ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2019

Obiectul cauzei Prin cererea formulată la data de 25 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, înregistrată în urma disjungerii, dispuse la termenul din 8 iunie 2016, pe rolul secției a V-a civile a Tribunalului București, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" și B. la plata sumei de 250.000 euro daune morale, pentru operația de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greșit aplicat de pârâtul B., a sumei de 13.500 RON daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele și intervențiile chirurgicale, a sumei de 1.200 RON pe lună, din momentul amputării și până la deces, ca diferență între veniturile realizate înainte de amputare și cele realizate după acest moment, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii și a lipsei calității de reprezentant, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul a arătat că, în dosarul inițial nr. x/2015, cererea de despăgubiri a fost formulată la data de 25.09.2015, însă era semnată de avocat fără împuternicire avocațială. Abia la 21.10.2015, reclamantul a transmis cererea însoțită de împuternicire avocațială, dată la care se împlinise termenul general de prescripție. Pârâtul Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că spitalul nu are nicio culpă în acordarea asistenței medicale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 65 din 18 ianuarie 2017 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" și B., a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către pârâtul B.. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel. Prin Decizia nr. 118 A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 65 din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Institutul Național de Diabet, Nutriție și boli Diabetice "Prof. Dr. N.C Paulescu" și B.; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. 3. Cererea de recurs Împotriva Deciziei nr. 118 A din 8 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 27 martie 2018, a formulat recurs, în termen legal, pârâtul B., astfel cum rezultă din ștampila serviciului registratură aplicată pe cererea de recurs, iar la data de 27 martie 2018 (data expedierii prin poștă, plic, dosar recurs) a declarat recurs, în termen legal, și pârâtul Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu"(data expedierii prin poștă, plic, dosar recurs). 1. Recursul declarat de pârâtul B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici: Conform dispozițiilor art. 2517 C. civ., termenul de prescripție este de 3 ani, însă în raport de dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. și data când a avut loc operația reclamantului la Spitalul X., respectiv 31.08.2012, termenul de prescripție s-a împlinit, la 31.08.2015. Același termen de prescripție de 3 ani este prevăzut și în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Recurentul a susținut ca fiind greșit și considerentul instanței de apel, potrivit căruia, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripție, respectiv 18.08.2015 - data acțiunii introductive sau 25.09.2015 - data precizării acțiunii, la data de 16.06.2015 cursul prescripției s-a întrerupt în condițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Se arată că reclamantul a formulat mai multe cereri, astfel: la data de 15.07.2014 cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect pretenții, cerere ce a fost anulată la 24.09.2014; reexaminarea formulată împotriva acestei soluții fiind, de asemenea, respinsă, ca tardiv formulată, la 14.10.2014; La data de 16.06.2014, reclamantul a formulat cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect pretenții; La data de 7.06.2015, la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamantul a mai formulat o cerere, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, având ca obiect pretenții, iar la data de 22.06.2015, instanța a dispus ca, în temeiul dispozițiilor înscrise în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, înaintarea dosarului completului inițial învestit, iar la data de 24.06.2015, dosarul x/2015 a fost atașat la dosarul nr. x/2015. Cererea din dosarul nr. x/2015 a fost conexată la dosarul nr. x/2014 a fost anulată. Consideră că reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., deoarece toate acțiunile formulate de acesta au fost anulate, definitiv, și nici nu a formulat o nouă cerere în termen de 6 luni de la data anulării cererii, așa încât nu poate apărea întreruperea termenului de prescripție. Teza a II-a alin. (2) din art. 2539 C. civ. stipulează două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera întreruperea termenului de prescripție: noua cerere să fie formulate în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă, iar a doua condiție constă în aceea că noua cerere trebuie admisă. Aceste condiții nu sunt întrunite în cauză, astfel încât constatarea instanței de apel, în sensul întreruperii termenului de prescripție este nelegală. 2. Recurentul pârât Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. dr. NC. Paulescu", în cuprinsul cererii de recurs, a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: În mod corect a reținut instanța de fond că acțiunea este prescrisă, în raport de dispozițiile art. 2517 C. civ. și art. 677 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, deoarece termenul de prescripție s-a împlinit la 31.08.2015. Instanța de apel a reținut greșit că termenul de prescripție s-a întrerupt la 16.06.2015, în raport de dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul normativ privind întreruperea prescripției. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în privința cererilor de recurs formulate de pârâți solicitând respingerea recursurilor declarate și menținerea deciziei instanței de apel. Intimații-pârâți B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" au formulat întâmpinare prin care se solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 4 septembrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin rezoluția din 6 septembrie 2018, raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților care au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de, fixând termen de judecată la 21 februarie 2019 cu citarea părților, în ședință publică.

Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererile de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate de pârâții B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare și care vor suplini motivarea deciziei instanței de apel, astfel: Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, prin ambele cereri de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate în legătură cu modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva aplicării și interpretări eronate a dispozițiilor legale referitoare la începutul și întreruperea cursului prescripției extinctive, astfel încât, în examinarea recursurilor formulate, Înalta Curte va răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs după cum urmează: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit. Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 25 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, înregistrată ca urmare a disjungerii dispuse la termenul din 8 iunie 2016, pe rolul secției a V-a civile, a Tribunalului București, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" și B. la plata sumei de 250.000 euro daune morale pentru operația de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greșit aplicat de pârâtul B., a sumei de 13.500 RON daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele și intervențiile chirurgicale, a sumei de 1200 RON pe lună, din momentul amputării și până la deces, ca diferență între veniturile realizate înainte de amputare și cele realizate după acest moment, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Față de cererea de chemare în judecată care are ca obiect antrenarea răspunderii civile a pârâților, pe temei delictual, în fața primei instanțe pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost apreciată ca fiind întemeiată, în raport de dispozițiile art. 2517 C. civ.. Instanța de fond a reținut că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât și pe cel răspunzător de acesta cel mai târziu la momentul amputării membrului inferior stâng, deci la data de 31.08.2012, când a avut loc operația la Spitalul Cantacuzino. S-a apreciat că la acel moment, reclamantul a avut reprezentarea faptului că nu a fost tratat corect de pârâtul B. și, din această cauză, rana s-a infectat, fiind necesară amputarea gambei stângi, circumstanțe în raport cu care s-a apreciat că, la data formulării cererii și depunerii acesteia în dosarul nr. x/2015 (respectiv, 25.09.2015), termenul de prescripție de 3 ani era împlinit. Urmare a apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței primei instanțe, prin Decizia civilă nr. 115A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, fiind reținut cazul de întrerupere a cursului prescripției, înscris în art. 2539 alin. (2) C. civ.. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind greșit stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, deoarece instanța de fond a prezumat că reclamantul ar fi cunoscut din chiar ziua amputării gambei sale care a fost cauza acestei intervenții, moment de la care acesta ar fi avut posibilitatea să să cheme în judecată pe cel care singur, sau în cadrul unui lanț cauzal, a generat efectul negativ reclamat. S-a subliniat și faptul că, de la momentul internării care a dus la amputarea gambei stângi și până la data de 18.09.2012, reclamantul s-a aflat internat în spital, fără a i se putea reproșa că a stat în pasivitate sau că nu a efectuat demersuri pentru a stabili existența unor culpe medicale în antecedența intervenției chirurgicale sau cu ocazia acesteia din urmă, pentru ca, în baza cunoașterii existenței unui delict civil, să se adreseze instanței de judecată. În verificarea soluției dată excepției prescripției, instanța de apel a mai reținut că, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripție (data acțiuni introductive - 18.08.2015 sau data precizării acesteia - 25.09.2015), la data de 16.06.2015 cursul prescripției s-a întrerupt, în condițiile art. 2539 alin. (2) teza a 2-a C. civ.. Astfel, la data de 17.06.2015 reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâții din prezenta cauză, într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, care a făcut obiectul dosarului x/2015 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cerere care a fost conexată la dosarul nr. x/2015 (primul dosar înregistrat la data de 16.06.2015), ceea ce demonstrează că prescripția dreptului la acțiune al reclamantului s-a întrerupt. Prin prezentul recurs, pârâții au invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, formulând critici atât în legătură cu momentul de început a cursului prescripție, cât și al reținerii incidenței cazului de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. În speță, Înalta Curte reține că fapta ilicită reclamantă în cauză pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în tratamentul greșit aplicat de pârâtul B. care ar fi condus la amputarea gambei stângi a reclamantului, iar acțiunea de față, prin care se solicită acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul produs, ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, cum corect s-a reținut de instanțele de fond a. Referitor la începutul cursului prescripției extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, acțiunea reclamantului, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripției extinctive, regulii prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., astfel încât momentul nașterii dreptului material la acțiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menționată le impune: unul subiectiv, al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și, altul, obiectiv (judecătorește determinat), al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta. Prin urmare, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripției, legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparație, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Este, însă, posibil ca data nașterii dreptului la acțiune, adică data nașterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găsește în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acționa imediat. În toate aceste situații, ca și în alte cazuri, începerea prescripției extinctive la data nașterii dreptului la acțiune, ar face ca prescripția să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acționa pentru a-și apăra dreptul său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor și rațiunilor care guvernează această materie. Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, care să țină cont de specificul situațiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție în acele situații deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijență care să justifice stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune. Astfel, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Contrar aprecierilor instanței de fond, relativ la momentul de început a prescripției extinctive, potrivit cărora reclamantul ar fi cunoscut chiar din ziua amputării gambei sale care a fost cauza intervenției medicale și persoana care ar fi generat efectul negativ menționat, instanța de apel a reținut, însă, împrejurări care țin de persoana titularului dreptului la acțiune, care ar fi exclus starea sa de pasivitate în privința acelor demersuri necesare pentru a stabili existența unor culpe medicale în antecedența sau cu ocazia intervenției chirurgicale de amputare. Cu toate acestea, în contextul în care părțile au formulat susțineri diferite în legătură cu momentul de început a cursului prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o aplicare greșită a dispozițiilor înscrise în art. 2528 alin. (1) C. civ. potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea. Prin urmare, instanța de apel era ținută să procedeze la verificarea concretă, a situației reclamantului, din perspectiva incidenței normei legale referitoare la momentul la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, respectiv a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente și împrejurări concrete pentru a acționa, distinct, pentru obligarea la daune morale și materiale. Așa fiind, Curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor legii în materia momentului de la care începe să curgă prescripția, avea de analizat, în raport de elementele situației de fapt existente, data la care reclamantul cunoștea sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În acest context, întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, este necesar ca, în rejudecare, instanța de fond să întreprindă verificările necesare și să administreze, eventual, probatorii suplimentare pentru ca, în reluarea cercetării judecătorești, să poată fi corelate faptele imputate pârâților cu acțiunile întreprinse de reclamant în vederea reparării pagubei, aspecte care se circumscriu unor elemente de fapt necesare lămuririi chestiunilor de drept invocate în apărare de pârâți, desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., reținut corect ca fiind incident în cauză. 2. Relativ la critica recurenților-pârâți care vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. referitoare la întreruperea prescripției extinctive a dreptului la acțiune, Înalta Curte are în vedere considerentele care succed: Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ., "prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă". În legătură cu problema de drept supusă verificării, Înalta Curte reține următoarele: - la data de 15.07.2014 se înregistrează pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, cererea reclamantului A. privind obligarea pârâților B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" la plata de daune materiale și morale. În privința acestei acțiuni, la data de 24.09.2014, Tribunalul București a dispus anularea cererii de chemare în judecată, iar cererea de reexaminare formulată în cauză de reclamant a fost respinsă, la data de 14.10.2014, ca tardivă. - prin cererea formulată la data de 16.06.2015, înregistrată sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" la plata daunelor materiale și morale, iar la data de 17.06.2015 se înregistrează, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă acțiunea reclamantului A., având ca obiect pretenții, formulată în contradictoriu cu aceiași pârâți. La data de 24.06.2015, dosarul nr. x/2015 se conexează la dosarul nr. x/2015 (cel care era mai vechi), în cadrul căruia instanța a dispus, la 09.07.2015, anularea cererii. Față de succesiunea acestor demersuri judiciare, contrar aprecierilor instanței de apel relativ la întreruperea cursului prescripției, recurenții au pretins greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât condițiile obligatorii, prevăzute de textul normativ, nu ar fi întrunite. Recurenții au susținut că a fost reținut greșit faptul că, la data de 16.06.2015, cursul prescripției a fost întrerupt ca urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/2015 (ce a fost anulată), deoarece toate cererile precedente ale reclamantului au fost anulate, iar cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentei cauze (nr. 22019/3/2016) a fost înregistrată la data de 08.06.2016, cu depășirea termenului de 6 luni impus de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Într-adevăr, potrivit susținerilor recurenților, din cuprinsul textului normativ sus evocat rezultă că legiuitorul a instituit două condiții, obligatorii, pentru întreruperea cursului prescripției extinctive, respectiv: 1. noua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă; 2. noua cerere trebuie să fie admisă. Relativ la cea dintâi condiție stipulată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., dat fiind faptul că rolul termenului de 6 luni este numai acela de a limita în timp perioada în care reclamantul își poate exercita dreptul de a reintroduce o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești, cu beneficiul considerării prescripției extinctive întrerupte de la data înregistrării primei cereri, Înalta Curte reține ca fiind corectă aprecierea instanței de apel relativ la îndeplinirea primei condiții pentru întreruperea prescripției extinctive. În cauză, astfel cum reține și instanța de apel, înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a introdus, pe rolul aceleiași instanțe, o nouă cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții formulată împotriva pârâților B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu", acțiune care face obiectul cauzei de față. În legătură cu efectele juridice pe care le produce această nouă cerere de chemare în judecată, Înalta Curte reține că introducerea acestei cereri produce un un efect întreruptiv, provizoriu și condiționat, a prescripției, iar data întreruperii cursului prescripției va fi socotită - cum corect a reținut și instanța de apel - cea a înregistrării pe rolul instanței judecătorești a primei cereri, respectiv data de 16.06.2015, când a fost înregistrată prima cerere, care a fost anulată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București. Cu toate acestea, însă, trebuie avut în vedere că efectul întreruptiv al cursului prescripției este produs, conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., numai condiționat de admiterea, prin hotărâre definitivă, a acțiunii introductive ce face obiectul prezentei cauze, împrejurare care nu a avut loc, întrucât nu a fost verificată în cauză de către instanța de apel. În atare situație, dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripției extinctive, reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II C. civ., este condiționat de admiterea celei de a doua cereri, Înalta Curte constată necesar ca, în rejudecare, instanța de trimitere, învestită cu soluționarea cauzei pendinte, să procedeze cu prioritate la examinarea și soluționarea fondului prezentei cereri față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, procedeu de soluționare care, într-adevăr, se circumscrie unei situații derogatorii de la regula instituită de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". Drept consecință, procedând, însă, la unirea excepției prescripției extinctive cu fondul cererii dedusă judecății, pe baza probatoriului ce va fi administrat, instanța de rejudecare urmează a statua în raport de verificarea următoarelor ipoteze: - dacă din probele administrate în cauză, cu ocazia rejudecării, se va aprecia că cererea de chemare în judecată pendinte este întemeiată, instanța o va admite și va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripției producându-și efectele); - dacă, însă, din materialul probator, va rezulta că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și s-ar impune respingerea acesteia, în atare ipoteză, efectul întreruptiv, provizoriu, al prescripției extinctive nu va mai opera de la data înregistrării cererii care a fost anulată, astfel încât termenul de prescripție special se va calcula de la data când acesta a început să curgă, fără a se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării cererii anulate, ci data înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată. În raport de data înregistrării acestei din urmă cereri, instanța de rejudecare va analiza, în raport cu aceasta, dacă termenul de prescripție extinctivă era împlinit și, în caz afirmativ, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care va respinge cererea, ca prescrisă. În consecință, pentru toate considerentele expuse, urmează a se constata, raportat la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, că soluția instanței de apel privind anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe este corectă, însă nu pentru considerentele reținute prin decizia recurată, ci pentru argumentele arătate în precedent, care vor substitui motivarea hotărârii atacate. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâții B. și Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu", urmând însă ca, în rejudecare, instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul instituției prescripției extinctive, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret și a o fundamenta în mod corespunzător.