ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4511/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1520 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 5 august 2016, precum și obligarea paratei la plata sumei de 6.272 RON.

Prin Sentința civilă nr. 3798 din data de 29 noiembrie 2016 instanța de fond - Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței nr. 3798 pronunțată la data de 29 noiembrie 2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., încadrând criticile sale în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamant, solicitând respingerea acestuia și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică.

Recurentul - reclamant nu a formulat Răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul - pârât.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului pentru data de 10 septembrie 2019.

Asupra recursului de față Curtea constată următoarele:

Împotriva Sentinței civile nr. 3798 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. s-a declarat recurs de către acesta invocându-se faptul că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că soluția de respingere a acțiunii este dată cu încălcarea dispozițiile art. 51 din Norma nr. 23/2014, normă aplicabilă pe situația de fapt din care rezultă că unitățile reparatoare nu sunt împărțite în categorii (reprezentată și non-reprezentantă), iar pe cale de consecință nici prețurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcție de un anumit statut al unității reparatoare respective.

Mai mult, chiar legiuitorul, prin Norma ASF . nr. 2/2015 dându-și seama de caracterul profund anticoncurențial al unei astfel de reglementari, la data de 16 ianuarie 2015 a procedat la abrogarea alin. (5) de la art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Art. 51 alin. (5) Norma ASF nr. 23/2014 " Preturile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora."

Prin urmare, însușirea, de către instanța de fond, a apărării intimatei-parate cu privire la aplicarea tarifelor de manopera practicate de așa numitele unități reparatoare de reprezentanta reprezintă o încălcare a normei materiale de drept.

Se arată că instanța de fond, prin sentința dispusă, deși a recunoscut existența dreptului la despăgubire al persoanei păgubite respectiv al reclamantului a interpretat greșit dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în sensul anulării ar. 2 al Deciziei nr. 1520/5.08.2016 și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 6.272 RON reprezentând diferență nedatorată din totalul solicitat potrivit notei de constatare respectiv 13.680,35 RON.

La dosar intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătându-se că prima instanță a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014 și a art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015.

Se arată că instituția AGA a fost înființată ca o instituție de garantare a creditelor de asigurări pentru că aceștia într-un termen limitat să poată obțină creanțele de asigurare împotriva unui creditor care a intrat în faliment. Fiind un instrument de garantare și nu un ajutor există obligația de a gestiona eficient fondurile bănești, astfel încât să fie plătită doar dauna efectivă.

În termenul de amânare a pronunțării recurentul-reclamant a depus la dosar practică judiciară.

Analizând recursul declarat în raport de aspectele de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în cauză sentința atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (3) și a dispozițiilor art. 13 alin. 3 din Legea nr. 213/2015 și a dispozițiilor art. 51 alin. (85) din Norma ASF nr. 25/2014.

Soluția de respingere a acțiunii reclamantului are la bază două premise aceea că intimatul FGA nu este un asigurator și nu preia ope legis obligațiile unui asigurator în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unei asigurator și în această calitate are dreptul conform art. 13 alin. 3 din Legea nr. 213/2015 și a art. 21 alin. 2 din Norma nr. 16/2015, de a face propria analiză și propria instrumentare a dosarelor de daună, acordând despăgubirea cu respectarea principiului echității și ținând cont de modul de constituire a resurselor sale financiare.

În esență, instanța de fond a recunoscut dreptul autorității pârâte de a cenzura cuantumul despăgubirii solicitate la un plafon, care a fost apreciat rezonabil luându-se în considerare tarifele de reparații practicate de unitățile service de reprezentantă ale mărcii autoturismului avariat și nu prețurile practicate de anumite unități reparatoare. S-a reținut că prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației pentru dosarul de daune al reclamantului depășesc tarifele unităților service de reprezentantă ale mărcii autoturismului avariat.

În consecință, a fost menținută prin soluția de respingere art. 2 al Deciziei nr. 1520 din 5 august 2018 dispoziție prin care a fost respinsă la plată suma de 6.272 RON, reprezentând diferență dintre tarifele practicate de unitatea service raportare care a realizat reparația și cele practicate de unitățile service de reprezentanță.

Curtea analizând sentința atacată în raport de criticile formulate apreciază că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare al asiguraților coroborate cu dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 aplicabilă în raport de perioada instrumentării dosarului de daună față de care s-a emis decizia contestată.

Fără a nega dreptul intimatei FGA, care nu este asigurator de a instrumenta dosarele de daună, raportat la scopul constituirii și funcționării Fondului acest drept de apreciere trebuie exercitat cu respectarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2015, intimatul-pârât neavând temei pentru a reduce cuantumul despăgubirilor prin raportare la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate.

Prima instanță a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2015 dispoziții care prevăd următoarele:

Art. 51 - (3)Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale stabilite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative potrivit art. 53

(6) "Prin unitățile de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule ...".

(7) Costul reparaților efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Potrivit acestor dispoziții în interpretarea Curții instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin menținerea ca legală a deciziei autorității prin care a fost redus cuantumul despăgubirii solicitate inițiale la plată în cuantum de 13.680,35 RON fiind admisă la plată numai pentru suma de 7.408 RON și respinsă la plată, prin decizia contestată - pct. 2 pentru suma de 6.272 RON.

Curtea apreciază ca nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care deși pare obiectiv nu este prevăzut de lege și anume prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

Curtea, contrar interpretării date de prima instanță, apreciază în raport de dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 că nu este legală decizia contestată prin care au fost limitate despăgubirile solicitate, necontestate și probate cu documente justificative luându-se nelegal în considerare pretențiile practicate de unitățile service de reprezentanță, criteriu care nu are temei legal.

În cauză dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit deoarece în cauză pe operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014. În cauză cuantumul daunei este reprezentat de costul reparațiilor efectuate la o unitate specialitate și probat de recurent cu documente justificative nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubiri solicitate prin raportare la anumite prețuri de reprezentanță, verificare care a excedat obligației de diligență a fondului în raport de dispozițiile art. 51 alin. 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursul și va casa sentința atacată și rejudecând în baza art. 18 raportat la art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 va admite acțiunea formulată de reclamantul-recurent și în consecință:

Va anula în parte Decizia nr. 1520 din 5 august 2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților respectiv art. 2.

Va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.272 RON.

Va face aplicarea art. 451 C. proc. civ. și va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant respectiv a sumei de 300 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3798 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A.

Anulează, în parte, Decizia nr. 1520 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, la data de 5 august 2016, respectiv articolul 2 al Deciziei.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.272 RON.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond și în recurs.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2019.

GGC - MM