ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2010

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 aprilie 2000, reclamantele S.C.M. și C.C. au solicitat, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., obligarea pârâtului Consiliul general al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 11, sector 2, compus din corpul A de clădire și teren aferent în suprafață de 348 mp. La termenul din 11 octombrie 2000 a fost introdus în cauză în calitate de pârât Municipiul București, prin primar general. Prin Sentința civilă nr. 48 din 17 ianuarie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin primar general, reținând că reclamantele sunt moștenitoarele defuncților M.E.I.

și M.I.N., autorii reclamantelor fiind proprietarii imobilului în litigiu, naționalizat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât titlul statului nu este valabil, iar autorii nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, formulând următoarele critici: - Instanța nu a verificat calitatea procesuală activă a reclamantelor, deoarece din actele depuse și din succesiunea moștenirilor și a deceselor nu s-a stabilit care au fost moștenitorii defunctului N.M., decedat în 1914 și nu s-a determinat legătura dintre defunctul N.M. și M.E.I.

decedat și el în 1972 sau calitatea lui M.N.T.; - Greșit s-a stabilit că suprafața de teren de 348 mp este aferentă corpului A, în realitate aparține și corpului B de la aceiași adresă; - Nu s-a verificat de către instanță dacă imobilul se află în stăpânirea recurentului sau a SC M. SA; - Greșit s-a reținut că titlul statului nu este valabil, invocându-se art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin Decizia civilă nr. 326/A din 21 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul pârâtului Municipiului București, prin primar general, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că nici unul din actele depuse la dosarul cauzei în cadrul administrării probatoriilor nu fac dovada că autorii reclamantelor sunt moștenitorii tatălui lor, actele de stare civilă invocate de reclamante arătând doar legătura dintre părți și autorii lor, dar nu calitatea acestora față de autorul lor comun, numitul N.M. Instanța de apel a mai reținut că, în cadrul acțiunii în revendicare este necesară dovada calității de proprietari a autorilor reclamantelor, ceea ce nu s-a făcut, în raport de acest aspect nemaifiind necesară analizarea celorlalte motive de apel. Recursul declarat de reclamante împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și a vizat următoarele critici: - Greșita reținere a lipsei calității procesuale active a reclamantelor, având în vedere că prin contractul din 12 iulie 1934 numiții M.N. și M.E. au intrat în stăpânirea întregului imobil situat la adresa de mai sus, format din suprafața de teren menționată și două corpuri de clădire, iar după decesul numitului M.E. a rămas ca moștenitoare fiica sa, C.C., reclamantă în prezenta cauză. De asemenea, după decesul coproprietarului M.N., a rămas ca unic moștenitor fiul acestuia, M.I.N., iar ca urmare a deschiderii succesiunii acestuia din urmă, a fost declarată moștenitoare reclamanta S.C.M.; - Acceptarea succesiunii nu are nici o relevanță în cauză, întrucât autorii reclamantelor au încheiat contractul din 1934 împreună cu celălalt fiu al lui N.M., V.M., care, prin acest contract, a înstrăinat cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilelor moștenite de el și frații săi cumpărători, de la părintele lor N.M.

În contract se arată că imobilul a fost stăpânit în indiviziune de cei trei semnatari, copii ai defunctului, iar filiația acestora față de proprietarul inițial N.M. a fost dovedită cu actele de stare civilă depuse la dosar. În acest sens arată că acțiunea introductivă de instanță se întemeiază, în privința dreptului de proprietate imobiliară pe contractul transcris în anul 1934, care reprezintă un act de partaj voluntar și constituie, în privința semnatarilor dobânditori ai imobilului, titlu deplin de proprietate; - În mod greșit instanța de apel a apreciat că procesul-verbal de carte funciară din 20 ianuarie 1940 nu poate atesta calitatea de proprietar a celor doi autori ai reclamantelor, întrucât a fost întocmit pe baza declarației lui M.N.N.

Înscrierea dreptului de proprietate a celor doi autori în cartea funciară s-a făcut la cererea numitului M.N.N., dar avându-se în vedere actul autentic din 1934 și transcris la Tribunalul Ilfov, prin care numiții M.N.N. și M.N.E. au dobândit în mod egal cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului de la fratele lor M.V. Prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2002, Înalta Curte a suspendat judecata recursului în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluționarea cauzei fiind pendinte de soluționarea Dosarului nr. 13180/2002 al Judecătoriei Sector 2 București. La data de 7 septembrie 2005, la solicitarea reclamantei F.D.F. (în calitate de legatar universal al defunctei C.C.) cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen de judecată la data de 20 ianuarie 2006. Prin încheierea de ședință din 20 ianuarie 2006, la solicitarea reclamantelor, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc.

civ., părțile arătând că litigiul ar putea fi rezolvat pe cale amiabilă. La data de 20 aprilie 2010, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, în vederea discutării excepției perimării recursului la termenul de judecată din 18 iunie 2010. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantelor S.C.M. și C.C. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 21 august 2001, suspendată judecata în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la data de 18 octombrie 2002, repusă pe rol cauza la data de 7 septembrie 2005, și suspendată din nou la data de 20 ianuarie 2006, în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc.

civ., moment de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând pricina în nelucrare, care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 18 iunie 2010. Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit ultima suspendare (20 ianuarie 2006) și până la data repunerii pe rol din oficiu (20 aprilie 2010) părțile nu au întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.

Pentru aceste considerente și având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248(1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantele S.C.M. și F.D.F., în calitate de moștenitoare a reclamantei C.C. împotriva Deciziei nr. 326/A din 21 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN