Decizia nr. 6182/2010 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 696/2009 a Tribunalului Cluj

Așa fiind, în condițiile în care Titlul I din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și Legea nr. 1/2009 nu au prelungit termenul de depunere a notificărilor, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia civilă nr. 28 din A din 17 februarie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.A.R. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Primul motiv de apel vizează încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, motiv nefondat pentru următoarele considerente: În ședința publică din 02 octombrie 2009 a fost prezentă reclamanta S.A.R., fără a fi asistată de avocat, însă aceasta a luat termenul de judecată din 27 octombrie 2010, în cunoștință, potrivit art. 153 1 C. proc. civ. și nu a mai fost citată. Chiar dacă reclamanta a avut domiciliul ales la avocatul care o reprezenta nici acesta nu trebuia citat deoarece prezența reclamantei la un termen este suficientă pentru a se prezuma că aceasta cunoaște termenele ulterioare. Acest fapt este confirmat de cererea de amânare formulată de avocat S.T. (fila 43), pe care era menționat termenul de judecată din 27 octombrie 2009. Așadar, nu se poate invoca nici un viciu de procedură pentru termenul din 27 octombrie 2009 deoarece reclamanta avea termenul de judecată în cunoștință, fiind prezentă la termenul anterior. În ceea ce privește cererea de amânare, Curtea a constatat că, în mod legal și justificat, a fost respinsă de către Tribunal deoarece reprezentantul reclamantei a invocat că are de susținut o cauză în fata altei instanțe, fără să depună și împuternicirea avocațială pentru acea cauză. Depunerea citației nu atestă decât existența unui proces pe rolul unei instanțe, nu și faptul că reprezentantul reclamantei ar asista sau reprezenta o parte din acea cauză. Prin urmare, corect a fost respinsă cererea de amânare. Cu toate că la acest termen de judecată, cauza a fost lăsată în pronunțare, instanța a aplicat garanțiile procesuale pentru respectarea dreptului la apărare și a amânat pronunțarea, pentru ca reprezentantul reclamantei să depună concluzii scrise. Așadar, dreptul la apărare a fost respectat prin aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ. și, în consecință, primul motiv de apel este nefondat. Al doilea motiv de apel vizează împrejurarea că reclamanta a notificat legal pârâta cu privire la imobilul din Cluj-Napoca. După cum învederează reclamanta, în motivarea acțiunii, aceasta a formulat două notificări din 26 iulie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în București, sectorul 2, care au aparținut mătușii sale, B.A., și au fost naționalizate potrivit Decretului nr. 92/1950. Rezultă fără dubiu că reclamanta nu a formulat nicio notificare cu privire la imobilul din Cluj-Napoca. Este real că, în 2003, într-o adresă a Primăriei București se menționează că antecesoarea reclamantei a avut în proprietate și un imobil în Cluj-Napoca. Această informație nu era nouă pentru reclamantă deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca, aceasta a primit suma de 102.171.842 lei cu titlu de despăgubiri, potrivit hotărârii din 29 mai 2000 (fila 26). Prin adresa din 16 septembrie 2009, Primăria municipiului Cluj-Napoca a învederat reclamantei S.A.R. că nu-i poate onora cererea de acordare a măsurilor reparatorii deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca, nu s-a depus notificare, ci numai o cerere, în 03 august 2009 (fila 28). Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită putea notifica persoana juridică, deținătoarea imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit cu încă 6 luni, cum corect a arătat instanța de fond. În alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 se prevede și sancțiunea pentru nerespectarea termenului de notificare, și anume pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. Prin urmare, din aceste dispoziții legale rezultă că, pe lângă rolul pe care îl are o somație, de a pune în întârziere pe debitor, notificarea mai are și alte funcții. În primul rând, notificarea este manifestarea de voință a persoanei îndreptățite de a sesiza persoana deținătoare a imobilului cu cererea de măsuri reparatorii. Apoi, această notificare are rolul de a declanșa procedura administrativă de soluționare a notificării și face dovada deplină că solicitantul a sesizat comisia în termenul prevăzut de lege deoarece, în afara acestui termen, nu mai beneficiază de protecția legală a valorificării acestuia. Legea nr. 10/2001 conferă posibilitatea, pentru persoanele îndreptățite, de a beneficia de măsuri reparatorii, dar aceasta este o facultate de care se poate uza sau nu și nu o obligație a persoanei îndreptățite. Faptul că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu înseamnă că persoana deținătoare a imobilului trebuia să stabilească și măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în lipsa notificării. Nu a fost primită apărarea reclamantei că notificarea depusă nu a cuprins toate imobilele antecesoarei ei deoarece aceasta cunoștea dispozițiile legale în materie și a formulat două notificări pentru cele două apartamente din București. S-a invocat faptul că imobilul a fost preluat nelegal de la antecesoarea reclamantei, dar aceasta este doar o condiție necesară, dar nu și suficientă, în lipsa notificării. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile legale au fost corect aplicate și criticile reclamantei S.A.R. sunt nefondate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.A.R., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât reclamanta nu a fost procedural citată, personal și prin apărător, care a precizat domiciliul procesual ales pentru termenul din 27 octombrie 2010, încălcându-i părții, astfel, dreptul la apărare. La termenul din 27 octombrie 2009 s-a depus cerere de amânare a cauzei, iar refuzul instanței de a dispune o asemenea măsură pentru un termen rezonabil a privat partea de asistența juridică calificată și administrarea de probe. 2. Au fost încălcate dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 deoarece condiția de admisibilitate a acțiunii constă în dovada primirii despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu în existența notificării potrivit Legii nr. 10/2001. Or, reclamanta a beneficiat de despăgubiri incomplete în baza Legii nr. 112/1995, a solicitat retrocedarea bunului conform acestei legi și are dreptul la diferența de valoare până la prețul de piață al construcțiilor și terenului ce au aparținut autoarei sale, imobilul fiind vândut în mod nelegal către Lascăr Simion, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 martie 1997. Acest aspect nu a fost analizat de instanțe.

Instanța fondului și instanța de apel s-au pronunțat doar pe restituirea în natură și nu s-au pronunțat pe solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în completare pentru valoarea de piață a imobilului, teren și construcție, conform unei expertize efectuate potrivii standardelor internaționale.

Prin respingerea acțiunii se aduce atingere dreptului de proprietate al autoarei reclamantei și al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În mod greșit, instanțele au considerat că reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în litigiu. Partea nu a cunoscut că, pe anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează și imobilul din Cluj-Napoca, ca fiind preluat abuziv de la B.A. În consecință, a fost formulată notificare, care nu a cuprins, însă, toate imobilele. În conformitate cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005, autoritatea învestită cu notificarea era datoare să-și verifice competența teritorială și să trimită partea din notificare care privește imobilul din Cluj-Napoca, către Primarul municipiului Cluj-Napoca, în a cărui rază teritorială este imobilul. Prin notificările din 26 iulie 2001 comunicate prin intermediul Biroului executorului judecătoresc A.P., reclamanta a solicitat retrocedarea în natură a ap. din imobilul situat în municipiul București., sector 2. În urma adresei din 16 mai 2003 a Primăriei municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru, prin care i se face cunoscut reclamantei că autoarea sa figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu un total de 7 apartamente în București și în Cluj, reclamanta a depus odată cu notificările toate actele și completările cerute de Legea nr. 10/2001.

Pentru imobilul din Cluj-Napoca, a fost emisă dispoziție pentru plata de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către Consiliul județean Cluj, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Susținerile referitoare la încălcarea regulilor de citare și a dreptului la apărare al reclamantei, de către prima instanță, vor fi avute în vedere raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu la pct. 5 din același articol deoarece motivul de casare invocat vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) de către instanța de apel, hotărârea pronunțată de aceasta formând obiectul recursului și, ca atare, decizia respectivă putând fi criticată din punctul de vedere al art. 304 pct. 5. În consecință, Înalta Curte va verifica în ce măsură instanța de apel a evaluat în mod corect aplicarea și respectarea dispozițiilor legale în materie de procedură și drept la apărare de către prima instanță. Din această perspectivă, decizia recurată este legală, reținându-se în mod justificat că nu s-au încălcat regulile procedurale în materie de citare și nici dreptul la apărare al reclamantei. Într-adevăr, la primul termen de judecată acordat în cauză, 2 octombrie 2009, reclamanta a fost reprezentată de avocat S.T., cu împuternicirea avocațială din 2009 (fila 12 dosar fond), luând, astfel, termen în cunoștință în condițiile art. 153 teza a II-a C. proc. civ., cu consecința de a nu mai fi citată pentru termenele de judecată ulterioare. În acest caz, dispoziția legală instituie prezumția cunoașterii termenelor ulterioare de către partea reprezentată de mandatar la unul dintre termenele de judecată; așadar, reclamanta nu mai trebuia citată la domiciliul procesual ales. Referitor la cererea de amânare a cauzei formulată de reclamantă pentru termenul din 27 octombrie 2009, Curtea a reținut, în mod corect, că, pentru a fi admisă, partea trebuia să dovedească calitatea avocatului său, de reprezentant al unei părți din acele dosare care au determinat imposibilitatea acestuia de a participa la ședința de judecată din dosarul de față, pentru termenul arătat. În plus, orice cereri sau probe, subsumate unui exercițiu corespunzător al dreptului la apărare, pe care reclamanta pretinde că avocatul său le-ar fi formulat în primă instanță, dacă s-ar fi încuviințat solicitarea sa privind acordarea unui nou termen de judecată, puteau fi efectuate și invocate și în apel, cale devolutivă de atac, ce permite administrarea oricăror probe necesare soluționării cauzei și dezbaterea oricăror chestiuni juridice care au legătură cu aceasta. Ca atare, respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată determinat de imposibilitatea prezentării avocatului reclamantei nu i-a produs acesteia nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum, în mod corect a constatat și Curtea de Apel. 2. Instanța de apel a stabilit, în mod corect, că, în absența notificării formulate de reclamantă în condițiile art. 22 din actul normativ sus-menționat în forma actuală, beneficierea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu-i conferă părții dreptul de a obține, după caz, restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 20 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001. Adresarea notificării entității prevăzute de lege (art. 21) este obligatorie și reprezintă o condiție absolut necesară pentru ca solicitantul să obțină, după caz, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta nu a fost vândut, fie măsuri reparatorii prin echivalent până la valoarea de piață a bunului, numai în acest cadru prezentând relevanță hotărârea de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 112/1995. După cum a constatat și Curtea, în lipsa depunerii notificării în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, și care a expirat la 14 februarie 2002, devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din actul normativ, partea pierzând dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Hotărârea de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995 este importantă, în condițiile art. 20 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că se poate dispune restituirea în natură a imobilului pentru care acestea au fost încasate, dacă bunul nu a fost vândut, sub rezerva de a restitui suma de bani în valoare actualizată sau solicitantul are dreptul la diferența dintre suma încasată cu acest titlu și prețul de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Pentru a deveni operante dispozițiile legale sus-menționate, însă, persoana interesată trebuie să aibă dreptul la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, ceea ce implică, după cum s-a arătat, formularea în termen a notificării. Reclamanta, neformulând notificare în legătură cu imobilul în litigiu, nu se poate reține incidența și, astfel, nici încălcarea art. 20 alin. (1) și (2) din Lege. În ceea ce privește verificarea respectării condițiilor legale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare perfectat de un terț pentru imobilul în litigiu, o asemenea cerere nu a fost formulată în prezentul dosar, în primă instanță, astfel încât nu se poate pune problema nepronunțării asupra acestui aspect. 3. Contrar susținerilor recurentei, instanțele au avut în vedere, la soluționarea cauzei, ambele solicitări formulate prin cererea de chemare în judecată. Astfel, prima instanță a respins integral acțiunea formulată, hotărâre confirmată de Curte, motivarea referitoare la necesitatea formulării notificării vizând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, indiferent de forma acestora, în natură sau în echivalent. Curtea, argumentând soluția de respingere a apelului, printre altele, prin raportare la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este fără dubiu că a considerat, după cum a și motivat, că absența notificării părții pentru imobilul în litigiu determină pierderea dreptului acesteia de a solicita și obține atât măsuri reparatorii în natură, cât și în echivalent. Prin urmare, motivarea instanței de apel vizează și cererea reclamantei de a obține, pentru imobilul în litigiu, diferența dintre despăgubirile acordate și încasate în temeiul Legii nr. 112/1995 și valoarea de piață a bunului, calculată conform standardelor internaționale de evaluare. 4. Este neîntemeiată și critica privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, reclamanta nu are „un bun” corespunzător textului din documentul european deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă și nici nu are un alt titlu pentru imobil și nicio speranță legitimă la „restituire” din moment ce nu a urmat procedura legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil de a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reprezentând o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (exemplu cauza Țețu din 7 februarie 2008). 5. Curtea a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal pentru imobilul în litigiu, singura cerere formulată în legătură cu bunul respectiv fiind din 31 august 2009, mult după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împlinit la 14 februarie 2002, după cum s-a arătat. Faptul că notificările formulate în 2001 nu vizau și imobilul în litigiu deoarece reclamanta nu ar fi cunoscut despre preluarea acestui bun din patrimoniul autoarei sale și că, ulterior adresei emisă de Primărie în 2003, partea a depus acte privind acest bun nu prezintă relevanță. Termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, nerespectarea acestuia fiind sancționată cu pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În plus, potrivit art. 22 alin. (1) teza a II-a din Lege, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se face câte o notificare pentru fiecare imobil, ceea ce înseamnă că notificările formulate în anul 2001, de către reclamantă, pentru alte imobile nu au această valoare și pentru imobilul din Cluj-Napoca, în absența solicitării lui exprese prin cererile respective. Nici depunerea eventualelor documente privind imobilul în litigiu în dosarele întocmite ca urmare a formulării celorlalte notificări nu produce efecte în sensul pretins de recurentă, de a se considera că aceasta a solicitat și imobilul. Neexistând notificare pentru imobilul sus-menționat, nu se pune problema ca entitatea învestită cu soluționarea celorlalte notificări să-și verifice din oficiu competența și să decline notificarea către unitatea deținătoare din Cluj-Napoca. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția fondului, prin care s-a respins acțiunea reclamantei, determinat de inexistența dreptului său la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în absența formulării notificării în termenul prevăzut de art. 22. 6. În ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă a Consiliului județean Cluj, în mod corect, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, determinat de faptul că nu face parte din categoria unităților deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu, nu-i conferă o asemenea calitate în prezentul proces, fundamentat pe un alt act normativ de reparație. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale analizate mai sus, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.R. împotriva Deciziei nr. 28/ A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.