ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 539/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. SA, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.399.389,54 RON reprezentând contravaloarea protezelor și a consumabilelor pe durata estimativă a vieții reclamantului. În esență, reclamantul a arătat că a fost victima accidentului rutier produs din culpa pârâtului B. la data de 12.09.2009, între localitățile Viișoara și Pietreni, pe DN3, la km 218, accident în urma căruia a rămas cu infirmitate fizică permanentă ca urmare a pierderii membrului inferior stâng.

Prin Sentința civilă nr. 7860 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., și SC C. SA, în calitate de corespondent al asiguratorului RCA din Republica Bulgaria - Societatea de Asigurare D.. A fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamant a sumei de 3.399.389,54 RON reprezentând daune materiale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C. SA, invocând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 979 din 2 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 septembrie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimaților, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.

La data de 23 octombrie 2018, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată celorlalte părți, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza raportului întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen la data de 7 martie 2019, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, pârâta a susținut următoarele:

Cu privire la acest motiv de recurs, pârâta a susținut că, în raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să analizeze toate motivele de apel invocate și să se pronunțe asupra temeiniciei acestora, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

În speță, instanța a omis să se pronunțe asupra unor motive de apel, lipsind astfel apelanta de eficiența caii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate. Acest fapt este de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175 C. proc. civ. raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel formulate, respectiv asupra motivelor 3, 4, 7 și 8, fapt ce atrage nulitatea hotărârii atacate.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susținut că prin apelul formulat a arătat că în mod injust s-a acordat o sumă globală în temeiul art. 1386 - 1387 din noul C. civ., întrucât în speța nu se regăsește ipoteza acestor texte, care se referă la prestațiile periodice datorate în cazul vătămărilor corporale, ca urmare a pierderii sau nerealizării câștigului din muncă.

Or, instanța de apel a afirmat că este neîntemeiată aceasta critică, dar nu a motivat în niciun fel respingerea acesteia, ci s-a limitat să enunțe dispozițiile art. 1386 și 1387 C. civ., fără a analiza incidența acestora în cadrul litigiului și nici modul în care aplicarea acestor texte ar duce la soluția de respingere a motivului de apel formulat.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu a arătat ce a avut în vedere când a respins motivul de apel referitor la art. 1386 - 1397 din noul C. civ.

În plus, consideră recurenta-pârâtă, menționarea integrală a celor două texte legale creează confuzie cu privire la considerentele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, întrucât textele legale se referă la mai multe categorii de prejudicii.

În referire la acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod nelegal atât instanța de apel, cât și cea de fond și-au întemeiat întreaga motivare pe dispozițiile noului C. civ., în condițiile în care inclusiv reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1084 C. civ. din 1864.

În opinia recurentei, litigiul este supus C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, în raport cu prevederile art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011, iar legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății nu prevedea posibilitatea acordării unei sume globale pentru prejudicii viitoare.

Chiar și în ipoteza în care s-ar aplica legea civilă nouă, recurenta-pârâtă a susținut că prejudiciul cuantificat la suma de 3.339.389,54 RON nu întrunește condiția de a exista, de a fi cert și neîndoielnic, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (2) și (3) din C. civ., motiv pentru care nu poate face obiectul reparației, ca element al răspunderii civile delictuale.

Examinând decizia civilă recurată în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei, în cadrul cărei se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel formulate, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă considerentele pe baza cărora instanța a ajuns la concluzia din dispozitiv.

Examinând această critică, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Textul legal evocat instituie obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, ceea ce presupune expunerea raționamentului logico-juridic, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, care a fundamentat soluția adoptată.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În speță, în motivarea apelului, pârâta a invocat faptul că nu este ținută a-l despăgubi pe reclamant decât pentru prejudiciul material nesusceptibil a fi suportat din fondurile de asigurări sociale, astfel cum rezultă din prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma dată în aplicarea Ordinului CSA 20/2008. Apelanta a susținut că, potrivit acestor norme, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere următoarele: eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Apelanta a mai arăta că, potrivit art. 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap, "în vederea asigurării asistentei de recuperare/reabilitare, persoanele cu handicap au dreptul la dispozitive medicale gratuite în ambulatoriu", astfel încât protezele solicitate de reclamant pot fi procurate gratuit din fondul de asigurări sociale.

Instanța de apel a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă, fără a examina această critică și fără a expune argumentele de fapt și de drept pe baza cărora s-a înlăturat această apărare în raport cu pretențiile formulate prin acțiune, apărare care tinde la diminuarea sau chiar la înlăturarea răspunderii patrimoniale.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-a înlăturat una dintre criticile din apel care era relevantă pentru soluționarea cauzei, instanța de apel respingând apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, împiedică efectuarea controlului de legalitate de către instanța de recurs sub aspectul caracterului fondat al respectivei critici, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat nici pe motivele de apel 4, 7 și 8, este nefondată, deoarece din lecturarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța a analizat acele aspectele invocate de apelanta pârâtă care erau susceptibile a fi calificate ca veritabile critici de nelegalitate sau de netemeinicie.

Astfel, în cadrul motivului numerotat de apelantă ca fiind nr. 4, s-a susținut că "prima instanță nu a analizat argumentele invocate de reclamant, fapt ce a dus la calificarea greșită a pretențiilor acestuia". S-a mai arătat că "instanța de fond a considerat că reclamantul a formulat o cerere de acordare a unei sume globale, ceea ce nu corespunde realității întrucât pentru a vorbi despre o suma globală trebuie să existe un drept și o cerere privind prestații periodice. Or, reclamantul nu a solicitat prestații periodice, ci contravaloarea a 15 proteze, 210 seturi de creme și 38 linere siliconice, despre care susține că ar urma să fie utilizate pe o perioada de 49 de ani. Reclamantul a solicitat contravaloarea tuturor acestor proteze argumentând că necesitatea unei proteze până la sfârșitul vieții este certă, ca urmare a amputării membrului inferior, astfel încât la fel de certă este cheltuiala cu montarea respectivelor proteze și că ar fi împovărător pentru el să formuleze acțiune în justiție după fiecare nouă montare de proteză".

În motivul de apel numerotat de apelant ca fiind nr. 7 s-a susținut că "reclamantul a solicitat acordarea contravalorii tuturor protezelor posibile pentru o perioadă de 49 de ani motivat de faptul că i s-ar crea o sarcina disproporționată dacă ar trebui să promoveze o cerere de chemare în judecată la fiecare 5 - 7 ani, adică de fiecare dată când ar proceda la schimbarea protezei. Or, acest argument nu este întemeiat. Regula în materie civilă este că obligațiile trebuie executate de bunăvoie, la simpla cerere a creditorului; nu trebuie prezumat că debitorul nu-și va îndeplini obligațiile ce-i incumba. De altfel, contravaloarea primei proteze a fost achitată prin buna înțelegere de către asigurător".

Apelanta a arătat că "necesitatea schimbării protezei la 5 - 7 ani nu este un fapt cert (în condițiile în care documentul emis de E. arată că durata medie de utilizare a protezelor variază între 10 și 12 ani jumătate, în funcție de modul de utilizare și întreținere, după cum nu există niciun argument care să sprijine ipoteza duratei de viața a reclamantului - până la vârsta de 88 de ani = 39 + 49 (reclamantul avea 39 de ani la data întocmirii documentului de către E., document în care se face vorbire despre o perioadă de utilizare a protezelor de 49 de ani.

În fine, în ceea ce privește motivul de apel nr. 8, s-a arătat că "instanța de fond nu a avut în vedere situația medicală concretă a reclamantului, astfel cum rezultă din singurul document de la dosar referitor la acest aspect - fișa de examinare întocmită de dr. F. de la Spitalul Foișor. Acest medic l-a examinat pe reclamant și a constatat că avea o proteză nouă, montată din luna august 2015 (dată la care a fost promovată cererea de chemare în judecată). De asemenea, medicul a constatat că reclamantul este perfect adaptat cu acest tip de proteză și recomandă ca și pe viitor să se utilizeze același model. În aceste condiții, suma acordată ca despăgubire trebuia să reprezinte costul acestui tip de proteză, iar nu costul unor proteze ipotetice, care nu corespund nevoilor reale ale reclamantului. În plus, câtă vreme reclamantul are o proteză nouă, nu este necesară schimbarea sa prin achiziționarea uneia noi și nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu".

Înalta Curte constată că aspectele invocate de apelantul-pârât, anterior redate, nu constituie motive de apel distincte, ci argumente în susținerea motivului de netemeinicie susținut în apel, vizând caracterul cert al prejudiciului și nedovedirea întinderii acestuia de către reclamant. Asupra acestui motiv de apel instanța de apel s-a pronunțat, reținând că: sub aspectul obiectului și calificării acțiunii, reclamantul a învestit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 3.399.389,54 RON cu titlu de echivalent al prejudiciului viitor constând în contravaloarea unei proteze și a consumabilelor aferente pentru utilizarea ei pe toată durata vieții; că pierderea membrului inferior drept este definitivă, iar pretențiile solicitate constau în diminuarea patrimoniului reclamantului prin achiziționarea unor proteze care să suplinească, într-o oarecare măsură, pierderea piciorului și care să-i permită desfășurarea unor activități cotidiene în regim de cvasinormalitate; că s-ar crea pentru reclamant o sarcină disproporționată să promoveze de fiecare dată, la un interval de 5-7 ani un nou proces prin care să solicite contravaloarea protezei. Sub aspectul dovedirii temeiniciei pretențiilor, instanța de apel a reținut că, neexistând experți autorizați care să fie consultați în cauză, Tribunalul a procedat corect, în condițiile art. 330 alin. (3) C. proc. civ., la solicitarea opiniei unui reputat medic ortoped - Dr. G., care, prin opinia sa, a confirmat întru totul cele consemnate de E. Romania, iar apelanta reclamantă nu a propus probe prin care să facă dovada contrară, deși avea posibilitatea de a solicita o expertiză contrarie, sau de a administra alte probe de natură a combate conținutul înscrisului întocmit de E. România și opinia expertului Dr. G..

În raport cu aceste considerente, cuprinse în hotărârea recurată, nu se poate reține critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei din apel pe aspectele anterior redate.

Înalta Curte constată, însă, că este întemeiată critica, încadrabilă tot în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a motivat respingerea motivului de apel privind neincidența în cauză a dispozițiilor art. 1386 și art. 1387 din C. civ.

Apelanta pârâtă a susținut în apel că în mod nelegal prima instanță a acordat reclamantului o sumă globală, în temeiul art. 1386 și art. 1387 C. civ., întrucât în speță nu se regăsește ipoteza acestor texte, care se referă la prestațiile periodice datorate în cazul vătămărilor corporale, ca urmare a pierderii sau nerealizării câștigului din muncă.

Instanța de apel a înlăturat această critică adusă sentinței tribunalului, dar nu a motivat în niciun fel respingerea acesteia, ci s-a limitat să enunțe dispozițiile art. 1386 și art. 1387 C. civ., fără a analiza în concret critica de nelegalitate invocată.

Redarea integrală a celor două articole din C. civ. nu poate ține loc de considerente, întrucât, așa cum s-a reținut în practica instanței supreme, "obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția".

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a înlăturat motivat susținerea apelantei pârâte, referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1386 și art. 1387 C. civ., fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Însă, înainte de a valorifica în plan procesual constatarea privind nepronunțarea de către instanța de apel asupra criticii privind aplicarea greșită a prevederilor art. 1386 și art. 1387 C. civ. din 2009, Înalta Curte apreciază că este prioritar a se examina critica de nelegalitate privind legea civilă aplicabilă litigiului, deoarece, în măsura în care se constată că raportul juridic dedus judecății nu este guvernat de legea civilă nouă, ci de C. civ. din 1848, soluționarea problemei de drept referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de C. civ. din 2009 pentru acordarea despăgubirii pentru prejudiciul viitor în prezenta cauză devine inutilă.

În acest sens, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia se susține că legea civilă aplicabilă raportului juridic dedus judecății este C. civ. din 1864.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1084 C. civ. din 1864, legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite care constituie izvorul obligației de despăgubire, însă, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut incidența dispozițiilor noului C. civ. din 2009, motivându-și soluția pe dispozițiile art. 27 alin. (6) din noul C. proc. pen., care prevăd posibilitatea introducerii unei noi acțiuni civile după soluționarea procesului penal, pentru prejudicii născute sau descoperite după constituirea ca parte civilă în procesul penal. S-a reținut de către instanța de apel că prejudiciile invocate în speță au fost descoperite ulterior rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 1935/P/2010 a Judecătoriei Medgidia și s-a apreciat că legea civilă aplicabilă este legea în vigoare la data descoperirii prejudiciului.

Această concluzie este greșită, deoarece art. 27 din noul C. proc. pen. nu are caracterul unei norme tranzitorii și nu reglementează modul de aplicare a legii civile în timp, ci prevede condițiile în care poate fi exercitată acțiunea civilă în fața instanței civile.

În contextul intrării în vigoare a noului C. civ., textul legal care guvernează aplicarea în timp a legii civile în materia răspunderii civile delictuale este art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia: "Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor."

În speță, fapta ilicită care a produs prejudiciul pretins a fi reparat a fost săvârșită la data de 12 septembrie 2009, când a avut loc accidentul de circulație, iar Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, astfel că prezentul litigiu intră sub incidența C. civ. din 1864, care este legea în vigoare la data producerii evenimentului rutier.

Prin urmare în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor C. civ. din 2009, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Față de aceste considerente, constatând că sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere dispozițiile care reglementează prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, cuprinse în C. civ. din 1864.

Instanța de apel se va pronunța, în rejudecare, și asupra criticii din apel întemeiate pe dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pusă în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și art. 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap, precum și asupra celorlalte critici referitoare la certitudinea și întinderea prejudiciului, invocate în apel și reluate în memoriul de recurs, care se impun a fi reanalizate, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ca efect al casării totale a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 979 din 2 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauze, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL