ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3664/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 august 2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 emise de pârâtă prin care a soluționat Contestația nr. 222 din 3 martie 2015, anularea Procesului-verbal de constatare nr. x din 30 ianuarie 2015 privind valoarea taxei pe producție pentru reclamantă aferentă anului comercial 2014 - 2015 și restituirea sumei de 1.282.838,98 RON, reprezentând taxă nedatorată.

În esență, reclamanta a apreciat că Decizia nr. 8345 din 1 aprilie 2015 și Procesul-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 sunt netemeinice pentru că art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013 (pe care este motivat procesul-verbal contestat) încalcă dreptul primar european, respectiv art. 43 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) și (2) și cu art. 39 din TFUE. De asemenea, art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 încalcă principiul proporționalității prevăzut de dreptul european și principiul egalității de tratament.

În cuprinsul acțiunii, reclamanta a solicitat și suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri asupra a 4 întrebări preliminare, respectiv:

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 386 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În practicaua sentinței civile, instanța a respins cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. SA, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate cu consecința respingerii excepției inadmisibilității cererii de sesizare a CJUE, admiterea cererii de sesizare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în vederea adresării de către aceasta a cererii de decizie preliminară astfel cum a fost formulată, și soluționarea, ulterior, de către prima instanță, a cauzei pe fond.

2.1. În ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a CJUE, ca inadmisibilă, a susținut recurenta că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motive de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța a aplicat greșit legea, creând o confuzie între noțiunea de validitate și legalitate a normelor europene, precum și a competențelor cu care este învestită CJUE.

În plus, motivarea instanței este străină de natura pricinii, pentru că nu a învestit instanța cu formularea unei cereri în temeiul art. 263 din TFUE vizând legalitatea Regulamentului (UE) 1308/2013, ci cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE coroborat cu art. 267 din TFUE, de formulare a unei cereri de pronunțare de către CJUE a unei hotărâri preliminare, în vederea interpretării prevederilor din TFUE menționate la întrebările 1-2 din cererea de sesizare și a pronunțării asupra validității Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, a prevederilor invocate în cadrul celor 4 întrebări formulate.

În opinia sa, prevederile Regulamentului (UE) 1308/2013 adoptat de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, asupra validității căruia a solicitat a se pronunța CJUE (în cadrul întrebărilor 3 și 4) prin prisma raportării art. 128 alin. (1) din Regulament la conformitatea cu principiul proporționalității și cel al egalității de tratament, se înscriu în limitele obiectului unei cereri cu care poate fi sesizată CJUE prin procedura întrebărilor preliminare reglementată de art. 267 TFUE. De asemenea, și întrebările 1 și 2, care vizau chestiuni privind interpretarea tratatelor, se înscriu în sfera obiectului unei cereri ce putea fi adresată CJUE în cadrul aceleiași proceduri reglementate de art. 267 TFUE.

Instanța era obligată să verifice dacă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, îi este necesară o hotărâre preliminară din partea CJUE în vederea soluționării fondului cauzei.

Astfel, în condițiile în care a pus în discuție necesitatea verificării validității principalului temei de drept pe care pârâta și-a întemeiat perceperea taxei pe producție contestate de A. și a modalității de interpretare a art. 43 alin. (2) TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) și (2) și art. 39 TFUE, prin corelare cu art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 138/2013, în mod cert era necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE.

A mai susținut recurenta-reclamantă că hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate absolută, raportat la prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că, deși în considerente instanța a procedat la analizarea admisibilități cererii și a reținut că o respinge ca inadmisibilă, soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a CJUE nu se regăsește în dispozitivul hotărârii.

2.2. În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță asupra fondului cauzei, a apreciat recurenta că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

A reiterat cele prezentate în cuprinsul acțiunii, referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 și a Procesului-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, apreciind că lipsește temeiul de autorizare și că art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 încalcă principiul proporționalității prevăzut de dreptul european și principiul egalității de tratament.

În ceea ce privește lipsa temeiului de autorizare, a arătat că necesitatea colectării taxei pe producție a fost justificată în drept de APIA pe dispozițiile art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 și ale art. 7 din Regulamentul nr. 1370/2013.

Însă, în opinia sa, aceste prevederi nu sunt acoperite de art. 43 alin. (2) din TFUE (coroborat cu art. 40 alin. (1) și (2) și cu art. 39 TFUE) unicul luat în considerare ca temei de autorizare, pentru că, în speță, colectarea taxei pe producție nu este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii și pescuitului.

Practic, în ceea ce privește taxa pe producție reglementată de art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 nu se întrevede nicio astfel de legătură clară cu vreun obiectiv de politică agricolă. Indicii privind o astfel de legătură nu reies nici din textul Regulamentului, nici din considerente, cu toate că art. 296 alin. (2) TFUE reglementează, în mod expres, pentru actele juridice, obligația de motivare, "Actele juridice se motivează și fac trimitere la propunerile, inițiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate".

Regulamentul nr. 1308/2013 nu îndeplinește aceste cerințe, deoarece nu se pot deduce nicio motivare privind existența condițiilor de autorizare, conform prevederilor art. 43 alin. (2) din TFUE.

Colectarea taxei pe producție prevăzută la art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 nu servește niciunui obiectiv stipulat în art. 39 TFUE și, chiar presupunând că ar exista o legătură între colectarea taxei și obiectivele de politică agricolă care ar trebui finanțate prin această taxă, nu exista nicio necesitate în sensul art. 43 alin. (2) TFUE căci, pentru anii de comercializare a zahărului începând din 2014/15, nu se acumulează în niciun fel cheltuieli în sectorul zahărului.

Astfel, nu există legătura necesară între taxa pe producție și finanțarea cheltuielilor din sectorul zahărului, astfel că, în lipsa necesității, art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 nu își găsește niciun temei de autorizare în art. 43 alin. (2) din TFUE, încălcând, astfel, TFUE.

Referitor la încălcarea principiului proporționalității, a arătat recurenta-reclamantă că orice măsură adoptată de instituțiile Uniunii Europene trebuie să urmărească un scop legitim și să fie adecvată, necesară și potrivită pentru atingerea acestui scop.

Regulamentul nr. 1308/2013 nu evidențiază legătura necesară dintre colectarea taxelor și finanțarea cheltuielilor din sectorul zahărului, scopul reglementării cuprinse la art. 128 din Regulament rămânând, în cel mai bun caz, vag și echivoc, colectarea taxei neavând niciun scop specific, legitim.

Fără un scop legitim identificabil, nu se poate stabili dacă o măsură este adecvată, necesară și potrivită, astfel că, în speță, colectarea taxei apare ca fiind disproporționată.

Chiar dacă s-ar susține că scopul taxei pe producție îl reprezintă finanțarea sectorului zahărului, taxa nu este adecvată nici pentru a atinge acest scop, întrucât o finanțare a cheltuielilor implică obiectivul unui echilibru al bugetului, însă, un astfel de echilibru nu putea fi atins prin colectarea taxei pe producție în temeiul art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 pentru că, în lipsa cheltuielilor din sectorul zahărului, nu este necesar niciun fel de echilibru.

Potrivit jurisprudenței CJUE, necesitatea cere ca, "dacă există mai multe măsuri adecvate din care să se aleagă, să se aleagă măsura care împovărează cel mai puțin" (CJUE, Decizia nr. 28 iulie 2011, Cauza C-309/10).

Dezavantajele sunt disproporționate față de obiectivele presupus a fi urmărite, pentru că taxa pe producție ar fi colectată indiferent de vreo finanțare a sectorului zahărului și, ca atare, nu s-ar afla în niciun raport față de scopul urmărit, de echilibrare a costurilor.

Prin urmare, în speță, se pune problema validității Regulamentului (UE) 1308/2013 prin prisma prevederilor art. 128 alin. (1) care încalcă prevederile TFUE precum și principiul proporționalității.

A mai arătat recurenta-reclamantă că se pune problema validității art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) 1308/2013 în măsura în care are loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Spre deosebire de producătorii de zahăr, producătorii de vin și producătorii de lactate nu sunt împovărați suplimentar prin colectarea unei taxe pe producție. O justificare obiectivă a acestei inegalități de tratament nu este evidentă, întrucât lipsește un scop legitim care să justifice taxa pe producție în sectorul zahărului.

Astfel, având în vedere încălcările dreptului primar prezentate, art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul nr. 1370/2013 nu poate reprezenta un temei juridic adecvat pentru decizia autorității naționale (APIA) de aplicare a taxei pe producție.

În ceea ce privește motivarea instanței de fond, a arătat recurenta-reclamantă că aceasta nu se raportează concret la niciunul dintre cele 3 argumente principale invocate și nu prezintă motivele pentru care a respins solicitările sale, deși, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța avea această obligație.

Împrejurarea reținută de instanță, referitoare la faptul că niciun stat membru sau instituție a Uniunii nu ar fi învestit CJUE cu o acțiune vizând verificarea legalității în condițiile art. 263 TFUE, nu împiedica, în niciun fel, Curtea de Apel să dea curs cererii sale întemeiate pe art. 267 TFUE și nu îndreptățea Curtea să-și depășească atribuțiile și să se pronunțe asupra validității Regulamentului 1308/2013.

Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că are atribuții de a asigura managementul cotelor de producție de zahăr și de a gestiona contribuțiile aferente acestor cote, potrivit Legii nr. 1/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea APIA. Începând cu 2007, monitorizează producția de zahăr obținută în cotă și în afara cotei și gestionează taxa pe producție în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, Regulamentului CE nr. 925/2006 și Regulamentului CE nr. 925/2006.

Taxa pe producția zahărului produs în cotă se stabilește conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, astfel:

"Art. 7 - Taxa pe producție în sectorul zahărului

(1) Taxa pe producție pentru zahărul, izoglucoza și siropul de inulină cărora li se aplică o cotă, în conformitate cu articolul 128 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, este de 12,00 EUR/tonă pentru zahărul și siropul de inulină cărora li se aplică o cotă. Taxa pe producție aplicabilă izoglucozei se stabilește la 50 % din taxa aplicabilă zahărului."

De asemenea, potrivit art. 128 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013,

"Art. 128 - Taxa pe producție

(1) O taxă pe producție este percepută asupra zahărului căruia i se aplică o cotă, izoglucozei căreia i se aplică o cotă și siropului de inulină căruia i se aplică o cotă, atribuite întreprinderilor producătoare de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină, astfel cum este prevăzut la articolul 136 alin. (2).

(2) Măsurile de stabilire a taxei pe producție pentru zahărul, izoglucoza și siropul de inulină cărora li se aplică o cotă, după cum se menționează la alin. (1), se adoptă de către Consiliu în conformitate cu articolul 43 alin. (3) din TFUE."

Calculul taxei pe producție pe anul comercial 2014 - 2015 pentru recurenta-reclamantă SC A. SA a fost corect calculat în baza art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, art. 128 și 136 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

În ceea ce privește cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare în interpretare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la unele probleme de drept formulată de recurentă, simpla solicitare a părții interesate nu implică automat sesizarea instanței europene, fiind necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar.

Prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

II. Soluția instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 februarie 2108, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2018, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate și, pe cale de consecință, l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond.

Înalta Curte, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

2.1. În primul rând, nu pot reținute aprecierile recurentei-reclamante, subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate absolută pentru că soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a CJUE nu se regăsește în dispozitivul hotărârii.

Din practicaua hotărârii recurate, rezultă, cu evidență, că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost pusă în discuția părților, care și-au susținut punctele de vedere asupra acesteia.

Instanța a deliberat asupra cererii și soluția, de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, ca inadmisibilă, a fost comunicată părților, fiind consemnată în practicaua hotărârii.

După acest moment procesual, instanța a acordat cuvântul părților asupra probelor, a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, după care, reținând că nu mai sunt cereri de formulat, a acordat cuvântul părților asupra fondului cauzei.

Deci, nu se poate reține incidența niciunui motiv de nulitate absolută a hotărârii recurate. În dispozitivul hotărârii s-a arătat soluția asupra cererilor rămase nesoluționate, în condițiile în care cererea de sesizare a CJUE a fost soluționată în prezența ambelor părți, aspect consemnat în practicaua hotărârii.

2.2. Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a CJUE, circumscrise pct. 6 și 8 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că prima instanță ar fi aplicat greșit legea și că motivarea ar fi străină de natura pricinii.

Obiectul prezentei acțiuni constă în anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură prin care a fost respinsă Contestația nr. 222 din 3 martie 2015 formulată de SC A. SA împotriva Procesului-verbal de constatare nr. x din 30 ianuarie 2015, prin care s-a stabilit că societatea datorează un debit de 1.282.838,98 RON, reprezentând taxă pe producție.

Această taxă a fost stabilită de APIA în conformitate cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013 și art. 128 și art. 136 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

Pentru a respinge cererea recurentei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Apel București a reținut dispozițiile art. 263 (fost 230) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit căruia:

"Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.

În acest scop, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

În aceleași condiții, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

Actele de constituire a organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii pot să prevadă condiții și proceduri speciale privind acțiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenții care sunt destinate să producă efecte juridice față de ele.

Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv."

Recurenta a apreciat că nu era incident articolul 263 din TFUE, pentru că nu ar fi învestit instanța cu formularea unei cereri vizând legalitatea Regulamentului (UE) 1308/2013, ci cu o cerere întemeiată pe art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE coroborat cu art. 267 din TFUE, de pronunțare de către CJUE a unei hotărâri preliminare în vederea interpretării prevederilor TFUE menționate la întrebările nr. 1 și 2 și în vederea pronunțării asupra validității Regulamentului (UE) nr. 1308/2013.

De asemenea, a afirmat că instanța de fond a făcut confuzie între noțiunea de validitate și legalitate a normelor europene, precum și a competențelor cu care este învestită CJUE, cu toate că criticile sale vizează tocmai nelegalitatea normei europene, Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

Astfel, atât în cuprinsul acțiunii, cât și în motivarea recursului, a susținut că art. 128 alin. (1) din regulamentul menționat încalcă dreptul primar european (art. 43 alin. (2) din TFUE), încalcă principiul proporționalității prevăzut în dreptul european și principiul egalității de tratament, apreciind, în esență, că taxa de producție, menținută prin actele contestate, a avut loc fără un temei juridic legal.

Prin urmare, dând relevanță susținerilor reclamantei și finalității urmărite prin acțiune, instanța de fond a reținut corect că sesizarea CJUE avea drept scop pronunțarea asupra nelegalității Regulamentului (UE) 1308/2013, fiind inadmisibilă sub acest aspect.

2.3. Cu toate acestea, constată Înalta Curte că, și prin raportare la dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 din Tratatul Comunităților Europene), cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene este inadmisibilă.

Potrivit acestui articol, CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6 octombrie 1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată, raportat la conținutul, în ansamblu, al întrebărilor preliminare propuse că, prin modul de formulare, derivă și depind unele din altele și că, în mod efectiv, problemele invocate de recurenta-reclamantă țin de aprecierea și de calificarea juridică a faptelor concrete ale cauzei și, de asemenea, de valabilitatea normei UE la împrejurările speței, decât de interpretarea acelui drept.

Elocvente, în sensul celor mai sus arătate, sunt și premisele factuale inserate în întrebări, vizând faptul că art. 128 încalcă principiul proporționalității, în măsura în care obligă producătorii de zahăr să achite taxe de producție indiferent de dacă sunt prevăzute sau sunt necesare pentru finanțarea cheltuielilor pentru sectorul zahărului, și, respectiv, principiul egalității de tratament, pentru că o astfel de obligație nu ar fi prevăzută pentru producătorii de vin și de lactate.

Din conținutul întrebărilor propuse, rezultă, cu evidență, că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină "îndrumarea efectivă" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urma instanțe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind, în mod evident și exclusiv, atributul instanței naționale.

Astfel, deși recurenta-reclamantă susține că sesizarea CJUE vizează interpretarea prevederilor TFUE și pronunțarea asupra validității Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, solicită a se constata tocmai nelegalitatea regulamentului, și nu interpretarea preliminară asupra validității acestuia.

2.4. Nici în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, Înalta Curte nu poate reține incidența motivelor de casare invocate de recurentă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la pct. 4 al articolului menționat, recurenta nu a indicat în ce constă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că acest motiv nu poate fi analizat.

Instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care operează numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiat, susținerile recurentei neputând conduce la reformarea hotărârii atacate.

Recurenta-reclamantă reiterează susținerile din acțiune, și, deși solicită anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 și a Procesului-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, motivarea sa (expusă la pct. 2.2. al prezentei decizii) privește exclusiv valabilitatea/legalitatea art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, respectiv faptul că încalcă dreptul primar european (art. 43 alin. (2) din TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) și art. 39 din TFUE), încalcă principiul proporționalității și principiul egalității de tratament prevăzute de dreptul european.

Or, după cum s-a reținut și mai sus, instanța națională nu este competentă să se pronunțe asupra legalității actelor emise de instituțiile europene, ci, conform art. 263 din TFUE (fost art. 230 TCE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.

De asemenea, același articol prevede și faptul că orice persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SA împotriva Sentinței nr. 386 din 8 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM