ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 671 din data de 03.10.2017 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost condamnat pe inculpatul A., în baza art. 338 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1), (3) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Ilfov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligația să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat- în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Com. Chiajna sau în cadrul Fundației B., pe o perioadă de 60 de zile, în condițiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.

În baza dispozițiilor art. 91 alin. (4) C. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse de instanță, în sensul că, în caz de nerespectare cu rea-credință a obligațiilor sau măsurilor, sau în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe perioada termenului de supraveghere, se poate dispune revocarea suspendării și darea spre executare în regim de detenție a pedepsei aplicate.

În baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 326/A din data de 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 671/3.10.2017, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x

S-a desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând, în fond:

În baza art. 338 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinței.

În baza art. 65 alin. (1), (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., care se va executa în situația în care se dispune revocarea/anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.

Împotriva deciziei penale nr. 326/A din data de 28 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A..

Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cadrul motivelor de recurs în casație, inculpatul A., prin apărător, a arătat, în esență, că, fără a face o reinterpretare a stării de fapt reținută de instanța de apel, lipsește forma de vinovăție solicitată imperativ de textul de lege, respectiv cea a intenției în reținerea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

În acest sens, recurentul a apreciat că, în baza acestei stări de fapt, rezultă că fapta a fost comisă din culpă, nefiind întrunite cerințele de tipicitate a infracțiunii de părăsire a locului accidentului.

Faptul că a acționat din culpă și nu cu intenție este dovedit, în opinia recurentului, de împrejurarea că, la momentul la care s-a prezentat cu victima la spital, i-a lăsat soțului acesteia numărul de telefon, astfel încât nu se poate reține că a încercat să se sustragă atât timp cât a fost apelat pe același număr de telefon de organele de poliție pentru a se reîntoarce la locul accidentului.

Analizând starea de fapt ce rezultă din cuprinsul actelor de urmărire penală (în cauză fiind aplicată procedura simplificată), recurentul a apreciat că este evident că nu a avut intenția (directă sau indirectă) de a comite infracțiunea de părăsire a locului accidentului. Mai exact, în speță, nu a existat o intenție de a părăsi locul accidentului cu scopul de a se sustrage cercetărilor efectuate de polițiștii rutieri, ci "părăsirea" s-a efectuat tocmai pentru a-i acorda victimei îngrijiri de medicale. A apreciat că, dacă dorea să nu fie identificat, nu ar fi transportat victima la locul de muncă, la domiciliul acesteia (locuri în care a fost observat de colegii de muncă cât și de mama persoanei vătămate, aceasta din urmă observând inclusiv autoturismul condus de inculpat) și apoi la Spitalul Clinic de Urgențe Floreasca (locație dotată cu sisteme de supraveghere). Un alt aspect învederat de recurent care dovedește lipsa intenției de a comite această infracțiune este acela că, după întâlnirea cu soțul persoanei vătămate, i-a comunicat acestuia numărul său de telefon, care s-a dovedit a fi real.

Așadar, s-a arătat că o asemenea poziție subiectivă, rezultată din modalitatea în care a acționat și nu se poate reține ca fiind o intenție de a comite infracțiunea prevăzută de art. 338 C. pen.. Manifestarea interesului cu privire la starea de sănătate a victimei și după aceea, comunicarea numărului de telefon, care a permis identificarea inculpatului constituie, în opinia acestuia, elemente ce fac dovada faptului că nu a părăsit locul accidentului cu scopul de a se sustrage răspunderii contravenționale sau penale.

În acest sens, recurentul inculpat a invocat practică judiciară, respectiv decizia penală nr. 202/2016 a Curții de Apel București, decizia penală nr. 799/A/2014 a Curții de Apel Alba Iulia și decizia penală nr. 29/A/2017 a Curții de Apel Oradea.

Totodată, a arătat că cerințele solicitate de art. 338 alin. (3) lit. b) C. pen. pentru înlăturarea răspunderii penale sunt mult prea restrictive, astfel încât acestea sunt aproape imposibil de întrunit de către o persoană fără cunoștințe juridice, norma legală solicitând un maxim de diligentă din partea conducătorului auto care, pe lângă faptul că transportă victima la spital, trebuie să comunice datele personale de identitate și numărul de înmatriculare a autovehiculului, precum și să se întoarcă imediat la locul accidentului.

În al doilea rând, recurentul a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală și datorită lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., sens în care a depus motivarea excepției de neconstituționalitate a acestui text care, în măsura în care ar fi admisă excepția de neconstituționalitate, ar conduce implicit la lipsa de tipicitate a faptei săvârșite.

S-a mai arătat că, deși în vechiul C. pen. constituia infracțiune de vătămare corporală orice infracțiune comisă din culpă care avea ca rezultat mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale, legiuitorul în noul C. pen. incriminează doar fapta care a produs peste 90 de zile de îngrijiri medicale, fără a corobora dispozițiile art. 338 cu această nouă orientare.

Așadar, în cauză, recurentul inculpat A., prin avocat, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen., fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituția României .

Sub aspectul fondului excepției, s-a arătat că textul legal prevăzut de art. 338 C. pen. nu întrunește exigențele constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la previzibilitatea și claritatea legii. În acest sens, s-a făcut referire la lipsa unei definiții clare în cuprinsul C. pen., a termenului de "accident" folosit în descrierea denumirii marginale a infracțiunii, definiție care rezultă doar prin coroborarea cu disp. art. 75 O.U.G. nr. 195/2002.

S-a arătat că asupra interpretării termenului "rănire" din cuprinsul art. 75 lit. b) teza a II-a, Înalta Curte s-a pronunțat prin hotărârea prealabilă nr. 5/2018, statuând că acesta presupune o leziune traumatică sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale ori prin una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) și e) C. pen.

Având în vedere că evaluarea leziunilor traumatice, a stării de sănătate a victimei ori constatarea unei potențiale infirmități se efectuează la o dată ulterioară producerii evenimentului, de către un medic specialist prin intermediul unei expertize medico-legale, participantul la un accident rutier se află de cele mai multe ori în imposibilitate obiectivă de a constata prin propriile simțuri o astfel de consecință.

Astfel, s-a opinat că participantul la un accident rutier se regăsește într-o ipostază complet defavorabilă în care ajunge incriminat, în mod injust, pentru o faptă pe care nu o poate percepe efectiv, în condițiile în care nu orice incident de această natură este soldat în mod automat cu urme vădit sesizabile de către o persoană fără pregătire medicală sau chiar în concret cu vătămări evaluabile medical la cel puțin o zi de îngrijiri medicale (respectiv cu o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții unei persoane).

S-a arătat că lipsa de previzibilitate a textului legal este și mai nuanțată prin raportare la art. 338 alin. (2) C. pen. care stabilește o sarcină cu adevărat excesivă pentru cel implicat într-un accident rutier. Astfel, această persoană, în optica legiuitorului, comite o faptă cu valențe infracționale dacă modifică locul accidentului atunci când s-ar fi produs vătămarea integrității corporale a unei persoane.

Or, având în vedere că sintagma "vătămare a integrității corporale" în accepțiunea Noului C. pen. se referă la leziuni traumatice care necesită pentru vindecare mai mult de 90 zile îngrijiri medicale, o astfel de evaluare a numărului de zile de îngrijiri al victimei nu ar putea fi făcută de către participantul la un accident rutier pentru ca acesta să conștientizeze că îi incumbă într-adevăr obligația de a nu modifica locul accidentului sub sancțiunea penală.

S-a mai precizat că și chiar dacă în optica legiuitorului român are aplicabilitate principiul nemo censetur ignorare legem, nu trebuie totuși trecut cu vederea conținutul restrictiv al art. 338 alin. (3) C. pen., care stabilește o serie de obligații cu caracter excesiv, aproape imposibil de adus la îndeplinire de către o persoană fără cunoștințe juridice. Astfel, pentru a fi plasat în afara sferei penale care înglobează potențiala sustragere de la tragerea la răspundere, conducătorului auto care transportă victima îi incumbă obligația suplimentară de a se legitima și de a furniza numărul de înmatriculare al autovehiculului într-un registru special al spitalului și, nu în cele din urmă, de a se reîntoarce la locul producerii accidentului.

Implicit, modul de definire al conținutului de tipicitate al infracțiunii nu permite conducătorului auto, în opinia recurentului, decelarea acelor situații în care are sau nu obligația negativă de a nu se deplasa de la locul accidentului. Așadar, descrierea faptei încalcă, în mod flagrant, principiul previzibilității normei juridice, fiind lipsită de claritate în ceea ce privește elementul material al infracțiunii, iar această imprevizibilitate generează o consecință clară și anume imposibilitatea dovedirii fără urmă de îndoială a încercării de sustragere, respectiv a poziției subiective a conducătorului auto.

Totodată, s-a făcut referire și la scopul urmărit de către legiuitor prin adoptarea art. 338 C. pen., adică împiedicarea sustragerii de la tragerea la răspunderea penală a autorului unui accident rutier. Cu toate acestea, în modalitatea în care este concepută în prezent norma de incriminare, se pot ivi situații similare celei din prezenta speță, unde o persoană care dă dovadă de bună credință, îi este imputată o eludare a dispozițiilor legale.

Pentru a putea fi considerat clar și previzibil textul legal, în opinia recurentului, ar fi trebuit să întrunească exigențele de tehnică legislativă a actelor normative ale dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 care prevede clar că "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor". Neîndeplinirea acestor exigențe conduce în mod automat la o nesiguranță a raporturilor juridice reglementate și implicit la potențiale vătămări ale subiecților de drept.

Față de aspectele învederate, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Dosarul de recurs în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12.07.2018, când s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 21.09.2018, precum și întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casație formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casație a fost declarată în termen legal și respectă dispozițiile art. 436, 437 și 438 C. proc. pen.

Astfel, cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 21 septembrie 2018, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., inclusiv în vederea discutării, în condiții de contradictorialitate, a excepției de neconstituționalitate invocată de recurent.

În cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 16 noiembrie 2018, ocazie cu care s-au luat concluziile apărării și ale reprezentantului Ministerului Public atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată de recurent, cât și pe fondul cauzei de recurs în casație.

I. Examinând cererea formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În analiza excepției de neconstituționalitate invocate, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte are în vedere că, pe lângă îndeplinirea condițiilor privind ridicarea excepției în fața unei instanțe judecătorești și să vizeze dispoziții din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Așadar, excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Având în vedere cele menționate mai sus, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate invocată de către recurentul inculpat A. nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă prevăd următoarele:

Art. 338 din C. pen. - Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia

(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

(3) Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când: [...]

b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului.

În esență, recurentul inculpat A., prin apărătorul său, în susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen., a arătat că aceste dispoziții legale nu respectă principiul previzibilității normei juridice, fiind lipsită de claritate din perspectiva stabilirii conduitei ce trebuie urmată în cazul unui accident rutier, menționând că există situații în care se stabilesc 1-3 zile de îngrijiri medicale, când conducătorul auto nu știe dacă este obligat să rămână la fața locului sau poate să plece și află ulterior că este cercetat pentru părăsirea locului accidentului.

Se mai reține că, în susținerea excepției, s-a arătat că descrierea faptei prev. de art. 338 C. pen. încalcă, în mod flagrant, principiul previzibilității normei juridice, fiind lipsită de claritate în ceea ce privește elementul material al infracțiunii, iar această imprevizibilitate generează o consecință clară și anume imposibilitatea dovedirii fără urmă de îndoială a încercării de sustragere, respectiv a poziției subiective a conducătorului auto.

Analizând aceste critici prin raportare la relevanța excepției invocate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A., în realitate, nu aduce critici de neconstituționalitate a textului de lege precizat, ci, de fapt, critică modul în care prevederea legală incriminează fapta de care este acuzat inculpatul în cauza de față, fiind chestiuni ce țin de judecata pe fond a pricinii.

Având în vedere cadrul procesual al cauzei, respectiv calea extraordinară de atac a recursului în casație, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către inculpat nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză cu referire la conținutul normei de incriminare imputate, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea în discuție reglementată de dispozițiile legale criticate pe calea excepției.

De altfel, se constată că recurentul inculpat A., prin apărător, a precizat că nu a înțeles să invoce mai înainte această excepție de neconstituționalitate, invocând-o însă urmare a soluției instanței de apel, ce nu a fost în concordanță cu așteptările sale, respectiv de achitare a inculpatului.

Or, în condițiile în care în cauză s-a definitivat deja raportul juridic în cadrul căruia inculpatul ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate în discuție, cu atât mai mult din această perspectivă excepția invocată nu are legătură cu obiectul cauzei de recurs în casație.

În plus, toate argumentele apărării recurentului inculpat invocate prin prisma excepției vizează aspecte ce țin de fondul cauzei și deopotrivă, nu au nicio legătură cu cazul de casare invocat în limitele căruia instanța de casație este învestită în prezenta cauză.

Rezultă așadar că, invocarea excepției, în acest cadru procesual, este formală.

Concluzionând, Înalta Curte reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie o normă de incriminare, iar nu o reglementare de natură a avea incidență în materia garanțiilor drepturilor ocrotite de Constituție și, prin urmare, criticile recurentului inculpat A., constituind apărări de fond, nu pot avea drept finalitate sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen.

În consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă ca inadmisibilă.

II. Analizând recursul în casație declarat inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte reamintește următoarele aspecte:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 01 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Mai mult, chiar și anterior noului C. proc. pen., odată cu apariția Legii nr. 2/2013 au fost operate mai multe modificări în materia recursului, prin eliminarea unor cazuri de casare, această lege propunându-și încă de la acea vreme, pe de o parte, asigurarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare și transformarea acesteia într-o veritabilă instanță de casație, și, pe de altă parte, o introducere anticipată a filozofiei noului C. proc. pen. în care recursul în casație devine o cale de atac extraordinară de atac, numai în drept.

Așadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Se reține că, în concret, criticile recurentului inculpat vizează greșita condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., în argumentare, susținându-se împrejurarea că fapta sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) C. pen., nefiind comisă cu forma de vinovăție cerută de lege - intenția directă sau indirectă - și prin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii subiective.

De asemenea, se mai reține că o altă critică a recurentului formulată în cauză vizează neprevederea faptei reținute în sarcina sa de către legea penală și din perspectiva lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., motivând cu precădere acest argument prin excepția de neconstituționalitate invocată, concluzionându-se de către apărarea inculpatului că, în condițiile în care textul de lege nu este clar și nu arată o conduită previzibilă ce trebuie urmată în cazul unui accident rutier, raportat la datele concrete ale speței, în opinia sa, rezultă neîntrunirea cerințelor de tipicitate a faptei săvârșite.

În speță, recurentul inculpat A. a fost condamnat, în baza art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de 2 ani, reținându-se, în drept că, fapta inculpatului A. de a provoca din culpă vătămarea corporală a persoanei vătămate, în timp ce conducea autoturismul, prin nerespectarea legislației rutiere și de a părăsi locul accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.

Criticile recurentului inculpat care se referă la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii se subsumează cazului de casare menționat, însă examinarea lor pornește de la situația de fapt, astfel cum a fost reținută, cu caracter definitiv, prin hotărârea atacată.

Așa cum au fost formulate motivele de recurs în casație, analiza ce se solicită a fi făcută de instanța de casație asupra îndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului, pentru care a fost condamnat inculpatul A. presupune, în mod implicit, reevaluarea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

În realitate, deși s-a menționat de apărarea inculpatului că nu se antamează și nici nu se critică starea de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, Înalta Curte constată că toată argumentația adusă de inculpat, prin apărător, în cererea de recurs în casație cu privire la incidența cazului de casare invocat, vizează starea de fapt reținută în cauză, întrucât, în concret, apărarea inculpatului conturează prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac o situație de fapt diferită decât cea reținută de instanța de apel, care, în opinia sa nu poate conduce la concluzia că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului.

Printr-o interpretarea proprie a situației de fapt descrise de apărarea inculpatului, s-a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât lipsește forma de vinovăție cerută de textul de lege, în cauză neexistând o intenție (directă sau indirectă) a inculpatului de a părăsi locul accidentului și nici scopul de a se sustrage cercetărilor efectuate de polițiști, "părăsirea" locului accidentului efectuându-se tocmai pentru a-i acorda victimei îngrijiri medicale.

Avocatul recurentului a mai precizat că din starea de fapt așa cum a fost relatată de apărare, rezultă că fapta a fost comisă de inculpat din culpă și nu cu intenție, aspect ce este dovedit de mai multe împrejurări, respectiv: a transportat victima la locul de muncă, la domiciliul acesteia și apoi la spital, unde, de asemenea, i-a comunicat soțului persoanei vătămate, numărul său de telefon, și-a manifestat interesul cu privire la starea de sănătate a victimei, etc.

Așadar, s-a arătat că o asemenea poziție subiectivă rezultată din modalitatea în care a acționat inculpatul și prin urmare nu se poate reține intenția de a comite infracțiunea prevăzută de art. 338 C. pen. și, în fine, din această perspectivă nu sunt întrunite cerințele de tipicitate ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, sens în care, în cauză se impune o soluție de achitare în ceea ce îl privește pe inculpatul A..

Or, Înalta Curte subliniază că toate aceste critici nu se circumscriu cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., și nici unui alt caz de casare expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen., în condițiile în care, în concret, inculpatul nu contestă doar un element de tipicitate a infracțiunii reținute în sarcina sa, ci însuși fundamentul soluției de condamnare, solicitând reanalizarea circumstanțelor comiterii faptei și pronunțarea unei soluții de achitare.

Starea de fapt, încadrarea juridică ori vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Pe de altă parte, criticile recurentului inculpat A. privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunilor reținute în sarcina sa sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul descrierii situației de fapt, instanța de apel a reținut că, la data de 08.05.2015, inculpatul A. în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x a produs pe Bd. x un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a persoanei vătămate C., după care a părăsit locul producerii accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție. În esență, pentru a reține că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii de părăsirea locului accidentului, instanțele au reținut că inculpatul A. a urcat-o în autoturism și a transportat-o pe persoana vătămată C., care acuza dureri la picior și se afla într-o stare confuză din cauza impactului, la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, în vederea acordării de îngrijiri medicale, fără să-i aducă la cunoștință faptul că el este chiar autorul accidentului. La Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, după ce a condus-o pe victimă în holul de la intrare în unitatea de primire a urgențelor, unde a fost preluată de către soțul său și a lăsat-o cu acesta pentru investigații, inculpatul a plecat, părăsind incinta spitalului, fără să anunțe organele de poliție cu privire la implicarea sa în evenimentul rutier sau să se întoarcă la locul producerii evenimentului rutier.

După ce a fost contactat telefonic de către lucrătorul de poliție și s-a prezentat la locul producerii accidentului, inculpatul a indicat organelor de poliție locul de unde a fost ridicată victima de pe carosabil, fără să aducă la cunoștință faptul că el este chiar autorul accidentului. S-a apreciat că, această atitudine și întreaga conduită a inculpatului ulterioară accidentului demonstrează că acesta a urmărit să nu fie identificat ca autor al accidentului rutier și denotă fără dubiu intenția sa de a evita o posibilă tragere la răspundere penală ori contravențională, fiind de natură să îngreuneze cercetările efectuate de organele de poliție prin ascunderea faptului că el este autorul accidentului.

Așadar, contrar celor susținute de apărarea inculpatului, față de situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat, instanțele de fond și apel au stabilit că fapta dedusă judecății există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, așadar, făcând o corectă aplicare a legii, instanțele au constatat că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă de către instanțe, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Așa fiind, instanța de casație concluzionează că fondul criticilor formulate prin motivele de recurs în casație invocate de inculpatul A. are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, deși așa cum s-a arătat, situația de fapt stabilită în mod definitiv nu mai poate fi contestată în actuala procedură.

Mai mult chiar, aceste critici ale recurentului inculpat nu se subsumează cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condițiile în care în cauză față de inculpat pedeapsa a fost aplicată în apel în temeiul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în acest sens reținându-se recunoașterea în totalitate a faptelor, conform art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

Instanța de casație mai constată că aceleași apărări în susținerea lipsei de vinovăție a inculpatului au fost invocate și în fața instanței de apel și analizate de către aceasta.

În ceea ce privește motivul de recurs în casație referitor la faptul că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală din cauza lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., Înalta Curte menționează că o atare analiză excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În concluzie, instanța de casație constată că, în cauză, instanțele au făcut o corectă aplicare a legii și din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate, iar recursul în casație de față este nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

În baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 326/A/28.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

Față de soluția dispusă, potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 326/A din data de 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat A., în cuantum de 90 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2018.