ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 451/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data 18.08.2014, sub nr. x/2014 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România în Dosarul nr. x/2014, solicitând anularea acesteia pe motiv de nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 545 din 27 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 545 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fondul cauzei să se admită contestația formulată de împotriva Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată apreciind că aceasta cuprinde motivări contradictorii. Aceasta a precizat că la pagina 7 alin. (5) din hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: "alegerea membrului supleant care va înlocui membrul titular a fost dată în competența președintelui Comisiei Superioare de Disciplină, pentru a evita numirile subiective de pe plan local". Iar la următorul aliniat, instanța de fond reține că, "președintele consiliului care are concomitent și calitatea de intimat în cadrul acțiunii disciplinare urmează a se abține de la întocmirea oricărui act, fie el și premergător judecății. Astfel, sarcina nominalizării unui supleant, trebuie cedată vicepreședintelui consiliului (...)". Așadar, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. În motivarea cererii sale de recurs, în susținerea capătului de cerere privitor la reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea pe fond a acțiunii, reclamanta a reiterat în cuprinsul recursului argumentele susținute de aceasta prin cererea introductivă de chemare în judecată.

Apărarea formulată în cauză Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Chestiune prealabilă, motivele de casare de ordine publică: Înalta Curte, constatând că sentința recurată a preluat în motivare "cuvânt cu cuvânt" apărarea pârâtului, aceasta fiind în proporție foarte mare o copie fidelă a întâmpinării, consideră că sentința recurată nu este motivată și apreciază că această situație reprezintă un motiv de casare de ordine publică, considerente pentru care, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., republicat, poate fi invocat de instanță și din oficiu. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare. În raport de aspectele învederate mai sus, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare de ordine publică, reprezentat de lipsa motivării sentinței recurate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. În speță, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de anulare a Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, prin care a fost admisă contestația formulată de contestatorul Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimata executor judecătoresc A., hotărâre prin care s-a dispus anularea Hotărârii nr. 61/07.11.2013 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/2013. În urma acestei soluții, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, pentru a se analiza acțiunea disciplinară pornită împotriva recurentei-reclamante pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de fond a respins cererea reclamantei, însă Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii s-a limitat la o serie de aprecieri cu caracter general, formal. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de fond a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, însă la dosarul de fond, în afara Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, nu există alte înscrisuri. Cu toate acestea, instanța de fond face referire în cuprinsul considerentelor sentinței recurate și la Hotărârea nr. 61/07.11.2013 emisă de Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, deși acest înscris lipsește de la dosar. Înalta Curte apreciază că acest înscris trebuia să existe la dosar, în măsura în care hotărârea a cărei anulare se solicită are ca finalitate tocmai anularea acestei hotărâri anterioare. Înalta Curte, analizând argumentele care au condus la opinia primei instanțe, conform căreia cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. este nefondată, constată că aceasta a preluat integral apărarea formulată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției, această situație echivalând cu lipsa motivării hotărârii judecătorești. În speță, lipsește analiza efectivă a susținerilor reclamantei și a probelor propuse de aceasta. Înalta Curte apreciază că singura contribuție a judecătorului de la prima instanță în redactarea considerentelor hotărârii s-a limitat la preluarea situației de fapt și a temeiurilor de drept din cuprinsul întâmpinării pârâtului, fără a analiza în baza unui raționament juridic propriu, care sunt argumentele care impun soluția pentru care acesta a optat. În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă. Însușirea evidentă a poziției procesuale a uneia dintre părți, fără a expune o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Această conduită procedurală face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părților, dublul grad de jurisdicție prevăzut de lege. În fond după casare, instanța de rejudecare urmează să examineze toate motivele de nelegalitate, apărările invocate și probele propuse de părți, și poate dispune o suplimentare a probatoriului dacă va fi cazul, pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică. Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.