarația autentificată sub nr. 785/2010, prin care alături de H.A. a precizat că notificarea formulată de avocatul C.F., primită și înregistrata la data de 12 februarie 2001, la Executorul Judecătoresc S.D., a fost depusă în numele și pe seama acesteia, având mandatul și acordul său pentru formularea și semnarea notificării, fiind împuternicit în acest sens. În raport de acest act nou depus la dosar, se impune a se reține că situația premisă avută în vedere de către prima instanță în ceea ce privește îndeplinirea condiției ca reclamanta să nu fi eludat prevederile legii speciale de reparație, care a determinat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, nu mai subzistă.

Prin dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat. Cu toate acestea, înalta Curte a sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.

Deși în cauză, în primă instanță, cererea formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată și deci, aparent, prin raportare la acest aspect, prima instanța a procedat la o soluționare a fondului cauzei, câtă vreme singurul aspect care a făcut obiectul analizei instanței de fond a fost acela al verificării respectării procedurii impuse de Legea nr. 10/2001 de către reclamantă, în sensul stabilirii dacă reclamanta a formulat și depus notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu analiza unui fine de neprimire al acțiunii, din perspectiva aplicării principiului „specialia generalibus derogant", Curtea apreciază că sunt incidente prevederile înscrise în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că noțiunea de "cercetare a fondului" corespunde noțiunii de cercetare a acțiunii, în întregul ei or, prima instanță, deși aparent s-a pronunțat asupra admisibilității, legalității și temeiniciei acțiunii, nu a analizat nici una dintre cerințele impuse de natura acțiunii cu care a fost investită, nu a procedat la o examinare concretă și obiectivă a cererii formulate de reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal învestită.

În acest sens, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].(.). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

În consecință, s-a dispus desființarea sentinței civile apelate, urmând ca în rejudecare, prima instanța să procedeze la o analiză pe fond a acțiunii formulate de reclamantă, în baza criteriilor de comparație, la care face trimitere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, urmând a se stabili cu prioritate dacă aceasta este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, întrucât aceeași sentința nu poate fi desființată în parte și schimbată în cealaltă parte, pentru a se asigura o judecată unitară, cu respectarea dublului grad de jurisdicție, prima instanță urmează a se preocupa și de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la situația reală a imobilului în cauză și la persoanele care invocă asupra acestuia un drept de proprietate, cunoscut fiind faptul că acțiunea în revendicare poate fi îndreptată împotriva celui care stăpânește bunul revendicat. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC F. SA, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, potrivit art. 68 și art. 69 C. proc. civ., indiferent dacă mandatul este dat unui mandatar avocat sau unui mandatar neavocat, acesta trebuie concretizat într-o procură care constă într-un înscris cu semnătura legalizată iar, în cazul unui avocat, într-o semnătură certificată potrivit Legii nr. 51/1995. Nu există niciun fel de dovadă, respectiv procura dată unui neavocat sau dată unui avocat, potrivit Legii nr. 51/1995, așa încât art. 1546 C. civ. nu are aplicare în speță. De altfel, însăși art. 1546 C. civ. arată că mandantul este îndatorat a îndeplinii obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date, ceea ce înseamnă că mandatul nu se presupune, ci trebuie dovedit prin contract.

Mai reține instanța de apel că potrivit art. 1546 alin. (2) C. civ. ratificarea (respectiv declarația nr. 785/20101) valorează mandat și produce efecte retroactiv de la data încheierii actului. Însă art. 1546 alin. (2) C. civ. reglementează numai ratificarea expresă sau tacită a actelor săvârșite de mandatar peste limitele puterilor și nicidecum actele săvârșite fără mandate. Declarația autentificată sub nr. 685/2010 prin care reclamanta afirmă numai că ar fi dat mandat avocatului C.F. nu are niciun fel de relevanță juridică, întrucât nu s-a depus niciun mandat și niciun contract de asistență juridică încheiat cu avocatul C.F. care să-i dea acestuia calitatea de mandatar în formularea notificării.

Instanța de fond, în afară de susținerea că R.D. nu a formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, a mai reținut că, printr-o acțiune anterioară soluționată prin sentința nr. 9169/2001 a Judecătoriei sector 2 București, s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, situație în care nu se mai poate discuta legalitatea preluării și, ca o consecință, nici restituirea în natură, fiind arhicunoscută jurisprudența Curții Europene în sensul că restituirea în natură este posibilă numai în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Considerăm deci că hotărârea instanței de apel a fost amplu motivată și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (respectiv hotărârea Străin, Flaimblat, KATZ).

Nelegalitatea hotărârii instanței de apel rezultă și din faptul că a desființat în parte sentința pentru corecta stabilire a cadrului procesual, prin raportare la situația reală a imobilului și la persoanele care invocă asupra acestuia un drept de proprietate, respectiv pentru ca reclamanta să își poată modifica acțiunea, cu nerespectarea principului „nemo propria tulpitudinem allegans". Este nereală susținerea instanței de apel că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe fondul cauzei, ci numai cu privire la notificare, întrucât tribunalul s-a pronunțat atât cu privire la inexistența notificării cât și pe fond, respectiv cu privire la faptul că, fiind vorba de o preluare cu titlu valabil de către stat, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

În completarea motivelor de recurs, recurenta a invocat și două motive intitulate motive de ordine publică, prin care a fost invocată excepția lipsei calității procesual active și încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., text cu caracter imperativ. Recurenta și-a motivat cele două motive de ordine publică în raport de faptul că, prin respingerea primei acțiuni în revendicare, s-a stins dreptul litigios asupra căruia s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanta nu mai deținea acest drept în patrimoniul său, atât pentru că l-a înstrăinat, cât și pentru că acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil în contradictoriu cu cumpărătoarea de drepturi litigioase, H.A.

Prin urmare, al doilea act adițional la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, cel din 1 noiembrie 2002, prin care a fost revocat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu își mai poate produce nici un efect, astfel încât reclamanta nu mai poate invoca nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, instanța de apel a motivat în mod contradictoriu decizia pronunțată ceea ce încalcă dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea absolută hotărârea astfel pronunțată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active, înalta Curte constată că aceasta constituie un motiv de ordine publică, însă nu este fondată, întrucât reclamanta invocă un drept de proprietate propriu, cel care a stat la baza înstrăinării în cadrul primului proces în revendicare finalizat prin decizia civilă nr. 2351/2002 al Curții de Apel București Secția a IlI-a civilă care a respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată între aceleași părți. Reclamanta dorește să valorifice același drept în prezenta cauză, însă în baza unui nou temei juridic, cel al Legii nr. 10/2001, ulterioară soluționării irevocabile a primului proces.

Existența unei cauze diferite a prezentului proces, respectiv apariția unui nou temei juridic pentru valorificarea aceluiași drept, Legea nr. 10/2001, a fost motivul respingerii excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac: apel, prin decizia civilă nr. 608/2002 a Tribunalului București Secția a IlI-a civilă și recurs, prin decizia civilă nr. 2351/2002 a Curții de Apel București Secția a IlI-a civilă.

Faptul că Legea nr. 10/2001 a permis reclamantei să reia procedurile pentru valorificarea pretinsului său drept de proprietate, în temeiul art. 46 alin. (3) care prevede că „In cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești", dovedește interesul său în revocarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase inițial. Întrucât dreptul de proprietate pretins a devenit din nou litigios, ca urmare a posibilității acordate de legiuitor foștilor proprietari de a-și valorifica dreptul în temeiul unei noi legi, se naște interesul reclamantei de a urma noua procedură legală, în cadrul căreia va aprecia dacă mai dorește sau nu să înstrăineze dreptul litigios.

În acest context, ținând cont de condițiile restrictive impuse de Legea nr. 10/2001 asupra noțiunii de persoană îndreptățită, reclamanta a înțeles să desființeze actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2941/1998 la BNP Z.R., iar acest efect s-a putut produce în raport de caracterul litigios al dreptului la momentul acestui act de voință. Notificarea nr. 614 din 13 februarie 2002, întemeiată pe prevederile noii legi, Legea nr. 10/2001, a fost formulată atât de fosta proprietară, cât și de cumpărătoarea de drepturi litigioase din primul proces de revendicare, fiind semnată de către avocat în baza unui mandat tacit. Potrivit art. 1533 C. civ.:"Mandatul poate fi expres sau tacit.

Și primirea mandatului poate să fie tacită și să rezulte din executarea lui din partea mandatarului". Prin urmare, nu sunt fondate susținerile recurentului conform cărora pentru ratificarea mandatului era obligatorie existența unui mandat acordat în temeiul art. 68 și 69 C. proc. civ., care cer ca procura să îmbrace forma unui înscris sub semnătură legalizată, iar când procura este dată unui avocat, semnătura să fie certificată potrivit legii avocaților. Pe de altă parte, susținerea recurentului că art. 1546 alin. (2) C. civ. reglementează numai ratificarea expresă sau tacită a actelor săvârșite de mandatar peste limitele puterilor și nicidecum actele săvârșite fără mandate, face o distincție pe care textul nu o realizează, prin aceea că nu se referă în nici un fel la forma pe care trebuie să o îmbrace mandatul, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distiquit, nec nos distinquere debemus).

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea art. 1546 alin. (2) C. civ. privind ratificarea mandatului dat avocatului C.F., context în care notificarea nr. 614/2002, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamantă și de către H. A., dar semnată numai de avocatul C.F., a fost considerată ca valabilă și a determinat casarea sentinței apelate pentru rejudecarea cauzei pe fond, întrucât prima instanță a reținut greșit că nu există notificare, în lipsa semnării notificării de către o persoană împuternicită în condițiile legii.

Mai mult, întrucât reclamanta a decedat pe parcursul procesului, în prezentul recurs, iar unica moștenitoare a acesteia, în temeiul moștenirii testamentare, este chiar H.A., în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase a fost desființat, calitate procesual activă în cauză are H.A., însă nu în calitate de cumpărătoare de dreptului litigioase, ci în calitate de unică moștenitoare a fostei proprietare, R.D., potrivit certificatului de calitate de moștenitor. Criticile privind încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a existenței unei motivări contradictorii, nu constituie motiv de ordine publică întrucât motivarea contradictorie se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., potrivit cu care „modificarea (.) unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (.) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Ca atare, această critică constituie un motiv de recurs care nu a fost invocat în termenul legal, astfel încât nu va putea fi analizat, în temeiul art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs", cât și al art. 306 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia depășirea acestui termen atrage sancțiunea nulității.

Criticile recurentei care susțin existența unei pronunțări de către instanța de apel asupra fondului cauzei sunt nefondate, câtă vreme instanța de apel a precizat în mod expres că „prima instanță, deși aparent s-a pronunțat asupra admisibilității, legalității și temeiniciei acțiunii, nu a analizat nici una dintre cerințele impuse de natura acțiunii cu care a fost investită, nu a procedat la o examinare concretă și obiectivă a cererii formulate de reclamantă, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal învestită". Un argument în plus este faptul că instanța de apel a dat chiar îndrumări ca, în rejudecare, instanța să verifice calitatea procesuală pasivă în cauză, aspect pe care l-ar fi putut invoca din oficiu direct în recurs, dacă se considera legal învestită cu verificarea unor aspecte de nelegalitate în ceea ce privește o decizie care să fi dezlegat aspectele de fond ale cauzei.

În ceea ce privește această îndrumare, înalta Curte apreciază că are prioritate de analiză în rejudecare, în raport cu celelalte îndrumări date de către instanța de apel, datorită caracterului său peremptoriu. Pentru aceste argumente, înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și motivul de ordine publică referitor la lipsa calității procesuale active nu sunt incidente în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 519A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.