ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 494/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 iunie 2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 254 din 26 mai 2015 emisă de pârât, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 15.000 RON și exonerarea de la plata amenzii aplicate.

Prin Sentința civilă nr. 871 din 15 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În susținerea recursului, se arată că instanța de fond a reținut greșit că recurenta-reclamantă a mediatizat excesiv un conflict privat. În situația expusă a existat consimțământul persoanelor implicate, acestea obținând câștiguri pecuniare pentru declarațiile oferite, astfel încât nu se poate reține că recurenta-reclamantă a acționat cu intenția de a le vătăma sau păgubi pe acestea sau că a exercitat cu rea-credință dreptul la liberă exprimare.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 31 din Codul audiovizualului, întrucât, prin raportare la calitatea de persoane publice a celor implicați, exista un interes public major cu privire la disputa dintre acestea.

Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 41 lit. c) din Codul audiovizualului, recurenta-reclamantă arată că una dintre persoanele implicate a urmărit obținerea unor câștiguri materiale în schimbul difuzării interviurilor și imaginilor preluate din cadrul rezervei de spital, iar la momentul respectiv nu se putea cunoaște eventualitatea decesului acesteia nici măcar de către medicii care o tratau.

Contrar celor susținute de prima instanță, prevederile legale presupus încălcate nu stabilesc o obligație generală de protejare a publicului, în acest sens existând prevederi separate în Codul audiovizualului, ci o obligație specifică de a nu vătăma anumite persoane, fapt care, după cum s-a demonstrat, nu s-a realizat.

În consecință, recurenta apreciază că și-a exercitat cu bună-credință dreptul la liberă exprimare, respectând limitele acestuia, astfel cum au fost definite de art. 30 și 31 din Constituția României.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă distorsionează interpretarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Codul audiovizualului, sens în care susține că buna-credință este prezumată. Buna-credință se prezumă până la proba contrară, ceea ce în speță, nu este cazul, întrucât recurenta-reclamantă a prezentat într-un mod excesiv și nerezonabil o serie de informații ce priveau strict aspecte private din viața unei familii care nu prezentau un interes public justificat, depășind astfel limita normală a informării publicului.

Nu are nicio relevanță faptul că cele două protagoniste erau persoane publice și implicate într-o dispută notorie, întrucât subiectele prezentate au vizat strict viața privată a persoanelor, și nu un subiect de interes public justificat care să-i dea dreptul recurentei-reclamante să-l facă public pe postul său de televiziune.

Critica adusă sentinței recurate pe motiv că instanța de fond nu a analizat și nu a detaliat modul în care a ajuns la concluzia că recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul la liberă exprimare abuziv, cu scopul de a păgubi ori vătăma alte persoane, profitând de buna lor credință, este nefondată. Având în vedere că recurenta-reclamantă a mediatizat subiectul pe parcursul mai multor ore, așa cum rezultă din raportul de monitorizare, instanța de fond în mod corect a constatat că autoritatea publică și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele marjei de apreciere.

Nu are relevanță nici argumentul recurentei-reclamante că a "existat consimțământul persoanelor despre care s-au difuzat anumite informații" și că "intenția doamnelor B. era chiar aceea de a câștiga sume de bani și capital de imagine în urma difuzării respectivelor știri", având în vedere că responsabilitatea pentru conținutul programelor difuzate îi revine recurentei-reclamante, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului.

Referitor la încălcarea art. 41 lit. c) din Codul audiovizualului, instanța de fond în mod corect a interpretat și aplicat aceste dispoziții reținând că, "prin prezentarea d-nei C. aflată în spital pe patul de moarte în timp ce se derula conflictul cu fiica sa D., s-a încălcat această interdicție" și că, recurenta-reclamantă nu a prezentat "niciun argument prin care să justifice neaplicarea acestui text de lege la situația analizată".

De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că libertatea de expresie invocată de recurenta-reclamantă nu este absolută, existând limite prin care se tinde la protejarea drepturilor și libertăților unor terțe persoane și că, în speță, limitele erau stabilite anticipat, prin textele de lege analizate, fiind necesare pentru protejarea publicului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 16 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente.

Reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanța de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 254 din 26 mai 2015 emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea societății pentru postul de televiziune E. cu amendă în cuantum de 15.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) raportate la art. 31 și 41 alin. (1) lit. c) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare, Consiliul a constatat că, în perioada 15 - 19 aprilie 2015, prin postul de televiziune E., ce-i aparține, în cadrul mai multor ediții ale emisiunilor informative și în unele emisiuni de divertisment, "F." din 15 aprilie 2015, "G." și "H." din 16 aprilie 2015, reclamanta nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile ce îi revin în calitate de furnizor al serviciului media, întrucât subiectele aduse la cunoștința publicului în legătură cu relația conflictuală dintre D. și mama acesteia, precum și cele cu privire la înmormântarea d-nei C., timp de 6 ore, au fost prezentate într-un mod excesiv și nerezonabil, în condițiile în care tema abordată nu prezenta un interes public justificat, care să determine mediatizarea excesivă a acesteia. Procedând astfel, reclamanta a adoptat o conduită contrară dispozițiilor legale din Codul audiovizualului, care prevăd că niciun drept conferit prin lege, cum este dreptul la liberă exprimare, nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna-credință a persoanelor, iar difuzarea imaginilor care exploatează sau scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane sunt interzise.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorității publice emitente care au dus la sancționarea reclamantei.

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că, recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., însă ansamblul motivelor concrete expuse prin calea de atac exercitată, se circumscriu doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată netemeinicia criticilor formulate de reclamantă, circumscrise cazului de casare menționat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011:

"(1) Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul sau profitând de ignoranța sau de buna credință a persoanelor."

Conform art. 31 din Decizia nr. 220/2011:

"În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la:

a) prevenirea sau probarea săvârșirii unei fapte cu incidență penală;

b) protejarea sănătății sau siguranței publice;

c) semnalarea unor afirmații înșelătoare sau a unor cazuri de incompetență care afectează publicul."

În fine, conform art. 41 alin. (1) lit. c) din Decizia nr. 220/2011:

"(1) Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza: c) imagini care scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane. Fac excepție cazurile umanitare, pentru difuzarea cărora este necesar acordul persoanei în cauză sau al familiei."

Este neîntemeiată critica recurentei-reclamante care tinde la a convinge instanța de control judiciar că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 31 din Codul audiovizualului, pe considerentul că subiectele furnizate sunt de interes public justificat.

Se observă că recurenta-reclamantă nu contestă împrejurările de fapt care au condus la aplicarea sancțiunii, astfel cum acestea au fost menționate în cuprinsul actului contestat, ci susține că nu se poate reține argumentul instanței de fond conform căruia ar fi mediatizat excesiv un conflict de natură privată.

Însă, așa cum rezultă din raportul de monitorizare, toate informațiile și subiectele prezentate au vizat aspecte din viața privată a familiei B. (conflictul dintre mamă și fiică și înmormântarea mamei), aspecte ce nu se încadrează în prevederile art. 31 din Codul audiovizualului.

Apărarea recurentei-reclamante, în sensul că exista un interes public major cu privire la disputa notorie dintre cele două persoane publice, D. și C., în special, în contextul deprecierii stării de sănătate a C., nu poate fi reținută de instanța de control judiciar.

Pe de o parte, nu prezintă nicio relevanță faptul că cele două protagoniste erau persoane publice și implicate într-o dispută notorie, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, subiectele prezentate au vizat strict viața privată a persoanelor.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă se referă la un interes public major, în vreme ce norma legală vorbește de un interes public justificat. Or, în mod evident, disputele familiale a două persoane, fie ele și publice, nu reprezintă un subiect de interes public justificat de natură a-i da dreptul recurentei-reclamante să mediatizeze subiectul pe postul său de televiziune.

Și criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare sunt nefondate.

În mod judicios prima instanță a reținut, pornind de la interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 32 alin. (1) și art. 31 din Codul audiovizualului, că dreptul la liberă exprimare al recurentei-reclamante a fost exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, iar constatarea acestui caracter excesiv și nerezonabil al exercitării libertății de expresie se încadrează în limitele marjei de apreciere recunoscute autorității publice pârâte.

Înalta Curte consideră necesar a sublinia că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de Convenția EDO, nu este un drept absolut cum în mod greșit susține recurenta, ceea ce înseamnă că libertatea de exprimare nu este nelimitată, iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată. Exercitarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei sau al invitaților ei în cadrul emisiunilor pe care le produce, nu trebuie să aducă atingere dreptului publicului telespectator, în calitate de consumator de programe audiovizuale, de a beneficia de programe care să nu afecteze morala publică.

Prin urmare, constatând că exercițiul libertății de exprimare poate face obiectul unor limitări, în condițiile legii, va înlătura criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Nefondate sunt și criticile recurentei referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) lit. c) din Codul audiovizualului.

Suferința unei persoane poate constitui subiect al unei emisiuni TV când scopul urmărit este umanitar.

Or, scopul umanitar, așa cum corect a subliniat și judecătorul fondului, nu a fost justificat în niciun fel, astfel că întreaga emisiune (în care a fost prezentată C. aflată în spital, înainte de deces, în timp ce se derula conflictul cu fiica sa, D.) conduce la concluzia că reclamanta a urmărit interesul pentru crearea unui spectacolul mediatic și nicidecum scopul umanitar.

În fine, instanța de control apreciază drept lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența acordului persoanelor despre care s-au difuzat anumite informații, întrucât un astfel de eventual acord nu o poate exonera pe reclamantă de obligația respectării prevederilor legale și a obligațiilor instituite în sarcina sa, demersul jurnalistic neîncadrându-se în excepția prevăzută de norma legală (art. 41 alin. (1) lit. c).

În aceste condiții, în mod legal prima instanță a reținut că nu pot fi primite motivele de nulitate a deciziei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., reținând că nu au fost identificate motive de casare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei Societatea A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM