ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 859/2018

Asupra contestației de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498 din data de 25 aprilie 2017 s-a admis cererea de apărare a reputației profesionale formulate de domnul A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, în raport de afirmațiile făcute în articolul publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017 și preluat ulterior de alte pagini de internet și s-a dispus emiterea unui comunicat de presă de către Biroul de informare publică și relații cu mass-media din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în acest sens.

În motivarea hotărârii s-a reținut că prin raportul nr. x, Inspecția Judiciară a înaintat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cererea de apărare a reputației profesionale a domnului A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, în baza art. 75 din Legea nr. 303/2004, cu motivarea că prin afirmațiile prezentate publicului s-a adoptat o conduită în dezacord cu normele deontologiei jurnalistice, formulându-se concluzii denigratoare la adresa domnului A., bazate pe speculații ori pe informații false.

La data de 28 februarie 2017 a fost formulată o solicitare de către Direcția Naționale Anticorupție, cu privire la apărarea independenței sistemului de justiție, aceasta având în vedere aceleași aspecte relatate de către procurorul A., apreciindu-se că, prin articolul menționat mai sus s-a urmărit: decredibilizarea Direcției Naționale Anticorupție, a activității procurorilor și a sistemului judiciar în general, prin inducerea în opinia publică a ideii că activitatea procurorilor nu se desfășoară în limitele cadrului legal și că independența și imparțialitatea procurorilor este influențată de anumite interese personale, soluțiile fiind dispuse în mod arbitrar.

Cele două lucrări au fost conexate prin referatul din data de 06.03.2017.

Referitor la nota Inspecției judiciare și văzând înscrisurile atașate, Plenul CSM a reținut că în data de 28 februarie 2017, în ediția online a publicației "B.", a fost publicat un articol cu titlul "Un avocat face pușcărie pentru că un procuror DNA nu a reușit să îi seducă soția ! x de la Ploiești are un frate geamăn la Constanța".

În fapt, domnul A. este procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupțic - Serviciul Teritorial Constanța, începând cu data de 07.01.2013, iar la data de 07.11.2013 i-a fost repartizat, spre soluționare, dosarul nr. x, care îl privea pe inculpatul C. și la care ulterior, s-a conexat cauza nr. x.

În ceea ce privește presupusa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat procurorul A., s-a reținut că atât cererea de recuzare, cât și solicitarea de preluare a dosarului la Structura Centrală, au fost respinse, reținându-se că nu a făcut dovada lipsei de imparțialitate și bună credință a organelor de urmărire penală.

Prin ordonanța nr. 419/P/2014 din 04.11.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată de C. împotriva procurorului A., întrucât faptele nu există.

Prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 04.07.2013, inculpații C. și D. au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni de corupție, iar prin sentința penală nr. 229/23.12.2015 a Curții de Apel București, ambii inculpați au fost condamnați la pedepse cu închisoarea, cu executarea acesteia. Prin decizia nr. 472/28.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise, în parte, apelurile declarate de către inculpați, a fost menținută modalitatea de executare a pedepselor, reducându-sc cuantumul acestora, iar inculpatul C. a fost achitat pentru una dintre cele trei fapte de corupție.

Reținând dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și art. 75 din Legea nr. 303/2004, s-a apreciat referitor la noțiunile de independență și imparțialitate a judecătorilor, că în raport de dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și de factorii de presiune ce o pot influența, independența a fost definită ca fiind capacitatea magistratului de a decide măsuri, conform legii, fără nicio intervenție sau influență externă, capacitatea de a conștientiza factorii externi ce influențează sau creează aparența unei influențe, precum și capacitatea de a respinge factorii de natură externă, ce influențează sau creează aparența unei influențe.

Independența judecătorului este o condiție obligatorie pentru existența statului de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil, în interesul statului de drept și a celor pentru care se înfăptuiește justiția, ca serviciu public, iar reputația profesională este o consecință a integrității profesionale și morale de care trebuie să dea dovadă fiecare judecător, în strânsă legătură cu independența, imparțialitatea și integritatea pe care trebuie să le manifeste fiecare judecător în exercitarea profesiei.

Dreptul la reputație figurează printre drepturile garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a reținut că reputația profesională reprezintă percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în care sunt exercitate responsabilitățile profesionale, ceea ce presupune obligația acestuia de a avea o conduită generală exemplară, dar și obligația Statului de a garanta menținerea reputației magistratului, atunci când se constată că anumite fapte sunt de natură să îi afecteze prestigiul.

Deopotrivă, reputația profesională conferă magistratului credibilitate și siguranță în exercitarea profesiei, autoritate în examinarea opiniilor, cu precădere a celor profesionale, iar afirmațiile denigratoare referitoare la modul în care un procuror a instrumentat o cauză, în condițiile în care aceasta este soluționată prin hotărâre definitivă, nu pot avea ca efect afectarea justiției în ansamblul său, cu atât mai mult cu cât ceea ce se pune la îndoială este imparțialitatea procurorului în modul în care a gestionat ancheta penală.

Rezoluția nr. 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la etica jurnalistică, prin art. 1 a stabilit că presa are o responsabilitate etică față de cetățeni și societate, care trebuie accentuată la momentul actual, când informarea și comunicarea joacă un rol major în formarea atitudinii personale a cetățenilor și dezvoltarea societății și a vieții democratice, principiul de bază al eticii jurnalismului fiind diferențierea dintre noutăți și opinii, astfel încât acestea să nu fie confundate (art. 3) și că difuzarea știrilor trebuie să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare și demonstrare și pe imparțialitate în prezentare, descriere și narare (art. 4).

În același sens, Codul deontologic al ziaristului adoptat de E., impune ziaristului obligația de a da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, atrăgând atenția că nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte și că știrea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă și să nu conțină păreri personale.

Plenul CSM a apreciat că în speță, semnatarul articolelor de presă s-a îndepărtat de la rigorile deontologiei jurnalistice, i-a adus acuze procurorului A., prin prezentarea unor pretinse fapte reprobabile ca fiind adevărate, informațiile fiind prezentate selectiv și trunchiat, într-o manieră tendențioasă, fără nici o referire la faptul că plângerile penale și cele disciplinare formulate împotriva procurorului au fost clasate, iar cererile de recuzare respinse.

Concluzionând, Plenul CSM a opinat că afirmațiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în pușcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputația profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupțic, fiind nereale și făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaților și s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupție pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecția Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaților.

Consideră că analiza opiniilor exprimate, din perspectiva compatibilității cu libertatea de exprimare prin presă, nu poate fi disociată de particularitățile specifice acestei libertăți, care constituie unul din fundamentele unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului și dezvoltării oricărei persoane, sens în care au fost invocate prevederile art. 10 paragraful (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, apreciind că este obligația fiecărei legislații în parte de a statua asupra rolului pe care mass-media îl are în societatea respectivă.

Referindu-se la restrângerea libertății de exprimare în scopul garantării autorității și imparțialității puterii judecătorești, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza "Bradford contra Danemarcei" a decis că "interesul de a proteja reputația și a asigura autoritatea magistraților este superior aceluia de a permite o discuție liberă asupra imparțialității acestora" în cauza "Pager și Obcrschlick contra Austriei" s-a statuat că "activitatea justiției nu poate fi discutată fără să se aibă în vedere anumite limite pentru a nu submina autoritatea acesteia, comandament deosebit de important într-un stat de drept".

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat rolul important al presei într-un stat de drept, aceasta având responsabilitatea privind comunicarea informațiilor și ideilor cu privire la problemele politice, precum și a altor teme de interes general, dar și obligația de a nu depăși anumite limite fixate în special pentru protecția reputației altuia (hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992).

Sistemul de justiție este o instituție esențială într-o societate democratică, iar presa este unul din mijloacele prin care opinia publică poate verifica dacă magistrații își exercită responsabilitățile în conformitate cu scopul încredințat, fiind necesară protejarea magistraților împotriva unor atacuri neîntemeiate și având în vedere că aceștia au obligația de rezervă.

Analizând afirmațiile din cadrul publicației menționate, s-a constatat că unele dintre acestea sunt de o gravitate extremă, întrucât se induce ideea că nu s-au respectat procedurile judiciare și că instrumentarea cauzelor poate fi influențată de abordări personale, ceea ce presupune că magistratul ar fi încălcat legea sau obligațiile profesionale, motive pentru care Plenul CSM a constatat, cu majoritatea voturilor membrilor prezenți, că există elemente pe baza cărora să se poată conchide în sensul că a fost adusă atingere reputației profesionale a magistratului.

Prin contestația formulată și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2017, contestatorul F., în contradictoriu cu intimații Consiliul Superior la Magistraturii și A., solicită admiterea contestației și anularea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 25.04.2017, privind admiterea cererii de apărare a reputației profesionale formulate de către domnul A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul teritorial Constanța.

În motivarea contestației se arată că la data de 02 martie 2017, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, conducerea Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Inspecției Judiciare efectuarea unor verificări cu privire la apărarea reputației profesionale și a imaginii publice a domnului A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, ca urmare a cererii formulate de acesta, solicitarea fiind determinată de afirmațiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în pușcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, și care a fost preluat ulterior de alte pagini de internet.

La data de 20 martie 2017, Direcția de Inspecție Judiciară pentru Procurori a întocmit un Raport în cadrul lucrării nr. x/2017, prin care a propus Plenului să dispună în conformitate cu dispozițiile art. 30 din Legea nr. 317/2004.

Contestatorul apreciază că raportul întocmit de către inspectorii judiciari din cadrul Direcției de Inspecție Judiciară pentru procurori este formal, invocă principii cu caracter general, aplicabile oricărei spețe supuse verificării, fără analizarea în concret a cazului, redând articolul publicat în Ziarul B., urmat de prezentarea carierei profesionale a domnului A. și a unor cazuri din jurisprudența CEDO, care au creat convingerea inspectorilor judiciari că reputația profesională a magistratului a fost afectată.

Astfel, consideră că afirmațiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în pușcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputația profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât sunt nereale, făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaților C. și D. s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupție pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecția Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaților.

În cazul de față. semnatarul articolelor de presă, îndepărtându-se de la rigorile deontologiei jurnalistice, i-a adus acuze procurorului A., prin prezentarea unor pretinse fapte reprobabile ca fiind adevărate, informațiile fiind prezentate selectiv și trunchiat, într-o manieră tendențioasă, iar inspectorii judiciari, deși aveau o competență limitată, au stabilit, cu caracter sentențios și acuzatorial, că informațiile prezentate în articolul publicat în ziarul B. sunt nereale și întocmite pro causa. Totodată, sesizările ce au avut ca obiect plângerile unor inculpați împotriva magistratului A. au fost clasate de către aceeași Inspecție Judiciară.

Contestatorul precizează că: niciodată nu s-a cerut un punct de vedere din partea ziarului B., în care să se menționeze sursa și documentele ce au stat la baza publicării articolului - anchetă din data de 28 februarie 2017; Inspecția Judiciară a ignorat faptul că o mare parte din conținutul articolului-anchetă îl reprezintă informațiile pe care C. le-a adus la cunoștința autorităților publice prin memorii și plângeri, iar o altă parte reprezintă documente oficiale, aflate la dosarul cauzei privindu-l pe C.; susținerile referitoare la discuțiile purtate între fosta soție a domnului C. și procurorul A. au fost puse la dispoziția ziarului de către aceasta, printr-o declarație data în fața jurnalistului F.

Mai arată că la baza investigației de presă au stat următoarele documentele: cererea de recuzare a procurorului A. formulată la data de 24.06.2014 în dosarul de urmărire penală deschis față de C.; cererea din iunie 2014 de preluare a cauzei de la D.N.A. - S.T. Constanța la D.N.A. Structura Centrală și adresa de comunicare a respingerii acestei cereri; sesizarea C.S.M. raportat la modul de instrumentare a dosarului nr. x al D.N.A. Constanța și rezoluția de respingere a sesizării; plângerea penală împotriva lui A. formulată în 2014 - dosar nr. x al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., ce cuprinde declarația procurorului A., transmisă prin fax către organul de urmărire penală, ordonanța din data de 04.11.2014 de clasare a cauzei, plângerea împotriva Ordonanței din 04.11.2014 înaintată Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., plângerea împotriva aceleiași ordonanțe din 04.11.2014, plângerea penală formulată împotriva lui A. la data de 21.12.2016, plângerea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva martorilor denunțători formulată la data de 21.12.2016 și transmisă Judecătoriei Constanța, scrisoarea transmisă de G., unul dintre denunțători, către procurorul A. la data de 20.03.2015, cererea Iui H., unul dintre denunțători, de a beneficia de art. 19 din Legea nr. 682/2002, adresa D.N.A. - S.T. Constanța din data de 22.05.2014 privind acordarea beneficiului art. 19 către H. și I., procesul-verbal din 01.07.2014 întocmit de A. privind ridicarea unor înscrisuri din dosare, procese-verbale și alte documente privind investigatorul sub acoperire și declarațiile sale, denunțul formulat de G. la data de 06.03.2014 împotriva procurorului J. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și împotriva doamnei D., declarații de martori date la D.N.A. - S.T. Constanța în dosarul x/2014 care probabil prin conexare a devenit x/2014 al aceluiași parchet, declarații de inculpat și de martori date la Curtea de Apel București în dosarul x/2014, declarații de inculpat și de martori date la ICCJ în apel în dosarul x/2014, rechizitoriu în dosarul x/2014 al D.N.A. - S.T. Constanța, sentința nr. 229/F023.12.2015 pronunțată pe fondul cauzei în dosarul x/2014, transcrierea unei înregistrări dintre C. și denunțători, despre care a susținut că este alterată, solicitând efectuarea unei expertize privind autenticitatea acesteia, concluziile formulate la data de 18.12.2015 și la data de 21.11.2016, precum și declarația dată de K., fostă L.

Contestatorul invocă libertatea de exprimare relevată în art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care presupune libertatea de opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără limite ori ingerințe nejustificate din partea autoritățile publice, precum și libertatea de informare, aflată sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, România fiind stat semnatar al Convenției.

Paragraful 2 al articolului 10 din Convenție prevede condițiile în care este permisă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, iar aceste ingerințe trebuie să întrunească trei caracteristici: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, așadar să fie proporționale cu scopul urmărit.

În acest sens, invocă jurisprudența CEDO, respectiv cauza Sunday Times c. Regatului Unit, cu referire la faptul că deși ingerința este necesară într-o societate democratică, în ceea ce privește presa, orice restricție impusă acesteia trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menține un grad cât mai ridicat de libertate. Invocă și cauzele Lingens c. Austriei, Observer and Guardian contra Regatului Unit, 1991, Sabou și Pârcălab contra României, Dalban c. României.

Consideră că ori de câte ori se dorește probarea faptelor reclamate ca fiind defăimătoare, chiar dacă legislația națională nu permite proba verității, restricționarea, ori respingerea acestui drept la apărare este nelegală și vine în reală contradicție cu jurisprudența CEDO, apreciind că acest regim discriminatoriu nu este compatibil cu caracterul dreptului la liberă exprimare, iar buna credință reprezintă un element important în aprecierea limitării dreptului la liberă exprimare.

Astfel, ori de câte ori un jurnalist redă afirmațiile altor persoane, ori informații ce se regăsesc în înscrisuri înregistrate la autoritățile statului, sau date ce rezultă din documente oficiale, consideră că nu se poate justifica îngrădirea libertății de exprimare a acestuia de către autoritățile statale, invocând cauza Radio France și alții c. Franței, 2004 și Cauza Cornelia Popa împotriva României, în condițiile în care Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică.

Referitor la magistrați, Curtea a reamintit în cauzele Mamere împotriva Franței și Janowski împotriva Poloniei, că aceștia se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor, precum oamenii politici și că ar trebui tratați, prin urmare, în mod egal cu aceștia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor, dar nu este mai puțin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcționari atunci când își exercită atribuțiile oficiale decât în cazul persoanelor fizice.

Contestatorul susține că libertatea presei este strâns legată de dreptul la informație, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituția României și art. 2 lit. b) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, arătând că noțiunea de informații de interes public este mult mai largă, cuprinzând nu numai activitatea autorităților sau a instituțiilor publice, ci orice informație legată de interesele generale ale societății.

Referitor la protejarea mediului online, arată că Ghidul Uniunii Europene privind libertatea de exprimare online și offline prevede că eforturile de a proteja jurnaliștii nu ar trebui să se limiteze la cei care activează în media recunoscută oficial ca atare, ci ar trebui să acopere și alte persoane, cum ar fi jurnaliștii, bloggerii, activiștii în social media și apărătorilor drepturilor omului. Ghidul prezintă și acțiunile pe care Uniunea Europeană trebuie să le întreprindă, condamnând orice restricție privind libertatea de exprimare și cenzura, atât online, cât și offline.

Arată că și jurisprudența internă s-a exprimat în sensul recunoașterii existenței unor limitări atunci când vine vorba despre informarea publicului prin intermediul mass media.

3.1 Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației ca neîntemeiată, arătând că în speță nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare al contestatorului.

Intimatul susține, în esență, că prezenta contestație este neîntemeiată și că în speță, limitele libertății de exprimare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 10 alin. (2) din CEDO, au fost depășite.

Consideră că afirmațiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în pușcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputația profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât sunt nereale, făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaților C. și D. și s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupție pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecția Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaților.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului contestatorului la libera exprimare, consideră că nu se poate reține o astfel de încălcare, dat fiind dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, precum și ale art. 75 din Legea nr. 303/2004, dar și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, intimatul invocă în susținerea afirmațiilor sale, art. 30 alin. (6), precum și dispozițiile art. 15 din C. civ. privind abuzul de drept, dar și art. 1, art. 3 și art. 4 din Rezoluția 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică.

Totodată, arată că în același sens, Codul deontologic al ziaristului adoptat de E., impune ziaristului obligația de a da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigură, după ce în prealabil le-a verificat, atrăgând atenția că nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte și că știrea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă și să nu conțină păreri personale.

Din interpretarea dispozițiilor legale amintite reiese că intervenția Consiliului Superior ai Magistraturii este prevăzută în scopul realizării în condiții corespunzătoare a actului de justiție, reputația profesională fiind o consecință a integrității profesionale și morale de care trebuie să dea dovadă fiecare judecător sau procuror. Dreptul la reputație figurează printre drepturile garantate de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reputația profesională reprezintă, totodată, percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în care sunt exercitate responsabilitățile profesionale.

Art. 10 paragraful (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră libertatea de exprimare, iar la paragraful 2 se instituie condițiile în care este permisă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, acestea putând fi generate de nevoia de a proteja anumite interese publice, dar și pentru a ocroti unele interese de ordin privat, precum reputația și drepturilor altor persoane ori nevoia de a împiedica divulgarea de informații confidențiale. Acest paragraf autorizează, practic, statele să ia unele măsuri pentru ocrotirea respectivelor interese, acestea bucurându-se de o marjă de apreciere asupra acestor limitări.

Intimatul mai susține că legiuitorul a statuat, potrivit textelor evocate, posibilitatea apărării în mod individual a fiecărui magistrat care, din cauza unor afirmații defăimătoare și nereale își percepe ca fiindu-i afectată reputația profesională.

Exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri și responsabilități, ce fac posibile anumite restricționări, respectiv ingerințe, ce trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, așadar să fie proporționale cu scopul urmărit. Instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând deontologia profesională.

Consideră că ingerința trebuie să fie prevăzută de lege, noțiune înțeleasă de Curte într-un sens larg, material și nu formal, fiind astfel incluse, pe lângă legile adoptate de parlamentele naționale, și textele de nivel infralegislativ. dar și dreptul nescris, jurisprudenta. Legea trebuie să fie accesibilă și să prezinte un caracter de previzibilitate, iar pentru ca o ingerință să fie proporțională cu scopul urmărit, se are în vedere, în primul rând, natura și gravitatea sancțiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele și interesul public vizat.

Se mai arată că încălcarea dreptului la libera exprimare nu poate fi reținută dacă în speță operează depășirea limitelor acestui drept.

În speță, se arată că articolul prezentat privește fapte determinate, presupus a fi săvârșite de către procurorul A. în activitatea pe care o desfășoară, și care aduc atingere reputației profesionale a acestuia, astfel că, Plenul a constatat, în mod corect, că unele din ele sunt de o gravitate extremă, întrucât se induce ideea că nu s-au respectat procedurile judiciare de către un procuror ce face parte dintr-un serviciu teritorial al Direcției Naționale Anticorupție, că instrumentarea cauzelor poate fi influențată de abordări personale, ceea ce presupune că magistratul ar fi încălcat legea sau cel puțin, și-ar fi încălcat obligațiile profesionale., dar afirmațiile au fost dezmințite prin soluțiile date de organele judiciare competente.

Astfel, dreptul de apreciere al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la cererea de apărare a reputației profesionale procurorului A. s-a realizat fără exces de putere, cu respectarea competențelor prevăzute de lege, iar acuzele tendențioase publicate duc și la înfățișarea publică a unei imagini negativ deformate a unei persoane, care îi cauzează afectarea reputației profesionale, suferințe psihice și modificări ale relațiilor sociale, în condițiile în care art. 72 din Noul C. civ. garantează dreptul la demnitate, iar art. 73 din același cod protejează dreptul la propria imagine.

Astfel fiind, apreciază că prin publicarea articolului din B., dreptul la liberă exprimare a contestatorului a fost exercitat cu încălcarea limitelor impuse de lege, astfel că în mod corect Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a admis cererea procurorului A. de apărare a reputației sale profesionale, intimatul considerând că nu există motive de nelegalitate ale Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498/2017.

3.2 Intimatul A. (introdus în cauză prin încheierea din 16 iunie 2017) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca neîntemeiată, arătând că susținerile petentului sunt nefondate, deoarece în cadrul unei cereri de apărare a reputației profesionale, nu se impune analizarea în concret a cazului, dosarul penal în discuție fiind soluționat definitiv prin condamnarea inculpatului C.

Consideră că petentul nu a depus minime diligențe în sensul verificării informațiilor furnizate în mod subiectiv de către soția sa, după cum îi impunea deontologia profesională și că petentul nu a demonstrat în vreun fel nelegalitatea ori netemeinicia hotărârii Plenului CSM.

Intimatul susține că afirmațiile făcute în cadrul articolului menționat aduc atingere onoarei și reputației sale, valori protejate prin art. 72 C. civ. și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit art. 75 C. civ., care reprezintă excepția de la interdicția instituită de art. 72 alin. (2) C. civ., nu constituie o încălcare a dreptului la demnitate, atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale la care România este parte, cât timp drepturile prevăzute de aceste instrumente sunt exercitate cu bună-credință, iar unul dintre aceste drepturi este și dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 30 alin. (1) din Constituția României, art. 70 alin. (1) C. civ., art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la liberă exprimare poate fi însă restrâns în condițiile art. 30 alin. (6) din Constituție și art. 10 paragraf 2 CEDO.

Intimatul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Fressoz și Roire împotriva Franței, Handyside împotriva Marii Britanii, care a statuat că libertatea de exprimare consacrată în paragraful 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, asigurând condițiile primordiale ale progresului. Arată că libertatea de exprimare cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei și că libertatea de opinie nu este absolută, jurisprudența Curții permițând sancționarea unor astfel de judecăți atunci când sunt pur injurioase sau atunci când nu au o bază factuală suficientă, aceasta din urmă fiind susceptibilă de proba verității, și totuși, Curtea Europeană a subsumat posibilitatea de sancționare de buna-credință a celui care face afirmațiile în discuție și de respectarea unei anumite deontologii, care impune verificarea informațiilor.

În concepția Curții, în cazul publicării unor informații factuale, responsabilitatea aparține persoanei care a oferit informațiile respective și mai puțin celei ce le distribuie (Salov împotriva Ucrainei), iar pe de altă parte, regimul protecției dreptului la liberă exprimare oferit de art. 10 diferă în funcție de două variabile, respectiv calitatea autorului discursului incriminat și calitatea părții lezate sau natura valorii apărate. În privința primei variabile, presa are o poziție privilegiată în ceea ce privește protecția oferită de art. 10, dar aceasta presupune să acționeze cu bună-credință, să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. În privința celei de-a doua variabile, Curtea Europeană a decis că presa are îndatorirea de a informa asupra tuturor problemelor de interes general, așadar inclusiv asupra celor ce privesc funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate democratică.

Cconsideră că recurentul-reclamant beneficiază, într-adevăr de dreptul la liberă exprimare în poziția privilegiată de jurnalist și are, ca atare, dreptul de a relata aspecte relevante despre desfășurarea unui proces penal sau activitatea profesională a unui procuror, subiecte ce sunt de interes public, numai în condițiile în care relatările se fac cu bună-credință și cu respectarea deontologiei profesionale.

În speță, consideră că din modul în care a fost redactat articolul analizat și modalitatea de prezentare a informațiilor selectate, apreciază că acesta nu a acționat cu bună-credință, necesară pentru a beneficia de protecția dreptului său la liberă-exprimare. De altfel, articolul de presă a fost publicat la mai mult de doi ani și jumătate de la trimiterea în judecată a inculpatului C., și la mai mult de cinci ani de la comiterea presupuselor fapte, ceea ce demonstrează ca scopul articolului nu a fost să informeze publicul cu bună-credință, ci doar să-l discrediteze pe intimat în fața opiniei publice, sens în care invocă titlul articolului și modul tendențios în care acesta a fost prezentat.

De asemenea, invocă faptul că afirmațiile factuale cuprinse în articolul de presă sunt false, nefundamentate și prezentate cu rea-credință, judecățile de valoare cuprinse în articol nu au bază factuală, sunt injurioase și nu pot beneficia de protecția dreptului la liberă exprimare, în special în condițiile în care vizează un magistrat.

Astfel, consideră că petentul, prin publicarea respectivului articol de presă, a adus atingere onoarei și reputației intimatului și nu poate beneficia de protecția dreptului la liberă exprimare, conferită de art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 paragraf 2 din CEDO.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei s-au atașat actele administrative atacate și documentația aferentă.

Prin încheierea de ședință din data de 19.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x, ICCJ - SCAF a admis excepția litispendenței și a transmis dosarul menționat la prezentul dosar, în vederea reunirii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației

Deliberând asupra excepției lipsei de interes a formulării contestației, invocată din oficiu, Înalta Curte o apreciază drept întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea unei hotărâri a Plenului CSM prin care s-a admis cererea de apărare a reputației profesionale formulată de un magistrat. Această hotărâre a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația profesională a judecătorilor și procurorilor. Judecătorul sau procurorul care consideră că independența, imparțialitatea sau reputația profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii, care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii."

În raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte apreciază că, de principiu, interesul de a contesta o hotărâre emisă de Plenul CSM cu privire la apărarea reputației profesionale a unui magistrat aparține exclusiv acestuia, în calitate de subiect al raportului juridic specific ce se creează prin declanșarea procedurii prevăzute de alin. (2) al art. 30 din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte reține și faptul că această hotărâre produce efecte numai în raport cu magistratul a cărui reputație profesională este verificată, legea neprevăzând participarea în procedură a altor persoane. Ca urmare, hotărârea nu le este opozabilă terților, constituind pentru aceștia un simplu fapt juridic. În consecință, fiind un terț față de hotărârea atacată, contestatorul nu ar obține niciun folos practic prin anularea acestei hotărâri, care nu produce efecte juridice în raport cu acesta.

În măsura în care contestatorul apreciază că prin conținutul considerentelor hotărârii atacate se aduce atingere bunei sale reputații, acesta are posibilitatea de a sesiza instanța civilă competentă în vederea reparării prejudiciului produs, fără ca instanța sesizată să fie ținută de conținutul hotărârii de apărare a reputației - astfel cum s-a arătat mai sus, pentru contestator, aceasta are valoarea unui fapt juridic și, ca urmare, poate fi făcută dovada contrară.

Pentru aceleași argumente, Înalta Curte reține că și într-un eventual proces civil declanșat împotriva contestatorului pentru atingerea reputației profesionale a magistratului la care se referă hotărârea atacată, se poate face dovada contrară celor reținute în hotărârea de apărare a reputației.

Rezumând, se poate concluziona că hotărârea atacată nu constituie un impediment în situația formulării de către contestator a unei eventuale acțiuni în despăgubiri pentru atingerea adusă reputației sale profesionale, iar, pe de altă parte, nu constituie nici un temei suficient al admiterii unei eventuale acțiuni în despăgubiri formulate de magistratul a cărui reputație profesională a făcut obiectul verificării.

Ca urmare, Înalta Curte nu poate reține că prin nerecunoașterea interesului unui terț de a contesta o hotărâre a Plenului CSM prin care a fost apărată reputația unui magistrat ar fi îngrădite dreptul de acces la justiție ori dreptul la apărare al contestatorului.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte apreciază că legitimitatea interesului presupune concordanța acestuia cu sfera de aplicare și scopul actului normativ ce constituie temeiul de drept substanțial al acțiunii. Or, în speță, nu există o legătură directă între buna reputație de ziarist a contestatorului și reputația profesională a magistratului, a cărei verificare este reglementată de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în temeiul căreia a fost formulată acțiunea dedusă judecății.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, precum și cele ale art. 32 alin. (1) lit. d) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația ca lipsită de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestația formulată de F. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498 din data de 25 aprilie 2017, ca lipsită de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2018.