ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1023/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 39 din data de 15 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei B., prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I civilă.

La data de 01.02.2019, au fost formulate cereri de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante de către Colegiul Național I., C., D., E. și F., întemeiate în drept pe dispozițiile art. 63 C. proc. civ.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin încheierea din 21 februarie 2019, a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că în litigiul având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul moral pretins de reclamantă, terțele persoane, colegi de serviciu ai reclamantei și instituția la care reclamanta este angajată, nu pot justifica un interes propriu, legitim, concret de a interveni în proces pentru că drepturile subiective recunoscute de lege și a căror încălcare a fost pretinsă sunt dreptul la propria imagine, la demnitate, onoare, reputație și aparțin exclusiv reclamantei. Dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral invocat nu se poate susține cu temei că intervenienții ar justifica un interes propriu, neputând fi concepută expunerea acestora la un prejudiciu dacă partea în favoarea cărei intervin nu ar avea câștig de cauză.

În concluzie, s-a reținut că prin cererile de intervenție formulate se urmărește doar sprijinirea poziției procesuale a apelantei reclamate, ceea ce nu este suficient pentru admiterea cererilor de intervenție accesorie.

Împotriva încheierii de respingere a cererilor de intervenție, ca inadmisibile, intervenienții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488. pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deși cererile de recurs au fost formulate separat, din conținutul acestora rezultă că recurenții-intervenienți au formulat aceleași critici cu privire la încheierea recurată.

Astfel, se constată că prin criticile formulate prin cererile de recurs, recurenții-intervenienți reproșează instanței de apel că a pronunțat încheierea recurată cu încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. Legat de acest aspect, arată că la termenul din data de 21 februarie 2019, avocat G. care le apără interesele în cauză nu a putut fi prezent în instanță, datorită faptului că prezența sa era necesară într-un alt dosar, în care nu reușise să își asigure substituirea, informând instanța despre acest aspect, dar nesolicitând amânarea cauzei. Susțin că la termenul respectiv, instanța a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție accesorie în favoarea reclamantei și în exercitarea rolului activ, a ridicat din oficiu excepția lipsei interesului intervenienților. Arată că deși intervenienții au fost citați la termenul respectiv, faptul că instanța a invocat din oficiu excepția lipsei interesului acestora reprezenta o chestiune litigioasă, care trebuia pusă în dezbaterea părților în vederea admisibilității sau inadmisibilității excepției.

Ridicarea acestei excepții, din oficiu, nu putea fi prevăzută de intervenienți și luând în considerare principiul contradictorialității și natura litigioasă a excepției, se impunea ca instanța să amâne cauza, în vederea punerii în discuție a admisibilității excepției, dând șansa intervenienților de a se apăra și de a își justifica interesul în fața instanței.

Recurenții-intervenienți mai susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit excepției lipsei interesului lor în cauză. În acest sens, recurentul-intervenient Colegiul Național I. susține că are interes în cauză, având în vedere că este angajatorul reclamantei A. și, mai mult, faptele care au prejudiciat-o pe aceasta în mod direct, au avut loc în incinta colegiului. Mai susține că în calitate de instituție de învățământ, are o serie de obligații, față de elevii, chiar și față de părinții acestora și nu în ultimul rând, față de cadrele didactice și orice personal auxiliar care are calitatea de angajat. Mai mult, susține că datorită faptului că reclamanta a fost supusă unui abuz verbal în incinta instituției, în timpul orelor de lucru și în legătura cu activitatea pe care aceasta o desfășoară, există posibilitatea ca angajatul să se poată întoarce împotriva angajatorului cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, acesta fiind încă un aspect care-i justifică interesul în cauză.

Recurenții intervenienți F., C., E., D. susțin că interesul lor în cauză este unul moral și bazat pe solidaritate. Susțin că situația creată în cadrul unității lor de învățământ este una fără precedent și extrem de revelatoare cu privire la vulnerabilitatea cadrelor didactice în fața abuzului nejustificat exercitat de un părinte. Mai susțin că au o obligație morală de a face tot ce le stă în putere în interesul reclamantei, iar formularea cererii de intervenție accesorie este singura opțiune la care au putut recurge, sperând ca prin admiterea acțiunii, reclamanta să obțină o satisfacție morală în acest caz.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte reține că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că pronunțarea asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție s-a făcut cu nesocotirea principiului contradictorialitatea prevăzut de art. 14 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că la termenul de judecată din data de 21 februarie 2019, în ședință publică, s-a prezentat avocat H., pentru recurenta-reclamantă și pârâta B., personal, iar intervenientul Colegiul Național I. a depus la dosar un set de înscrisuri în susținerea cererii de intervenție accesorie. La acest termen instanța a pus în discuție admisibilitatea cererilor de intervenție, prin prisma interesului procesual pe care trebuie să îl justifice intervenienții raportat la obiectul acțiunii și la dispozițiile art. 32 și art. 61 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurenților-intervenienți, în respectarea principiului contradictorialității și, respectiv, al oralității dezbaterilor, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C. proc. civ. - care reglementează procedura de judecată a cererilor de intervenție -, instanța a acordat cuvântul părților prezente asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție, apărătoarea apelantei-reclamante și intimata-pârâtă, punând, pe rând, concluzii asupra admisibilității cererilor de intervenție accesorie.

Principiul contradictorialității, a cărei încălcare o susțin recurenții-intervenienți, este un principiu fundamental al dreptului procesual civil și o componentă a dreptului fundamental la apărare, în temeiul căruia, părțile pot să formuleze cereri, să administreze probe și să pună concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al instanței de judecată.

C. proc. civ. impune, ca o garanție fundamentală a respectării principiului contradictorialității, citarea părților, însă înfățișarea acestora în fața instanței de judecată, personal sau prin reprezentant, nu este obligatorie și nu este de esența soluționării cauzei în condiții de legalitate, instanța putând hotărî asupra cererilor cu care a fost învestită, dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, fiind relevant simplul fapt că au fost asigurate părților condițiile înfățișării.

Așadar, prin soluționarea cererilor de intervenție fără prezența reprezentantului intervenienților, care a lipsit nu a solicitat amânarea judecății, instanța nu a încălcat principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât încheierea prin care au fost soluționate cererile de intervenție este supusă căii de recursului, ceea ce asigură respectarea principiului amintit.

Din această perspectivă, se constată că în speță, instanța de apel a respectat principiul contradictorialității și, implicit, dreptul la apărare al tuturor părților, ce au fost legal citate și care au avut, astfel, posibilitatea de a-și formula punctul de vedere și apărările necesare pe toate cererile și excepțiile formulate în cauză.

În ceea ce privește criticile vizând modul de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes, se constată că nici acestea nu sunt fondate.

Astfel, o cerere de intervenție accesorie, formulată în condițiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susține apărările părții în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunța i-ar prejudicia drepturile și interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menționate rezultă că și terțul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile.

Intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține.

Se poate aprecia că susținând una dintre părțile inițiale, terțul urmărește să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a-i compromite propriile drepturi.

Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără - și reținând că intervenția voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei anterior menționate referitoare la existența interesului terților de a interveni în cauză.

În litigiul dedus judecății, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale.

Acțiunea a fost promovată în condițiile în care reclamanta susține că a fost prejudiciată prin încălcarea dreptului la imagine, la demnitate, la onoare și reputație ca urmare a afirmațiilor publice făcute de pârâtă de față cu cei prezenți în holul Colegiului Național Traian.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, participarea la orice proces civil este condiționată de justificarea unui interes care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, conform art. 33 din C. proc. civ.

Or, în cauză, intervenienții nu justifică un astfel de interes, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată nu s-a pus în discuție apărarea reputației Colegiului Național Traian și a cadrelor didactice care își desfășoară activitatea în cadrul unității de învățământ menționate, ci răspunderea patrimonială a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin afirmațiile publice făcute de aceasta de față cu cei prezenți în holul unității de învățământ la care reclamanta este angajată.

Așadar, în cauza de față, recurenți-intervenienți, colegi de serviciu cu reclamanta, precum și unitatea de învățământ la care aceasta este angajată, nu pot justifica un interes propriu de a interveni în proces pentru că drepturile subiective recunoscute de lege și a căror încălcare a fost pretinsă sunt dreptul la propria imagine, la demnitate, onoare, reputație și aparțin exclusiv reclamantei.

Ca atare, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția interesului intervenientelor pentru a face admisibile cererile de intervenție, fața de dispozițiile art. 63 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de intervenienții Colegiul Național I., de F. și de către C., E., D. împotriva încheierii de ședință din 21 februarie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - GV