ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele

Prin sentința penală nr. 40 din 31 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x, s-au hotărât următoarele:

S-a respins cererea formulată de inculpatul A. privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. și a art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. s-au menținut măsurile asigurătorii instituite prin ordonanțele parchetului din 9 iunie 2013 și 6 octombrie 2014, notându-se că acestea vor înceta de drept în situația în care persoana vătămată nu va introduce o acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia, iar în baza art. 272 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost obligat să plătească expertului B. suma de 1600 RON cu titlu de sumă rămasă neachitată din costul expertizei contabile efectuate în cauză la solicitarea părții.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de "abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", în formă continuată, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., reținându-se, în fapt, că în perioada iunie 2010- iunie 2014, inculpatul a calculat, a încasat și a omis să vireze la bugetul statului suma totală de 2.100.593 RON, reprezentând impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate, pe care le-a autentificat în calitate de notar public, sumă pe care și-a însușit-o.

Instanța de fond a apreciat că, pentru a se reține o infracțiune de abuz în serviciu, atribuția încălcată trebuie să fie intrinsecă activității pe care funcționarul public o desfășoară.

Din conținutul Legii notarilor publici s-a constatat că de esența activității notariale este autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri sau a înscrisurilor, procedura divorțului, etc.

Deși literatura de specialitate admite existența unei forme de răspundere fiscală, ea nu se confundă cu răspunderea contravențională sau penală. În activitatea pe care o desfășoară, notarii publici au o serie de obligații fiscale reglementate de Codul fiscal, iar pentru neachitarea la timp a obligațiilor fiscale, aceștia suportă o serie de sancțiuni, datorând, ulterior scadenței, dobânzi și penalități de întârziere. Notarul public este obligat să întocmească înscrisuri în care sunt evidențiate obligațiile fiscale care trebuie remise către stat, inclusiv impozitul încasat urmare a încheierii actelor juridice translative de proprietate.

S-a apreciat că nu se poate reține că neplata la termen a acestor obligații fiscale ar echivala cu neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuții de serviciu.

Infracțiunea de abuz în serviciu protejează drepturile și interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice de funcționarii publici care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinesc un act sau îl îndeplinesc în mod defectuos, acte ce se referă strict la activitatea sa profesională, și nu la unele obligații fiscale impuse de Codul fiscal.

Neplata unor impozite la termen nu atrage răspunderea penală decât în situațiile reglementate de art. 6 din Legea evaziunii fiscale, articol care însă, între timp, a fost declarat neconstituțional.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași și inculpatul A..

Ministerul Public a criticat sentința sub aspectul greșitei soluții de achitare, pentru argumentele de fapt și de drept ce au justificat trimiterea în judecată a inculpatului.

În apelul inculpatului A., sentința a fost criticată, de asemenea, pentru nelegalitate și netemeinicie, arătându-se că, deși soluția primei instanțe este una corectă, se impune, totuși, clarificarea dispozițiilor legale incidente în speță.

Prin decizia penală nr. 358/A din 20 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x, în opinie majoritară, s-au decis următoarele:

S-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași împotriva sentinței penale nr. 40 din 31 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, care a fost desființată, iar în rejudecare:

În baza art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (actele materiale din perioada 1 februarie 2011 - 30 iunie 2014), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe o durată de 3 ani, care constituie termen de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Iași, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2), (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să îndeplinească și următoarele obligații:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat- de acesta în colaborare cu instituții din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul unei instituții din comunitate, respectiv, Consiliul Local Iași - Direcția Exploatare Patrimoniu sau Consiliul Local Iași - S.C. C. S.A.

În conformitate cu disp. art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a decis că executarea pedepsei complementare va începe de la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

S-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, dispunându-se obligarea inculpatului la plata către aceasta a sumelor de: 1.035.429,5 RON debit, 541.461 RON - majorări de întârziere și 190.347 RON - penalități de întârziere, majorările și penalitățile fiind calculate până la data de 30 iunie 2014, inclusiv, precum și la plata în continuare a majorărilor și penalităților de întârziere la debitul principal astfel stabilit.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării în cazul comiterii de noi infracțiuni, al nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse de instanță ori neîndeplinirii obligațiilor civile stabilite, până la expirarea termenului de supraveghere.

S-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele din 9 iunie 2013 și 6 octombrie 2014, în vederea achitării obligațiilor civile și a cheltuielilor judiciare.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe, dispunându-se obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, pentru o parte din faptele comise în perioada vizată de rechizitoriu - respectiv cele din iunie 2010 până la data de 31.01.2011 - nu a intervenit infirmarea ordonanței de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a existenței unor împrejurări noi, astfel că nu se pot reține în conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu actele materiale din acea perioadă, întrucât ar însemna o încălcare a principiului non bis in idem și al autorității de lucru judecat.

În schimb, în ceea ce privește faptele ulterioare datei de 31 ianuarie 2011, respectiv, cele comise începând cu data de 01.02.2011 și până la data de 30.06.2014, Înalta Curte a constatat că ele constituie infracțiunea de abuz în serviciu.

S-a argumentat, în acest sens, că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 541/2003 (Codul fiscal), la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit, care se calculează conform prevederilor exprese ale acestei legi.

Conform art. 77

1

alin. (6) din același act normativ, impozitul se va calcula și încasa de notarul public, înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii, iar notarul are obligația de a-l vira la bugetul statului până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost reținut.

Totodată, conform art. 12 lit. r) din Legii nr. 36/1995 - Legea notarilor publici și a activității notariale, republicată, notarul public îndeplinește "orice alte operațiuni prevăzute de lege"

Prin urmare, s-a apreciat că obligația notarului de a calcula, încasa și de a vărsa la bugetul statului impozitul pentru transferul proprietăților nu este o obligație ce excedează activității intrinseci a unui notar public. Deși principalele atribuții ale notarilor publici sunt legate de activitatea notarială, aceștia îndeplinesc și orice alte operațiuni prevăzute de lege, având, așadar, două categorii de atribuții, și anume atribuții strict legate de activitatea notarială, dar și atribuții conexe, stabilite în alte acte normative. Acestea din urmă devin obligatorii pentru notar tocmai prin referirea pe care legea de organizare și exercitare a profesiei o face la "îndeplinirea oricăror alte operațiuni prevăzute de lege".

În ceea ce privește natura pretins fiscală a acestei obligații, s-a subliniat că, în privința impozitului pe venitul din transferul proprietății, nu ar fi fost incident art. 6 din Legea nr. 241/2005 (declarat neconstituțional), întrucât "reținerea la sursă" sau "stopajul la sursă" se aplică pentru acele categorii de venituri la care există posibilitatea de a se calcula și opri impozitul datorat, înainte de achitarea veniturilor cuvenite persoanelor fizice și/sau juridice. Or, notarul public nu efectua plăți către persoanele fizice sau juridice ce autentificau acte în fața sa, ci avea doar rolul unui "mandatar" al statului, însărcinat de lege cu preluarea impozitului de la contribuabilul vânzător și virarea lui către stat.

Împrejurarea că, pentru a realiza viramentul, notarul public trebuie să întocmească documente fiscale nu transformă această obligație dintr-o obligație de serviciu într-o obligație fiscală proprie notarului.

În fine, s-a constatat că, deși potrivit disp. art. 73 lit. o) din Legea nr. 36/1995, constituie abatere disciplinară fapta notarului public constând în "nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea și, după caz, virarea impozitelor, tarifelor și onorariilor", în cauză nu poate fi reținută, totuși abaterea disciplinară; date fiind forma de vinovăție, natura și gravitatea faptei inculpatului, ea constituie infracțiunea de abuz în serviciu.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 358/A din 20 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat D..

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul greșitei sale condamnări pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În argumentare, recurentul A. a susținut că dispozițiile art. 77

1

alin. (6) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) descriu o conduită de natură fiscală, fără ca legea să o califice, direct sau prin asimilare, drept o obligație de serviciu a notarului public, în sensul art. 297 din C. pen.

Referindu-se la regimul juridic al art. 77

1

alin. (6) din Codul fiscal, inculpatul a precizat că natura fiscală a unei obligații se determină, în special, prin izvorul, obiectul și beneficiarul obligației. Sub titlul marginal de "Definirea venitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimonial personal", dispoziția din legea fiscală evocată prevede în mod generic că "Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public (...)" și "se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut", fără ca legiuitorul să califice natura ori felul prevederii.

Or, legiuitorul ar fi trebuit să se conformeze valorilor constituționale care îi impun să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală, tocmai pentru ca destinatarii legii să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal.

În același sens, a învederat că, dacă ar fi avut intenția de a califica într-o modalitate specifică conținutul art. 77

1

alin. (6), legiuitorul ar fi trebuit: 1) să enunțe conduita interzisă de norma penală, în termeni clari, cu asimilarea faptei laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. și 2) să se conformeze cerinței art. 25 din Legea nr. 24/2000, calificând conceptele și noțiunile avute în vedere ("în cadrul soluțiilor legislative trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite (...) care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura, astfel, înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite").

Or, de vreme ce, pe de o parte, legiuitorul nu a utilizat termeni ca "obligație", "îndatorire" sau "de serviciu", iar, pe de altă parte, prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale s-a statuat "neîndeplinirea ori îndeplinirea... unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuțiile de serviciu reglementate expres..." (parag. 50), orice altă completare sau calificare a textului art. 77

1

alin. (6), în sensul în care ar institui o obligație de serviciu sau de orice altă natură decât una fiscală, nu poate fi primită. O eventuală astfel de calificare ar contraveni exigenței interpretării în "sens restrâns", stabilită de Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, și ar antrena o încălcare a principiului interzicerii interpretării extensive a legii penale.

În absența caracterului fiscal al prevederilor art. 77

1

alin. (6) din Codul fiscal, nu ar fi existat niciun temei legal pentru aplicarea sancțiunilor fiscale, sub forma penalităților de întârziere, majorări și dobânzi prevăzute expres de Codul de procedură fiscală, emiterea deciziei de eșalonare a debitului cu nr. x/21.02.2013, în temeiul O.U.G. nr. 29/2011, aducerea de garanții în valoare totală de 4.956.174 RON în baza unor contracte de ipotecă încheiate cu partea civilă și instituirea măsurilor asigurătorii.

Recurentul a mai arătat că eventuala calificare a obligației descrise de art. 77

1

alin. (6) din Codul fiscal ca fiind una de serviciu, în opoziție cu natura fiscală a acestei prevederi, nu poate fi reținută nici prin prisma Legii nr. 36/1995, care stabilește expres, în cuprinsul art. 12, competența și îndatoririle notarului public. La rândul său, art. 72 alin. (1), lit. a) din aceeași lege instituie cadrul normativ privitor la obligațiile specifice activității notariale, în sensul că notarul public are "obligația să respecte dispozițiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici și ale Codului deontologic al notari/or publici". În fine, prin art. 73 lit. o) din Legea nr. 36/1995 se instituie o sancțiune specifică pentru "nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea și, după caz, virarea impozitelor, tarifelor și onorariilor", și anume exercitarea acțiunii disciplinare împotriva notarilor publici.

Dispozițiile art. 12 lit. ș) ("orice alte operațiuni prevăzute de lege"), cât și ale art. 72 alin. (1), lit. a) ("obligația să respecte dispozițiile legii") din Legea nr. 36/1995 trebuie interpretate ca referindu-se la normele cuprinse în însăși legea notarilor publici, aceasta fiind o tehnică de redactare întâlnită în cazul altor acte normative privitoare la activitatea profesiilor de interes public (de exemplu, art. 18 din Legea nr. 303/2004 sau art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995).

Interpretând extensiv normele legale menționate, instanța de apel a reținut în mod injust faptul că notarul public are "competențe conexe" (în lumina art. 12 lit. ș), care nu sunt "strict legate de activitatea notarială", dar care, în sensul legii penale, pot constitui fără limită obligații de serviciu. Instanța a omis, astfel, să constate că, în cadrul unei profesii desfășurate în regim autonom, în condiții complexe de economie de piață, ar fi extrem de greu de imaginat o situație sau îndatorire care să nu fie strict legată de obligațiile de serviciu sau conexă acestora (cu titlu de exemplu: îndatoriri în materia dreptului muncii, dreptului concurenței, etc).

Or, interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise. În materie penală, principiile nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege, stabilite ca valori de rang constituțional, impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta să fie cert definită, iar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. Opinia majoritară a instanței de apel, în sensul că art. 12 lit. ș) este de natură să cuprindă orice act normativ - argument în raport de care s-a și concluzionat că art. 77

1

alin. (6) din Codul fiscal constituie o atribuție conexă, care are, prin ea însăși, natura unei îndatoriri de serviciu în sensul legii penale - este o interpretare netemeinică, fără reflexie legală, de natură să desconsidere exigențele de legalitate, claritate și previzibilitate ale legii penale.

Recurentul inculpat a mai susținut că instanța de apel, deși, în concret, a recunoscut incidența principiului ne bis in idem pentru o perioadă cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată și, implicit, existența autorității de lucru judecat urmare a soluției de clasare dispuse față de el, i-a atribuit, în mod ilegal, o oarecare formă de antecedență penală, cu intenția de a conferi faptei deduse judecății un caracter grav și periculos.

Deopotrivă, instanța de apel a invocat valoarea debitului constatat de 1.035.429,5 RON, fără însă a corela această sumă cu Decizia de eșalonare nr. x/21.02.2013 prin care a constituit o garanție cu bunuri imobile în valoare totală de 4.956.174 RON (valoarea de trei ori superioară debitului), în baza unor contracte de ipotecă încheiate în favoarea părții civile.

În fine, recurentul A. a invocat și încălcarea principiului ne bis in idem, întrucât instanța de apel a admis incidența acestuia cu privire la perioada iunie 2010 - 31 ianuarie 2011, însă a dispus condamnarea sa pentru actele materiale similare săvârșite în perioada excedentară, reținând că, raportat la această activitate, nu operează principiul invocat întrucât aceasta a continuat a fi cercetată sub o nouă încadrare juridică. Or, din perspectiva principiului ne bis in idem, ceea ce interesează sub aspectul identității de obiect este fapta materială, iar nu încadrarea ei juridică.

Pentru argumentele prezentate, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și dispunerea achitării sale.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv, 19 octombrie 2018, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul dispoziției normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recurs în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, starea de fapt reținută prin decizia recurată nu poate fi cenzurată de Înalta Curte în actuala procedură. Ea constă, în esență, în aceea că, în perioada 01 februarie 2011 - 30 iunie 2014, în calitate de notar public, inculpatul A. nu și-a îndeplinit îndatorirea de serviciu prevăzută de art. 77

1

din Codul fiscal, prin aceea că a încasat și a omis să vireze la bugetul statului suma totală de 1.035.429,5 RON, reprezentând impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate pe care le-a autentificat în calitate de notar, sumă pe care și-a însușit-o, prejudiciind astfel bugetul de stat și obținând pentru sine un folos patrimonial necuvenit.

În coordonatele factuale astfel reținute în mod definitiv, Înalta Curte constată că problema de drept ce se ridică în speță rezidă, în esență, în a se stabili dacă nerespectarea, de către notarul public, a dispozițiilor art. 77

1

alin. (6) din Legea nr. 571/2003 (în forma în vigoare în perioada reținută în cauză) reprezintă o încălcare a atribuțiilor sale de serviciu, susceptibilă, pe cale de consecință, a se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu.

Inclusă în categoria infracțiunilor de serviciu, infracțiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă în "Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice."

În cazul în care funcționarul-subiect activ face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000 și a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, abuzul în serviciu constituie o infracțiune asimilată celor de corupție, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Pentru deplina configurare a conținutului legal al infracțiunii analizate prezintă relevanță și Decizia nr. 392/06.06.2017 a Curții Constituționale (publicată în M.O. nr. 504/30.06.2017), prin care, valorificându-se, mutatis mutandis, raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 405/15.06.2016 a aceleiași Curți, s-a statuat că "dispozițiile art. 248 C. pen. din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Hotărârile Curții Constituționale menționate în precedent au avut ca efect o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare, în sensul în care numai o îndeplinire a actului de serviciu contrară legii, și nu doar defectuoasă, este susceptibilă a se circumscrie elementului material al infracțiunii analizate, dacă a produs rezultatul prevăzut de text.

În contextul normativ astfel configurat, Înalta Curte reține că obiectul juridic special al infracțiunii de abuz în serviciu în varianta tip constă, în principal, în relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, a căror normală desfășurare reclamă îndeplinirea, de către funcționarii publici, a atribuțiilor lor de serviciu în mod corect, cu respectarea legii și a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane; în secundar, obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale ce tind la ocrotirea patrimoniului sau a altor drepturi ori interese legitime ale persoanelor.

Elementul material al abuzului în serviciu poate îmbraca forma unei inacțiuni - neîndeplinirea unui act - sau a unei acțiuni - îndeplinirea cu nerespectarea legii, în ambele cazuri fiind, însă, esențial ca actele incriminate să se efectueze de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este absolut necesar, așadar, ca analiza faptei concrete, deduse judecății - ca manifestare în sfera realității obiective - să se realizeze în contextul identificării precise și prealabile a tuturor dispozițiilor legale care disciplinează aducerea la îndeplinire a actului specific verbum regens, urmată de verificarea eventualei contrarietăți între exigențele ce decurg din acele dispoziții, pe de o parte, și conduita concret imputată funcționarului public, pe de altă parte. Numai efectuată în aceste coordonate, analiza comportamentului ilicit atribuit subiectului activ permite clarificarea măsurii în care el a survenit în exercitarea atribuțiilor acestuia de serviciu, cerință tipică, atașată laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen.

În cauza de față, cadrul normativ pertinent pentru identificarea obligațiilor notarului public A. de a încasa și vira sumele echivalente impozitului aferent actelor juridice translative de proprietate pe care le-a autentificat este reprezentat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în forma în vigoare în perioada februarie 2011 - iunie 2014), ale cărei dispoziții relevante sunt următoarele:

- art. 1, cu denumirea marginală "Scopul și sfera de cuprindere a Codul fiscal"

- alin. (1): "Prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora (…).

- art. 77

1

cu denumirea marginală "Definirea venitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal"

* alin. (1): "La transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel: (…)

* alin. (4): Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. (…)

* alin. (6): Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat și încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent (…). Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului (…).

- art. 77

3

cu denumirea marginală Obligațiile declarative ale notarilor publici cu privire la transferul proprietăților imobiliare

Notarii publici au obligația să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declarație informativă privind transferurile de proprietăți imobiliare, cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacție:

a) părțile contractante;

b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;

c) impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal;

d) taxele notariale aferente transferului.

Deși Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, dispozițiile anterior evocate se regăsesc, într-o formă relativ asemănătoare, în cuprinsul art. 111 și art. 113 din acest ultim act normativ, în vigoare atât la data pronunțării deciziei definitive recurate în speță, cât și a soluționării prezentei căi extraordinare de atac.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale detaliate în precedent, rezultă neîndoielnic natura fiscală a obligației instituite în sarcina contribuabilului prin art. 77

1

din Legea nr. 571/2003, acesta din urmă fiind cel căruia legea fiscală îi impune obligația de plată a sumei aferente impozitului pe venitul din transferul proprietăților imobiliare.

Executarea efectivă a acestei obligații presupune, însă, și operațiuni corelative sau subsecvente plății, de competența funcționarilor statului, cum ar fi, în primul caz, încasarea impozitului (fie de către notar, fie de către organul fiscal competent) și, în al doilea caz, virarea acestuia la buget (în ipoteza în care încasarea s-a efectuat de către notar).

Aceste din urmă două categorii de operațiuni constituie garanții ale îndeplinirii integrale, de către contribuabil, a obligației sale de plată a impozitului pe venitul din transferul proprietăților; textele de lege care le instituie reprezintă, totodată, baza normativă a unor obligații distincte în domeniul "modului de calcul și plată" al impozitelor, la care face referire art. 1 din Codul fiscal, obligații instituite în chiar sarcina funcționarilor publici însărcinați cu încasarea/virarea impozitului, fie ei notari, fie reprezentanți ai organului fiscal.

Responsabilitățile fiecărei categorii de persoane implicate în plata impozitului prevăzut de art. 77

1

- fie contribuabilul, ca titular al obligației de plată, fie funcționarii publici, titular ai obligațiilor de încasare și/sau virare a impozitului - sunt, însă, circumscrise domeniului fiscal și supuse integral cadrului normativ fiscal.

Prin urmare, desi observația instanței de apel - în sensul că dispozițiile Codul fiscal supuse analizei, nu instituie, în sarcina notarului obligații de natură fiscală proprii - este corectă (titularul obligației de plată fiind contribuabilul), această împrejurare nu este suficientă, însă, eo ipso, pentru a se considera că, atunci când încasează și virează sume de bani cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăților, notarul exercită o îndatorire specifică activității notariale, ca serviciu de interes public.

În acest sens, în doctrina de specialitate, s-a reținut că funcționarul se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu, de regulă, la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de program (E., F., Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și G. "H." S.R.L, 1997).

Totodată, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale (publicată în M.O. nr. 517 din 8 iulie 2016), s-a subliniat că, "privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise". Standardul obiectiv de analiză a modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu "are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă", fiind vorba despre legislație primară - legi și ordonanțe ale Guvernului.

În aceste coordonate de analiză, Înalta Curte apreciază că esențial pentru a caracteriza ca îndatorire de serviciu obligația notarului de a vira impozitul prevăzut de art. 77

1

din Legea nr. 571/2003 este nu constatarea că acestui funcționar public îi revin, în temeiul legislației fiscale, anumite obligații menite să asigure colectarea efectivă a sumelor de bani la bugetul de stat, ci împrejurarea dacă aceste îndatoriri se circumscriu atribuțiilor de serviciu ce dau conținut serviciului de interes public pe care acesta îl desfășoară.

Fiind o infracțiune de serviciu, menită prin ipoteză să ocrotească, așa cum s-a arătat în precedent, buna desfășurare a relațiilor de serviciu, rațiunea incriminării abuzului în serviciu subzistă numai atunci când, urmare a faptei ilicite, intervine o perturbare a raporturilor specifice născute din sau în legătură cu activitatea profesională desfășurată de subiectul activ, nu și atunci când urmarea socialmente periculoasă sau rezultatul prejudiciabil se produc exclusiv în sfera unor relații sociale cu o natură distinctă, corotite în subsidiar, cum sunt, în cazul recurentului inculpat, cele de natură fiscală.

Or, este incontestabil că omisiunea notarului public de a vira, în termenul prevăzut de lege, sumele încasate cu titlu de impozit afectează negativ, în principal, relațiile sociale privitoare la încasarea de către stat, la timp și în mod complet, a sumelor datorate de contribuabili cu titlu de impozit, neavând, însă, vreo consecință asupra bunei desfășurări a înseși activității notariale și, implicit, a serviciului de interes public cu a cărui îndeplinire funcționarul a fost învestit.

A accepta ipoteză contrară echivalează cu a admite că obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. constă, în principal, nu în protejarea relațiilor sociale de serviciu specifice activității notariale, ci a celor ocrotite numai în secundar, ceea ce contravine cu evidență esenței și rațiunii incriminării.

În acest sens, potrivit Legii nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici și a activității notariale (în forma în vigoare în februarie 2011), "Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea" (art. 1). Legea definește, astfel, cu claritate, obiectul și scopul activității notariale, prevăzând, totodată, explicit și limitativ, și mijloacele prin care se realizează această activitate, respectiv, "prin acte notariale și consultații juridice notariale, în condițiile prezentei legi" (art. 2).

Sfera actelor notariale de competența notarului, ce dau conținut serviciului public pe care îl desfășoară, este, de asemenea, expres prevăzută în cuprinsul art. 8 (parte a capitolului 2, "Competența notarilor publici"), potrivit căruia: "Notarul public îndeplinește următoarele acte notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conținut juridic, la solicitarea părților;

b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum și a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;

g) primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin și al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea și legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;

l) orice alte operațiuni prevăzute de lege".

Urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 77 din 1 iunie 2012, începând cu data de 1 ianuarie 2013, se rețin ca pertinente și următoarele dispoziții ale Legii nr. 36/1995:

- art. 7

1

alin. (1): Notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcționează. Pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, notarul public se poate deplasa și în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își desfășoară activitatea.

- art. 8: Notarul public îndeplinește următoarele acte și proceduri notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conținut juridic, la solicitarea părților;

b) autentificarea înscrisurilor (…)

r) orice alte operațiuni prevăzute de lege.

- art. 38

1

alin. (1): Notarul public are următoarele obligații:

a) să respecte dispozițiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici și ale Codului deontologic al notarilor publici;

b) să respecte hotărârile organelor alese ale Uniunii, ale Camerelor, precum și ale comisiilor de specialitate sau ale altor entități create la nivelul Uniunii, să îndeplinească sarcinile ce i-au fost încredințate și să acționeze pentru realizarea scopului Uniunii; (…)

- art. 40: Răspunderea disciplinară a notarului public intervine pentru următoarele abateri:

(…) o) nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea și, după caz, virarea impozitelor, tarifelor și onorariilor;

Din interpretarea literală și logică a dispozițiilor art. 8 din Legea notarilor publici (art. 12 lit. r) în forma republicată) rezultă că înțelesul sintagmei "orice alte operațiuni prevăzute de lege", la care face referire textul de lege trebuie clarificat într-o conexiune necesară cu actele sau procedurile notariale ce intră în competența notarului potrivit legii, nicidecum independent de acestea din urmă. Concluzia rezultă din modul de redactare a textului, care enumeră tipurile de acte și proceduri notariale și integrează acestei enumerări orice alte operațiuni, cu condiția implicită ca, indiferent de forma concretă, acestea din urmă să facă parte din categoria actelor notariale.

Din această perspectivă, caracterizarea dispoziției art. 8 lit. r) (art. 12 lit. r) ca instituind în sarcina notarului atribuții "conexe" activității notariale, prevăzute în alte acte de legislație primară, are fundament normativ numai în măsura în care acele "alte operațiuni" sunt integrate tot sferei actelor și procedurilor notariale, iar nu unor acte de natură fiscală.

Interpretarea sistematică a celorlalte norme inserate în cuprinsul Legii notarilor publici susține această concluzie, de vreme ce, în capitolul V al legii - intitulat "Procedura actelor notariale" -, legiuitorul a reglementat, prin norme speciale detaliate, atribuțiile notarului în procedura aplicabilă fiecărei categorii de acte notariale prevăzute de art. 12 lit. r) din lege, cum ar fi autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, procedura lichidării pasivului succesoral, procedura medierii și arbitrajului pentru soluționarea litigiilor interprofesionale, procedura organizării licitațiilor și a certificării rezultatului acestora, etc., dar și alte proceduri notariale, regăsite în secțiunea a II-a a legii.

Ansamblul acestor norme existente în legislația primară, completate cu cele cuprinse în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dau conținut și substanță activității notariale și atribuțiilor de serviciu ce revin notarului în exercitarea funcției sale publice.

Încasarea și virarea impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare nu se integrează acestor atribuții de serviciu, îndeplinirea contrară legii a îndatoririlor ce revin notarului sub acest aspect neavând vreo consecință asupra bunei desfășurări a actrivității notariale, ci doar asupra colectării eficiente de către stat a impozitelor datorate de contribuabili.

Prin urmare, atribuțiile ce revin notarului în temeiul Codul fiscal nu sunt conexe, ci doar tangente cu activitatea notarială, neîndeplinirea acestora fiind de natură a atrage, de lege lata, răspunderea sa fiscală și disciplinară, dar nu răspunderea penală.

În considerarea exigențelor principiului legalității incriminării, legiuitorul este unicul îndrituit constituțional să aprecieze în ce măsură nerespectarea, de către notarul public, a atribuțiilor ce îi revin pe tărâmul art. 77

1

din Codul fiscal se impune a fi sancționată prin mijloace penale, cu condiția de a defini, însă, în mod clar, conduita interzisă și pedeapsa aplicabilă, astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 363/07.05.2015 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015).

Faptul că, subsecevent acestei ultime decizii, legiuitorul nu a apreciat că se impune transpunerea sa în legislația penală, prin eventuala incriminare distinctă a conduitei notarului, nu poate fi suplinit de către instanța judecătorească pe cale de interpretare, deoarece ar însemna o încălcare a principiului consacrat de art. 1 C. pen. și art. 7 din Convenția Europeană, potrivit căruia legea penală este cea care prevede infracțiunile sau pedepsele și ea nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (în acest sens, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României).

Or, sub aspectul caracterului penal al faptelor comise de notarii publici, constând în nevirarea impozitelor pe venitul din transferul proprietăților imobiliare, jurisprudența Înaltei Curți, ulterioară deciziei nr. 363/2015 a Curții Constituționale, a fost constantă în a aprecia că faptele cu acest conținut obiectiv nu mai sunt prevăzute de legea penală (decizia penală nr. 307/A din 16.09.2015 și decizia penală nr. 6/A din 07.01.2016 ambele pronunțate de Înalta Curte, secția penală).

În absența unei modificări legislative, ansamblul argumentelor teoretice și jurisprudențiale anterior expuse impun, și în cauza de față, o concluzie similară, faptei reținute în sarcina recurentului inculpat A. lipsindu-i o cerință de tipicitate obiectivă, respectiv, săvârșirea sa în exercitarea unor atribuții de serviciu.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 358/A din data de 20 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x, va casa decizia atacată și:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. va lăsa nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Va menține măsurile asigurătorii instituite în cauză, conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 358/A din data de 20 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x

Casează decizia atacată și:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Menține măsurile asigurătorii instituite în cauză, conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2018.