ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3448/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1934 din 17 decembrie

2010, Tribunalul București, secția a

IV

a

civilă

a admis cererea reclamanților

S.G. și S.L. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și SC A. SA; a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 972.663

RON reprezentând valoarea de circulație a apartamentului tip vilă situat în București,

str. C.N.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a respins acțiunea

față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive; a obligat pârâtul

la 2.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

tribunalul a reținut că dispozițiile Legii

nr. 10/2001 precizează că în cazul în care imobilul care s-a restituit foștilor

proprietari a fost preluat fără titlu valabil obligația de despăgubire revine statului,

iar potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor pentru contractele

de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fonduri extrabugetare constituite

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de SC A. SA și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice,

Tribunalul a reținut

că SC A. SA a avut calitatea de mandatar al Municipiului București, prin primar

general la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996,

anulat, iar raportul juridic între vânzător și cumpărător nu s-a născut față de

mandatar, care nu avea decât obligația de a-și îndeplini în bune condiții contractul

de mandat.

La rândul său, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece

calitatea este strict prevăzută prin Legea nr. 10/2001, nu atât sub aspectul răspunderii

pentru fapta proprie, ci sub aspectul contului extrabugetar din care urmează să

se achite despăgubirile conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la fondul cauzei,

Tribunalul a reținut, în esență, că, deși

s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anularea contractului de vânzare-cumpărare,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001,

reclamanții au rămas titularii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

C.E.D.O., care include în noțiunea de bun și pe titularul unui drept de creanță,

constând, în speță, în contravaloarea de piață a apartamentului de care au fost

lipsiți, iar pârâtul este obligat să restituie prețul de piață al imobilului așa

cum prevăd dispozițiile legale susmenționate.

Soluția primei instanțe a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă, prin decizia din 20 octombrie 2011,

prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței Tribunalului.

Prin decizia nr. 5926 din 3 octombrie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. București

împotriva

deciziei sus-menționate, care a fost modificată în sensul admiterii apelului declarat

de pârât împotriva hotărârii de primă instanță, cu consecința schimbării în tot

a acesteia și a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii introductive de instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă

a reținut, în esență, că pentru a beneficia de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este necesar ca actul de vânzare - cumpărare, desființat prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, or, în cauză, prin decizia nr. 116 din 17 aprilie

2007 a Tribunalului Argeș, s-a constatat, în mod irevocabil, nulitatea absolută

a contractului în discuție, motivat de faptul că la încheierea respectivului contract,

părțile au fost de rea-credință, neîndeplinindu-și obligația de minimă diligentă

care ar fi permis cunoașterea existenței cererii de restituire formulată în condițiile

Legii nr. 112/1995.

În acest context, statuarea cu autoritate

de lucru judecat a relei-credințe a părților nu poate conduce decât la consecința

eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Distincția între prețul actualizat și prețul

de piață al imobilului funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul

unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare

- cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate,

ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea unei acțiuni

în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție,

existența unor titluri valabile de proprietate.

În speță însă, intimații - reclamanți S.G.

și S.L. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art, 50

1

din Legea

nr. 10/2001, republicată, respectiv, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a menținerii valabilității acestui

contract, evingerea lor neavând loc prin efectul admiterii acțiunii în revendicare

prin comparare de titluri.

Instanța de recurs a mai reținut că nulitatea

absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a

fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea

sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tune), principiul restabilirii

situației anterioare ce guvernează efectele nulității, impune restituirea prestațiilor

efectuate în baza actului desființat.

În acest context, intimații - reclamanți

ar fi avut dreptul la restituirea prețului reactualizat, ca o consecință a aplicării

regulilor care guvernează efectele nulității contractelor, iar nu a valorii de circulație

a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza

în care s-ar fi considerat că și aceștia sunt în posesia unui titlu valabil, deci,

a unui „bwn", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin contestația în anulare înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 816/1/2013 la data de 6 februarie

2013, S.G. și S.L.

au solicitat,

în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 5926 din

03 octombrie 2012, cu consecința respingerii, în rejudecare, a recursului declarat

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 809/A din 20 octombrie 2011

a Curții de Apel București.

Contestatorii au arătat că hotărârea atacată

este rezultatul unei grave erori materiale, pentru următoarele motive:

I.

Din eroare, s-a reținut faptul că dobândirea

imobilului în litigiu ar fi avut loc cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât

aceștia au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor actului normativ anterior

menționat, în condițiile în care, la momentul achiziționării, foștii proprietari

nu înțeleseseră să conteste titlul statului, imobilul făcea parte din cele vizate

de art. 1 din Legea nr. 112/1995, fiind preluat cu titlu, putea fi vândut în condițiile

art. 9 din lege, iar Legea nr. 10/2001 (actul normativ care a declarat preluările

ca fiind abuzive) a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

II.

Din eroare s-a reținut faptul că contestatorii

au fost de rea-credință, pe motivul că nu au depus minime diligente pentru verificarea

situației juridice a imobilului, această afirmație fiind contrazisă de probele administrate

în cauză, respectiv, adresa din 26 ianuarie 2004 emisă de către SC A. SA, din care

rezultă că în evidențele vânzătoarei, la data cumpărării apartamentului în discuție,

nu figurau procese de revendicare pe rol sau notificare din partea proprietarului,

precum și din interogatoriul administrat SC A. SA în cauza ce a format obiectul

Dosarului nr. 3817/46/2006 al Tribunalului Argeș, în speță, răspunsurile la întrebările

2, 4, 6 și 7.

III. Din eroare s-a apreciat că doar cumpărătorii

evinși în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pot beneficia

de prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit acestui text legal, „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Termenul uzitat este „desființate"

și nu „evinse", raportul dintre cele două noțiuni juridice fiind acela de la

întreg la parte, respectiv, noțiunea de „desființate" poate cuprinde mai multe

modalități de desființare, inclusiv evingerea.

Examinând contestația în anulare în raport

de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare".

Contestația în anulare a fost întemeiată

pe textul legal anterior citat, iar din conținutul acesteia rezultă că petenții

s-au raportat la teza

I

a art. 318 C. proc. civ. privind

„eroarea materială".

În sensul textului legal anterior citat,

noțiunea de „greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural

de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate,

rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care

determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text

de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv,

astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv,

de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale

sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație

în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greșită a recursului ca

tardiv declarat, anularea greșită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără

calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa greșeală

materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin decizia a

cărei retractare se solicită și în raport de situația existentă la dosar la data

pronunțării acesteia.

Pe de altă parte, nu orice greșeală materială

conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale,

care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs.

Se constată că în cauză, aspectele pe care

contestatorii le învederează cu titlu de motive ale contestației în anulare, reprezintă

chestiuni de fond deduse judecății în cadrul procesual în care s-a pronunțat decizia

supusă prezentei căi extraordinare de atac.

Rezultă, astfel, că motivele despre care

contestatorii susțin ca fiind cele ale unei contestații în anulare, nu se subsumează

niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate

ca atare de instanță într-o asemenea cale extraordinară de atac, ci reprezintă nemulțumiri

legate de soluția pronunțată de instanța de recurs prin care se reiterează, practic,

aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului și asupra cărora

s-a statuat în mod irevocabil.

În realitate, prin calea extraordinară

de atac promovată, contestatorii supun analizei nu o „greșeală materială",

ci presupuse „greșeli de judecată", chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea

contestației în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată ca un recurs

la recurs.

Pentru aceste considerente, contestația

în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de S.G. și S.L. împotriva deciziei nr. 5926 din 3 octombrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

19 iunie 2013.