ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6182/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6182/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 696 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a

respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca;

a respins acțiunea formulată de reclamanta S.A.R. în contradictoriu cu pârâtul

Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect obligarea acestuia să emită,

în favoarea reclamantei, dispoziție de restituire în natură privind imobilul situat

în Cluj-Napoca, sau în cazul imposibilității acestei forme de reparație, să

emită dispoziție privind plata diferenței dintre valoarea despăgubirilor

încasate, reactualizată, și valoarea de piață a bunului; a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului județean Cluj, invocată din

oficiu și a respins acțiunea față de această parte.

La pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a avut în

vedere următoarele:

În ședința publică din data de 27 octombrie 2009,

instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Consiliul județean Cluj, excepție care a fost admisă în condițiile în

care acest pârât nu intră în categoria persoanelor juridice prevăzute de art. 21

din Legea nr. 10/2001 sau art. 29 din aceeași Lege, respectiv nu apare ca

entitate învestită cu soluționarea notificării sau deținător al imobilului, așa

cum prevede art. 26 din actul normativ indicat.

Cu privire la excepția inadmisibilității, invocată de

pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, Tribunalul a respins-o în

considerarea faptului că inadmisibilitatea nu reprezintă o veritabilă excepție

de procedură, ci este o problemă de drept ce se verifică pe fondul cauzei,

respectiv dacă acțiunea civilă îndeplinește sau nu condițiile prevăzute de lege

pentru a fi admisă.

Analizând fondul dedus judecății, respectiv dosarul de

Lege nr. 10/2001 al imobilului din litigiu, Cluj-Napoca, str. Șincai nr. 10 -

filele 22-40 de la dosar, rezultă că reclamanta nu a formulat notificare în

sensul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru retrocedarea

imobilului.

Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

persoanele îndreptățite aveau dreptul ca, în termen de 6 luni de la intrarea în

vigoare a prezentei legi, să notifice unitatea deținătoare a imobilului, prin

executorul judecătoresc, pentru retrocedarea acestuia.

Termenul a curs începând cu data de 14 februarie 2001

până la data de 14 august 2001, iar acesta a fost prelungit cu o perioadă de

încă 6 luni, în baza O.U.G. nr. 109 din 26 iulie 2001 și a O.U.G. nr. 145 din 09

noiembrie 2001, aprobată prin Legea nr. 91/2002, ultima dată legală pentru

depunerea notificărilor fiind data de 14 februarie 2002.

Față de faptul că reclamanta nu a introdus în termenul

prevăzut de lege notificare pentru redobândirea fostei proprietăți, Tribunalul

a constatat că aceasta nu îndeplinește o condiție prealabilă și absolut

necesară pentru verificarea pretențiilor cerute de Legea nr. 10/2001, respectiv

nu a depus notificare pentru retrocedarea acestui imobil în sensul prevăzut de art.

22 alin. (1) din această Lege.

Acest aspect a fost comunicat reclamantei prin adresa din

16 septembrie 2009 emisă de Primăria municipiului Cluj-Napoca.

De altfel, însăși reclamanta, în cuprinsul acțiunii

introductive, a arătat că a depus notificare în sensul Legii 10/2001 doar

pentru apartamentele din imobilul situat în municipiul București, sector 2.

Așa fiind, în condițiile în care Titlul I din Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și Legea

nr. 1/2009 nu au prelungit termenul de depunere a notificărilor, acțiunea

reclamantei a fost respinsă ca nefondată.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia civilă nr. 28 din A

din 17 februarie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.A.R.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut

următoarele:

Primul motiv de apel vizează încălcarea dreptului la

apărare al reclamantei, motiv nefondat pentru următoarele considerente:

În ședința publică din 02 octombrie 2009 a fost

prezentă reclamanta S.A.R., fără a fi asistată de avocat, însă aceasta a luat

termenul de judecată din 27 octombrie 2010, în cunoștință, potrivit art. 153

1

C. proc. civ.

și nu a mai fost citată. Chiar dacă reclamanta a

avut domiciliul ales la avocatul care o reprezenta nici acesta nu trebuia citat

deoarece prezența reclamantei la un termen este suficientă pentru a se prezuma

că aceasta cunoaște termenele ulterioare. Acest fapt este confirmat de cererea

de amânare formulată de avocat S.T. (fila 43), pe care era menționat termenul

de judecată din 27 octombrie 2009.

Așadar, nu se poate invoca nici un viciu de procedură

pentru termenul din 27 octombrie 2009 deoarece reclamanta avea termenul de

judecată în cunoștință, fiind prezentă la termenul anterior.

În ceea ce privește cererea de amânare, Curtea a constatat

că, în mod legal și justificat, a fost respinsă de către Tribunal deoarece

reprezentantul reclamantei a invocat că are de susținut o cauză în fata altei

instanțe, fără să depună și împuternicirea avocațială pentru acea cauză.

Depunerea citației nu atestă decât existența unui proces pe rolul unei

instanțe, nu și faptul că reprezentantul reclamantei ar asista sau reprezenta o

parte din acea cauză.

Prin urmare, corect a fost respinsă cererea de

amânare. Cu toate că la acest termen de judecată, cauza a fost lăsată în

pronunțare, instanța a aplicat garanțiile procesuale pentru respectarea

dreptului la apărare și a amânat pronunțarea, pentru ca reprezentantul

reclamantei să depună concluzii scrise.

Așadar, dreptul la apărare a fost respectat prin

aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ. și, în consecință,

primul motiv de apel este nefondat.

Al doilea motiv de apel vizează împrejurarea că

reclamanta a notificat legal pârâta cu privire la imobilul din Cluj-Napoca.

După cum învederează reclamanta, în motivarea acțiunii,

aceasta a formulat două notificări din 26 iulie 2001, prin care a solicitat

restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în București, sectorul

2, care au aparținut mătușii sale, B.A., și au fost naționalizate potrivit

Decretului nr. 92/1950.

Rezultă fără dubiu că reclamanta nu a formulat nicio

notificare cu privire la imobilul din Cluj-Napoca.

Este real că, în 2003, într-o adresă a Primăriei

București se menționează că antecesoarea reclamantei a avut în proprietate și

un imobil în Cluj-Napoca. Această informație nu era nouă pentru reclamantă

deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca, aceasta a primit suma de

102.171.842 lei cu titlu de despăgubiri, potrivit hotărârii din 29 mai 2000 (fila

26).

Prin adresa din 16 septembrie 2009, Primăria municipiului

Cluj-Napoca a învederat reclamantei S.A.R. că nu-i poate onora cererea de

acordare a măsurilor reparatorii deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca,

nu s-a depus notificare, ci numai o cerere, în 03 august 2009 (fila 28).

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana

îndreptățită putea notifica persoana juridică, deținătoarea imobilului, în

termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost

prelungit cu încă 6 luni, cum corect a arătat instanța de fond.

În alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 se

prevede și sancțiunea pentru nerespectarea termenului de notificare, și anume pierderea

dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Prin urmare, din aceste dispoziții legale rezultă că,

pe lângă rolul pe care îl are o somație, de a pune în întârziere pe debitor,

notificarea mai are și alte funcții.

În primul rând, notificarea este manifestarea de

voință a persoanei îndreptățite de a sesiza persoana deținătoare a imobilului

cu cererea de măsuri reparatorii.

Apoi, această notificare are rolul de a declanșa

procedura administrativă de soluționare a notificării și face dovada deplină că

solicitantul a sesizat comisia în termenul prevăzut de lege deoarece, în afara

acestui termen, nu mai beneficiază de protecția legală a valorificării

acestuia.

Legea nr. 10/2001 conferă posibilitatea, pentru

persoanele îndreptățite, de a beneficia de măsuri reparatorii, dar aceasta este

o facultate de care se poate uza sau nu și nu o obligație a persoanei

îndreptățite. Faptul că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu înseamnă că persoana deținătoare a

imobilului trebuia să stabilească și măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

în lipsa notificării.

Nu a fost primită apărarea reclamantei că notificarea

depusă nu a cuprins toate imobilele antecesoarei ei deoarece aceasta cunoștea

dispozițiile legale în materie și a formulat două notificări pentru cele două

apartamente din București.

S-a invocat faptul că imobilul a fost preluat nelegal

de la antecesoarea reclamantei, dar aceasta este doar o condiție necesară, dar

nu și suficientă, în lipsa notificării.

Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile legale

au fost corect aplicate și criticile reclamantei S.A.R. sunt nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

S.A.R., criticând-o pentru următoarele motive:

5 C. proc. civ. întrucât reclamanta nu a fost procedural citată, personal și

prin apărător, care a precizat domiciliul procesual ales pentru termenul din 27

octombrie 2010, încălcându-i părții, astfel, dreptul la apărare.

La termenul din 27 octombrie 2009 s-a depus cerere de

amânare a cauzei, iar refuzul instanței de a dispune o asemenea măsură pentru

un termen rezonabil a privat partea de asistența juridică calificată și

administrarea de probe.

(2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 deoarece condiția

de admisibilitate a acțiunii constă în dovada primirii despăgubirilor acordate

în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu în existența notificării potrivit Legii nr.

10/2001. Or, reclamanta a beneficiat de despăgubiri incomplete în baza Legii nr.

112/1995, a solicitat retrocedarea bunului conform acestei legi și are dreptul

la diferența de valoare până la prețul de piață al construcțiilor și terenului

ce au aparținut autoarei sale, imobilul fiind vândut în mod nelegal către

Lascăr Simion, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 martie 1997. Acest

aspect nu a fost analizat de instanțe.

pronunțat doar pe restituirea în natură și nu s-au pronunțat pe solicitarea de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent în completare pentru valoarea de piață

a imobilului, teren și construcție, conform unei expertize efectuate potrivii

standardelor internaționale.

de proprietate al autoarei reclamantei și al reclamantei, protejat de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale.

reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în litigiu. Partea nu a

cunoscut că, pe anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează și imobilul din

Cluj-Napoca, ca fiind preluat abuziv de la B.A.

În consecință, a fost formulată notificare, care nu a

cuprins, însă, toate imobilele.

În conformitate cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005,

autoritatea învestită cu notificarea era datoare să-și verifice competența

teritorială și să trimită partea din notificare care privește imobilul din

Cluj-Napoca, către Primarul municipiului Cluj-Napoca, în a cărui rază

teritorială este imobilul.

Prin notificările din 26 iulie 2001 comunicate prin

intermediul Biroului executorului judecătoresc A.P., reclamanta a solicitat

retrocedarea în natură a ap. din imobilul situat în municipiul București., sector

2.

În urma adresei din 16 mai 2003 a Primăriei municipiului

București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru, prin care i

se face cunoscut reclamantei că autoarea sa figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu un total de 7 apartamente în București și în Cluj, reclamanta a depus

odată cu notificările toate actele și completările cerute de Legea nr. 10/2001.

pentru plata de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către Consiliul județean

Cluj, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de

atac, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

citare și a dreptului la apărare al reclamantei, de către prima instanță, vor

fi avute în vedere raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu la pct. 5

din același articol deoarece motivul de casare invocat vizează încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

de către instanța de apel, hotărârea pronunțată de aceasta formând obiectul

recursului și, ca atare, decizia respectivă putând fi criticată din punctul de

vedere al art. 304 pct. 5.

În consecință, Înalta Curte va verifica în ce măsură

instanța de apel a evaluat în mod corect aplicarea și respectarea dispozițiilor

legale în materie de procedură și drept la apărare de către prima instanță.

Din această perspectivă, decizia recurată este legală,

reținându-se în mod justificat că nu s-au încălcat regulile procedurale în

materie de citare și nici dreptul la apărare al reclamantei.

Într-adevăr, la primul termen de judecată acordat în

cauză, 2 octombrie 2009, reclamanta a fost reprezentată de avocat S.T., cu

împuternicirea avocațială din 2009 (fila 12 dosar fond), luând, astfel, termen

în cunoștință în condițiile art. 153 teza a II-a C. proc. civ., cu consecința

de a nu mai fi citată pentru termenele de judecată ulterioare. În acest caz,

dispoziția legală instituie prezumția cunoașterii termenelor ulterioare de

către partea reprezentată de mandatar la unul dintre termenele de judecată;

așadar, reclamanta nu mai trebuia citată la domiciliul procesual ales.

Referitor la cererea de amânare a cauzei formulată de

reclamantă pentru termenul din 27 octombrie 2009, Curtea a reținut, în mod

corect, că, pentru a fi admisă, partea trebuia să dovedească calitatea

avocatului său, de reprezentant al unei părți din acele dosare care au

determinat imposibilitatea acestuia de a participa la ședința de judecată din

dosarul de față, pentru termenul arătat.

În plus, orice cereri sau probe, subsumate unui

exercițiu corespunzător al dreptului la apărare, pe care reclamanta pretinde că

avocatul său le-ar fi formulat în primă instanță, dacă s-ar fi încuviințat

solicitarea sa privind acordarea unui nou termen de judecată, puteau fi

efectuate și invocate și în apel, cale devolutivă de atac, ce permite

administrarea oricăror probe necesare soluționării cauzei și dezbaterea

oricăror chestiuni juridice care au legătură cu aceasta. Ca atare, respingerea

cererii de acordare a unui nou termen de judecată determinat de imposibilitatea

prezentării avocatului reclamantei nu i-a produs acesteia nicio vătămare în

sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum, în mod corect a constatat și

Curtea de Apel.

absența notificării formulate de reclamantă în condițiile art. 22 din actul

normativ sus-menționat în forma actuală, beneficierea de despăgubiri în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu-i conferă părții dreptul de a obține, după caz,

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 20 alin.

(1) sau (2) din Legea nr. 10/2001.

Adresarea notificării entității prevăzute de lege (art.

21) este obligatorie și reprezintă o condiție absolut necesară pentru ca

solicitantul să obțină, după caz, fie restituirea în natură a imobilului, dacă

acesta nu a fost vândut, fie măsuri reparatorii prin echivalent până la

valoarea de piață a bunului, numai în acest cadru prezentând relevanță

hotărârea de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 112/1995.

După cum a constatat și Curtea, în lipsa depunerii

notificării în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, și care a

expirat la 14 februarie 2002, devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5)

din actul normativ, partea pierzând dreptul de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Hotărârea de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr.

112/1995 este importantă, în condițiile art. 20 alin. (1) sau (2) din Legea nr.

10/2001, în sensul că se poate dispune restituirea în natură a imobilului

pentru care acestea au fost încasate, dacă bunul nu a fost vândut, sub rezerva

de a restitui suma de bani în valoare actualizată sau solicitantul are dreptul

la diferența dintre suma încasată cu acest titlu și prețul de piață al

imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Pentru a deveni operante dispozițiile legale

sus-menționate, însă, persoana interesată trebuie să aibă dreptul la măsurile

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, ceea ce implică, după cum s-a

arătat, formularea în termen a notificării.

Reclamanta, neformulând notificare în legătură cu

imobilul în litigiu, nu se poate reține incidența și, astfel, nici încălcarea art.

20 alin. (1) și (2) din Lege.

În ceea ce privește verificarea respectării

condițiilor legale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare perfectat

de un terț pentru imobilul în litigiu, o asemenea cerere nu a fost formulată în

prezentul dosar, în primă instanță, astfel încât nu se poate pune problema

nepronunțării asupra acestui aspect.

în vedere, la soluționarea cauzei, ambele solicitări formulate prin cererea de

chemare în judecată.

Astfel, prima instanță a respins integral acțiunea

formulată, hotărâre confirmată de Curte, motivarea referitoare la necesitatea

formulării notificării vizând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

indiferent de forma acestora, în natură sau în echivalent.

Curtea, argumentând soluția de respingere a apelului,

printre altele, prin raportare la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

este fără dubiu că a considerat, după cum a și motivat, că absența notificării

părții pentru imobilul în litigiu determină pierderea dreptului acesteia de a solicita

și obține atât măsuri reparatorii în natură, cât și în echivalent.

Prin urmare, motivarea instanței de apel vizează și

cererea reclamantei de a obține, pentru imobilul în litigiu, diferența dintre

despăgubirile acordate și încasate în temeiul Legii nr. 112/1995 și valoarea de

piață a bunului, calculată conform standardelor internaționale de evaluare.

dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, reclamanta nu are „un bun” corespunzător

textului din documentul european deoarece dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu nu i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească

definitivă și nici nu are un alt titlu pentru imobil și nicio speranță legitimă

la „restituire” din moment ce nu a urmat procedura legii speciale pentru

obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept

de proprietate imposibil de a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată „un

bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reprezentând o creanță condițională

care se stinge prin nerealizarea condiției (exemplu cauza Țețu din 7 februarie

2008).

notificare în termenul legal pentru imobilul în litigiu, singura cerere

formulată în legătură cu bunul respectiv fiind din 31 august 2009, mult după

expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

împlinit la 14 februarie 2002, după cum s-a arătat.

Faptul că notificările formulate în 2001 nu vizau și

imobilul în litigiu deoarece reclamanta nu ar fi cunoscut despre preluarea

acestui bun din patrimoniul autoarei sale și că, ulterior adresei emisă de

Primărie în 2003, partea a depus acte privind acest bun nu prezintă relevanță.

Termenul de depunere a notificării este un termen de

decădere, nerespectarea acestuia fiind sancționată cu pierderea dreptului de a

mai solicita în justiție măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În plus, potrivit art. 22 alin. (1) teza a II-a din

Lege, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se face câte o

notificare pentru fiecare imobil, ceea ce înseamnă că notificările formulate în

anul 2001, de către reclamantă, pentru alte imobile nu au această valoare și

pentru imobilul din Cluj-Napoca, în absența solicitării lui exprese prin

cererile respective.

Nici depunerea eventualelor documente privind imobilul

în litigiu în dosarele întocmite ca urmare a formulării celorlalte notificări

nu produce efecte în sensul pretins de recurentă, de a se considera că aceasta

a solicitat și imobilul.

Neexistând notificare pentru imobilul sus-menționat,

nu se pune problema ca entitatea învestită cu soluționarea celorlalte

notificări să-și verifice din oficiu competența și să decline notificarea către

unitatea deținătoare din Cluj-Napoca.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a

confirmat soluția fondului, prin care s-a respins acțiunea reclamantei,

determinat de inexistența dreptului său la măsurile reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în absența formulării

notificării în termenul prevăzut de art. 22.

Consiliului județean Cluj, în mod corect, prima instanță a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, determinat de faptul că nu

face parte din categoria unităților deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr.

10/2001, iar emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr.

112/1995, pentru imobilul în litigiu, nu-i conferă o asemenea calitate în

prezentul proces, fundamentat pe un alt act normativ de reparație.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte

constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea

corectă a dispozițiilor legale analizate mai sus, astfel încât, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca

nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.A.R. împotriva Deciziei nr. 28/ A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie

2010.