ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2010

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 aprilie 2000,

reclamantele S.C.M. și C.C. au solicitat, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.,

obligarea pârâtului Consiliul general al Municipiului București să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr.

11, sector 2, compus din corpul A de clădire și teren aferent în suprafață de

348 mp.

La termenul din 11

octombrie 2000 a fost introdus în cauză în calitate de pârât Municipiul

București, prin primar general.

Prin Sentința civilă

nr. 48 din 17 ianuarie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și Municipiul București, prin primar general, reținând

că reclamantele sunt moștenitoarele defuncților M.E.I. și M.I.N., autorii

reclamantelor fiind proprietarii imobilului în litigiu, naționalizat în mod

abuziv prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât titlul statului nu este valabil,

iar autorii nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general,

formulând următoarele critici:

- Instanța nu a

verificat calitatea procesuală activă a reclamantelor, deoarece din actele

depuse și din succesiunea moștenirilor și a deceselor nu s-a stabilit care au

fost moștenitorii defunctului N.M., decedat în 1914 și nu s-a determinat

legătura dintre defunctul N.M. și M.E.I. decedat și el în 1972 sau calitatea

lui M.N.T.;

- Greșit s-a stabilit

că suprafața de teren de 348 mp este aferentă corpului A, în realitate aparține

și corpului B de la aceiași adresă;

- Nu s-a verificat de

către instanță dacă imobilul se află în stăpânirea recurentului sau a SC M. SA;

- Greșit s-a reținut

că titlul statului nu este valabil, invocându-se art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin Decizia civilă

nr. 326/A din 21 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admis apelul pârâtului Municipiului București, prin primar general, a schimbat

în tot sentința apelată și a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale

active.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că nici unul din actele depuse la

dosarul cauzei în cadrul administrării probatoriilor nu fac dovada că autorii

reclamantelor sunt moștenitorii tatălui lor, actele de stare civilă invocate de

reclamante arătând doar legătura dintre părți și autorii lor, dar nu calitatea

acestora față de autorul lor comun, numitul N.M.

Instanța de apel a

mai reținut că, în cadrul acțiunii în revendicare este necesară dovada

calității de proprietari a autorilor reclamantelor, ceea ce nu s-a făcut, în

raport de acest aspect nemaifiind necesară analizarea celorlalte motive de

apel.

Recursul declarat de

reclamante împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a vizat următoarele critici:

- Greșita reținere a

lipsei calității procesuale active a reclamantelor, având în vedere că prin

contractul din 12 iulie 1934 numiții M.N. și M.E. au intrat în stăpânirea

întregului imobil situat la adresa de mai sus, format din suprafața de teren

menționată și două corpuri de clădire, iar după decesul numitului M.E. a rămas

ca moștenitoare fiica sa, C.C., reclamantă în prezenta cauză.

De asemenea, după

decesul coproprietarului M.N., a rămas ca unic moștenitor fiul acestuia,

M.I.N., iar ca urmare a deschiderii succesiunii acestuia din urmă, a fost

declarată moștenitoare reclamanta S.C.M.;

- Acceptarea

succesiunii nu are nici o relevanță în cauză, întrucât autorii reclamantelor au

încheiat contractul din 1934 împreună cu celălalt fiu al lui N.M., V.M., care,

prin acest contract, a înstrăinat cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra

imobilelor moștenite de el și frații săi cumpărători, de la părintele lor N.M.

În contract se arată

că imobilul a fost stăpânit în indiviziune de cei trei semnatari, copii ai

defunctului, iar filiația acestora față de proprietarul inițial N.M. a fost

dovedită cu actele de stare civilă depuse la dosar.

În acest sens arată

că acțiunea introductivă de instanță se întemeiază, în privința dreptului de

proprietate imobiliară pe contractul transcris în anul 1934, care reprezintă un

act de partaj voluntar și constituie, în privința semnatarilor dobânditori ai

imobilului, titlu deplin de proprietate;

- În mod greșit

instanța de apel a apreciat că procesul-verbal de carte funciară din 20

ianuarie 1940 nu poate atesta calitatea de proprietar a celor doi autori ai

reclamantelor, întrucât a fost întocmit pe baza declarației lui M.N.N.

Înscrierea dreptului

de proprietate a celor doi autori în cartea funciară s-a făcut la cererea

numitului M.N.N., dar avându-se în vedere actul autentic din 1934 și transcris

la Tribunalul Ilfov, prin care numiții M.N.N. și M.N.E. au dobândit în mod egal

cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului de la fratele lor M.V.

Prin încheierea de

ședință din 18 octombrie 2002, Înalta Curte a suspendat judecata recursului în

temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluționarea cauzei fiind pendinte de

soluționarea Dosarului nr. 13180/2002 al Judecătoriei Sector 2 București.

La data de 7

septembrie 2005, la solicitarea reclamantei F.D.F. (în calitate de legatar

universal al defunctei C.C.) cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen

de judecată la data de 20 ianuarie 2006.

Prin încheierea de

ședință din 20 ianuarie 2006, la solicitarea reclamantelor, judecata recursului

a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., părțile arătând că

litigiul ar putea fi rezolvat pe cale amiabilă.

La data de 20 aprilie

2010, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, în vederea

discutării excepției perimării recursului la termenul de judecată din 18 iunie

2010.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul

reclamantelor S.C.M. și C.C. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de

21 august 2001, suspendată judecata în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la

data de 18 octombrie 2002, repusă pe rol cauza la data de 7 septembrie 2005, și

suspendată din nou la data de 20 ianuarie 2006, în temeiul art. 242 pct. 1 C.

proc. civ., moment de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de

procedură, lăsând pricina în nelucrare, care, din oficiu, a fost repusă pe rol

în vederea discutării perimării conform art. 252 (1) C. proc. civ., părțile

fiind legal citate pentru termenul din 18 iunie 2010.

Potrivit art. 248(1)

C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune

procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o

prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în

judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În speță, de la data

când a intervenit ultima suspendare (20 ianuarie 2006) și până la data

repunerii pe rol din oficiu (20 aprilie 2010) părțile nu au întrerupt cursul

perimării, lăsând în nelucrare recursul.

Pentru aceste

considerente și având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează

culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248(1) C. proc. civ. și

perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamantele S.C.M. și F.D.F., în calitate de moștenitoare

a reclamantei C.C. împotriva Deciziei nr. 326/A din 21 iunie 2001 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN