ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3454/2017

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalui Sibiu și intitulată,, plângere", reclamanta Parohia Evanghelică C.A. SIBIU a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, anularea deciziei nr. 6148/22.09.2016 emisă de această autoritate publică, prin care s-a respins cererea de retrocedare a imobilului situat administrativ în Sibiu.

În argumentele prezentate, reclamanta a susținut că Decizia nr. 6148/2016 este netemeinică și nelegală, Comisa neavând în vedere documentele anexate cererii, respectiv inventar al fundației A. din 31.03.1942, referat al Ministerului Justiției din 20.07.1945, certificate emise de Tribunalul Sibiu în anul 1944, memoriu către Ministerul Cultelor.

Ca atare solicită anularea Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare și constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

În drept au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Hotărârea instanței de fond

Tribunalul Sibiu, prin sentința nr. 4672 din 27 februarie 2017, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Sibiu, secția a -II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocată de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și pe cale de consecință a declinat competența soluționării acțiunii formulată de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

În cursul cercetării judecătorești la prima instanță a formulat cerere de intervenție în interes propriu petentul B..

Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Alba -Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 27 iunie 2017, deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de petentul B., în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de pârâtul în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea, instanța a apreciat preciază că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, nici ipoteza dreptului dedus judecății și nici ipoteza unui drept strâns legat de acesta, astfel că respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție.

Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din data de 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs (denumit apel) intervenientul B., în condițiile art. 468 Noul C. proc. civ. ( în continuare noul C. proc. civ.).

Recurentul-intervenient a arătat că încheierea curții de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

Prin argumentele prezentate în susținerea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat, în esență, că în cauză există un drept strâns legat de dreptul dedus judecății, având în vedere că solicită același drept de despăgubire conform legislației speciale pentru imobilul care formează obiectul litigiului.

Mai arată că între B. și Parohia evanghelică CA a existat o coordonare în sensul că imobilele care au aparținut bisericii evanghelice să fie revendicate de către parohie, iar cele care au aparținut unor persoane juridice fără scop patrimonial laice ale comunității minorității germane să fie revendicate de către B.. Susține că B. ar fi fost îndreptățit să obțină măsurile reparatorii întrucât imobilul a aparținut unei fundații laice - fundația A. și că numai datorită existenței unui testament în favoarea bisericii, cererea de acordare de măsuri reparatorii a fost depusă de Parohia evanghelică.

Ca atare, esența cererii de intervenție constă în faptul că B. este entitatea îndreptățită să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul dedus judecății și că numai datorită unei confuzii, la momentul înregistrării cererii inițiale, aceasta a fost depusă de către Parohia Evanghelică la comisia specializată pentru culte religioase.

Procedura în fața instanței de recurs

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., califică prezenta cale de atac intitulată apel, ca fiind recurs.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând Încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 27 iunie 2017 cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de petentul B., instanța a respins-o ca inadmisibilă, apreciind că așa cum a fost aceasta formulată de intervenientă nu sunt îndeplinite cerințele pentru admisibilitatea acesteia, în principiu, prevăzute de dispozițiile art. 62 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul cauzei cu care a fost investită instanța de fond este o acțiune privind anularea Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare precum și constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

Așa cum s-a reținunt în cursul cercetării judecătorești la prima instanță a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul B. care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție formulată, întrucât există, în primul rând, același bun, iar apoi există o strânsă legătură, doar potențialul viitor pârât este ușor diferit, deși pe ansamblu ANRP este același.

Astfel, potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ. cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar în condițiile art. 64 alin. (2) C. proc. civ., după ascultarea intervenientului și a părților, instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției printr-o încheiere motivată.

Pentru a se pronunța asupra admisibilității în principiu, se fac verificări în ceea ce privește interesul terțului de a interveni, dacă cererea sa are legătură cu cererea principală, dacă cererea este făcută în termen și dacă în raport de natura litigiului, intervenția este admisibilă.

În justificarea interesului, judecătorul este dator să verifice dacă terțul justifică interes și pretinde un drept propriu sau strâns legat de cel pretins de reclamant.

Mai mult decât atât, interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.

În speță, Înalta Curte constată că cererea de intervenție în interes propriu formulată de petentul B. a fost respinsă la fond ca inadmisibilă astfel că, analizând doar admisibilitatea cererii, se reține că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, nici ipoteza dreptului dedus judecății și nici ipoteza unui drept strâns legat de acesta, astfel că este corectă soluția instanței de fond.

Cu alte cuvinte soluția instanței în sensul reținerii că intervenienta nu a justificat un interes propriu, legitim, actual, concret de a interveni în proces este corectă.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenție, fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.

Din analiza cererii în discuție, rezultă însă că intervenientul nu a formulat și nu a încercat să-și valorifice o pretenție proprie, îndreptată împotriva părților inițiale din proces, de o manieră care să justifice, din punct de vedere al textului art. 61 alin. (2) C. proc. civ., extinderea cadrului procesual în cadrul acțiunii în anulare a Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare precum și constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

Or, văzând și configurația juridică a cererii principale, pretențiile concrete invocate de către reclamantă și starea de fapt dedusă judecății, o astfel de concluzie este justificată.

În acest context, este evident faptul că Încheierea instanței de fond este temeinică și legală.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și urmează să dispună, în temeiul art. 496 din acest act normativ, respingerea recursului, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 noiembrie 2017.