ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 749/2018

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Municipiul Timișoara - Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, solicitând în principal anularea: - pct. 118 lit. a alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal, care extinde în mod nelegal, prin depășirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate; - pct. 94 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal, care nu distinge între momentul dobândirii și cel al înmatriculării cu consecința impunerii obligațiilor fiscale de la data dobândirii. În opinia reclamantului, aceste dispoziții trebuie raportate la art. 261 alin. (1) și (5) și art. 264 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare, și sunt de natură a-i crea prejudiciu prin extinderea cadrului stabilit de Codul fiscal. În subsidiar, solicită anularea dispozițiilor criticate, având în vedere că prin menținerea acestor texte se aduce atingere unui interes legitim public, care decurge logic, în opinia reclamantului, din încălcarea dreptului subiectiv, respectiv dreptului de proprietate și obligației corelative de plată a impozitului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 207 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Guvernul României și Municipiul Timișoara - Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, constatând că nu este întemeiată acțiunea în anulare a prevederilor punctului 118, lit. a, alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 și pct. 94, alin. (1) și (2) din H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost criticate în petitul principal al acțiunii în anulare și nici în subsidiar, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și nici dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a apreciat că pârâtul Municipiul Timișoara - Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, față de obiectul acțiunii prin care se solicită anularea actului administrativ emis de către executiv, nu are legitimitate procesuală pasivă, întrucât reprezintă un serviciu public cu personalitate juridică aflat sub autoritatea Primarului Municipiului Timișoara, ca autoritate executivă la nivel local și nicidecum nu are competența de a dispune cu privire la legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ de genul celui contestat în cauză, astfel că a respins acțiunea față de această parte.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele invocate Împotriva sentinței civile nr. 207 din 15 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În contextul reiterării situației de fapt generatoare a litigiului de față, cu precizarea din partea recurentului în sensul că problema de drept dedusă judecății rezidă în aceea de a se stabili dacă impozitul pe vehicule este sau nu un impozit pe proprietate și, implicit momentul de la care se datorează acest impozit, respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare dobândirii autovehiculului ori cu data de întâi a lunii următoare înmatriculării pentru prima dată în România, în esență, au fost dezvoltate următoarele critici față de soluția primei instanțe apreciată ca fiind nelegală și netemeinică: - în soluționarea acțiunii instanța a pornit de la o premisă greșită întrucât nu a distins între prima înmatriculare care naște obligația de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare înmatriculării și transcriere, în urma căreia se transferă și obligația de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare dobândirii; - soluția instanței este greșită pentru că nu a fost avută în vedere împrejurarea că nu este posibila înmatricularea fără luarea în evidentele fiscale și nici scăderea de la impozit dacă nu a fost efectuată radierea din circulație; - dacă s-ar aprecia că dobândirea și nu înmatricularea este faptul care conduce la nașterea obligației fiscale atunci acest impozit ar fi unul pe proprietate și ar dăinui cat timp există proprietatea, teză falsă și discriminatorie; - în mod evident, pct. 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 extinde în mod nelegal prin depășirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate, iar pct. 94 alin. (1) și alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 este valabil dacă se interpretează într-o altă formă decât cea descrisa anterior; - în fine, recurentul a arătat că cea mai clară dovadă că interpretarea realizată prin acțiunea introductivă și respectiv prin recurs este corectă și-n acord cu intenția legiuitorului se regăsește în art. 468 alin. (2) din Codul fiscal în care se prevede că "impozitul pe mijloacele de transport se datorează pe perioada cât mijlocul de transport este înmatriculat sau înregistrat în România".

Apărările formulate în cauză Intimata Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara a depus întâmpinare cu respectarea condițiilor prevăzute de C. proc. civ., învederând faptul că nu are calitate procesuală pasivă în acest litigiu, nefiind emitenta actului administrativ cu caracter normativ contestat. Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare cu respectarea condițiilor prevăzute de C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara și admiterea recursului.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 11 mai 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 26 octombrie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată și in etapa recursului de intimata-pârâtă Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara care a învederat că nu are calitate procesuală pasivă în acest litigiu, nefiind emitenta actului administrativ cu caracter normativ contestat, Înalta Curte o va admite, reținând, în acord cu cele consemnate și în considerentele sentinței atacate, că această autoritate, serviciu public cu personalitate juridică aflat sub autoritatea Primarului Municipiului Timișoara, deși citată în cauză, nu poate avea calitate procesuală pasivă, neavând niciun fel de competențe în legătură cu legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ de genul celui contestat în cauză. In acest mod este menținută și soluția instanței de fond asupra respectivei excepții. Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, dar și a apărărilor înfățișate în întâmpinarea intimatului pârât, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la prevederile legale incidente apreciază că recursul de față este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse. Prezenta cerere de chemare judecată are ca obiect solicitarea recurentului reclamant de anulare a dispozițiilor pct. 94 alin. (1) și alin. (2), respectiv ale pct. 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, act administrativ cu caracter normativ emis de Guvernul României în aplicarea prevederilor Codul fiscal. Reclamantul recurent a susținut, în esență, că respectivele prevederi sunt nelegale întrucât prin conținutul lor a fost extinsă în mod nelegal, prin depășirea sferei de cuprindere reglementată de Codul fiscal, aplicabilitatea impozitului asupra mijloacelor de transport dobândite în străinătate, iar prin punctul 94 alin. (1) și (2) nu se distinge între momentul dobândirii și cel al înmatriculării, cu consecință a impunerii obligațiilor fiscale de la data dobândirii. Prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând, pe de o parte, că susținerile acestuia cu privire la extinderea noțiunii de "bun" cuprinse în dispozițiile art. 261 alin. (5) Codul fiscal nu pot fi apreciate în concordanță cu textul cuprins în dispozițiile art. 264 Codul fiscal care vizează "mijlocul de transport" și se referă la înmatriculare, cu aplicarea impozitului pe acel bun, în înțelesul legii de la data dobândirii bunului respectiv. Dispozițiile pct. 118 din H.G. nr. 44/2004 nu extind aplicabilitatea impozitului asupra mijlocului de transport dobândit prin transcriere în străinătate, cum greșit a înțeles reclamantul, pentru a se stabili momentul achiziției vehiculului în discuție drept reper pentru data stabilirii impozitului pe mijlocul de transport. Pe de altă parte, instanța de fond a mai arătat că dispozițiile a căror anulare s-a solicitat nu încalcă prevederile constituționale în ceea ce privește stabilirea și plata impozitului pentru mijlocul de transport, neexistând discriminare pentru contribuabilul cetățean român care a dobândit în străinătate un autoturism neînmatriculat, întrucât nu se poate reține o dublă impunere aferentă perioadei de înmatriculare în străinătate, cum eronat invocă reclamantul, față de dispozițiile punctului 118 lit. a) alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, care se referă în mod evident la aplicarea impozitului pentru mijlocul de transport înmatriculat în România. În acord cu cele apreciate ca fiind judicios reținute de judecătorul fondului și contrar afirmațiilor și criticilor recurentului- reclamant, cuprinse în cererea de recurs, prin care de altfel, se reiau susținerile și apărările înfățișate și cu ocazia judecății în fond a cauzei, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și anularea prevederilor contestate, nefiind dovedite pretinsele elemente de nelegalitate ale acestora. Și în opinia instanței de control judiciar, afirmațiile recurentului reclamant în sensul că dispozițiile legii de aplicare depășesc sfera actului normativ principal nu sunt întemeiate în condițiile în care transpare cu evidență intenția legiuitorului de a stabili impozitul asupra mijloacelor de transport de la data dobândirii acestora. Atât prevederile Codul fiscal cât și normele metodologice, inclusiv pct. 118 alin. (2) lit. a, stabilesc că perioada pentru care se datorează impozitul reglementat în art. 265 alin. (1) -(3) Codul fiscal se raportează la momentul dobândirii mijlocului de transport și respectiv momentul înstrăinării acestuia, cu precizarea că înstrăinarea nu se confundă cu radierea, aceasta din urma fiind doar o consecința a înstrăinării. În plus se reține că prezintă relevanță în cauză susținerile intimatului pârât care a arătat că până la data de 1 ianuarie 2012 persoanele fizice care dobândeau mijloace de transport din străinătate datorau impozit pentru acestea începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul fiscal. Ordonanța de Urgență nr. 125/2011 pentru modificarea și completarea Codul fiscal a completat art. 261 cu un nou alineat, (5) care prevede că începând cu data de 1 ianuarie 2012, până la prima înmatriculare/înregistrare, mijlocul de transport este considerat marfă. După prima înmatriculare/înregistrare, mijlocul de transport nu mai poate fi considerat marfă și pentru acesta se datorează impozit pe mijloacele de transport. În raport de aceste prevederi, în normele metodologice, la pct. 94 alin. (2) se precizează înțelesul sintagmei mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat iar la pct. 118 se fac o serie de precizări în legătură cu dobândirea, înstrăinarea și radierea respectiv scoaterea din evidențe a mijlocului de transport. Față și de aceste precizări instanța de control judiciar reține că sunt nefondate susținerile recurentului reclamant care consideră că impozitul pentru vehicule nu este un impozit pe proprietate, făcând o evidentă confuzie între momentul înstrăinării și cel al radierii, cu ignorarea faptului că radierea este doar o consecință înstrăinării. Impozitul pe mijloacele de transport este un impozit pe proprietate și nu încetează a fi datorat dacă mijlocul de transport înscris în circulație este radiat de la organele de poliție, astfel cum rezultă din conținutul prevederilor pct. 118 lit. b și c) și a) pct. 119 din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal în cuprinsul cărora sunt stabilite condițiile în care un mijloc de transport este scăzut de la impunere. Radierea din evidența fiscală este diferită și nu vizează practic radierea din evidentele organelor de poliție. Radierea din evidența fiscală vizează pierderea calității de proprietar în alt mod decât prin înstrăinarea mijlocului de transport, astfel cum rezultă din prevederile pct. 118 coroborate cu ce ale pct. 112 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Nefondate sunt și susținerile recurentului reclamant vizând pretinsele confuzii sau premise greșite de la care a pornit instanța de fond în sensul că nu a distins între prima înmatriculare și transcriere, în condițiile în care, în mod evident, prima instanță nu a avut a realiza decât verificarea legalității normelor a căror anulare s-a solicitat și nu aplicabilitatea lor efectivă, directă la situații de fapt ipotetice, date cu titlu de exemplu de către recurentul reclamant. Susținerile acestuia vizează astfel modalitatea de punere efectivă în aplicare, de la caz la caz, a normelor în discuție și nu in mod efectiv legalitatea lor, prin raportare la prevederile legale în aplicarea cărora au fost emise dar și la normele constituționale. Prin urmare, față de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant, confirmând totodată legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de față.