ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3698/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2016 la data de 06.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1246 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29.07.2016 și obligarea pârâtei la plata sumei de 3.636 RON.

Prin sentința civilă nr. 7 din data de 09 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat în parte decizia nr. 1246/29.07.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv art. 2 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.636 RON.

Tototdată a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 7 din data de 09 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, întrucât nu există niciun temei legal care să stabilească în sarcina Fondului obligația de a garanta plata într-un anumit cuantum, prevederile fiind aplicabile exclusvi asiguratorilor în funcțiune.

De asemenea, a arătat că este lipsită de temei legal motivarea instanței în sensul că FGA trebuia să se limiteze la plata sumelor rezultate din documentele depuse, fără să aibă posibilitatea cenzurării acestora.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este ținut în analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de diverse unități reparatoare, această situație putând fi aplicabilă asiguratorilor autorizați, în funcțiune, care sunt liberi să dispună de resursele proprii, potrivit propriilor politici.

Principalul scop al FGA este acela de garantare a creditorilor de asigurări, fiind un instrument public de garantare, și având obligația de a proceda la circumstanțierea dosarelor de daune, astfel încât să fie acceptată la plata doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind și rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte a dosarelor de daună de către FGA. În acest sens, în analiza cererilor de plată, FGA se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare, și pentru a a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând argumentele părților, raportat la înscrisurile cauzei și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin decizia nr. 1246/29.07.2016, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 19.793,74 RON(art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.636,3 RON (art. 2).

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a anulat punctul 2 din decizia nr. 1246/29.07.2016 și a obligat Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. suma de 3.636,3 RON.

Înalta Curte constată că în soluționarea cererii de plată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a reținut că nu poate fi acordată diferența dintre prețul de 240 RON/ora de manoperă practicat de unitatea service care a realizat reparația și prețul de 155 RON/ora de manoperă practicat de unitățile service de reprezentanță, reținându-se ca prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale marcii autoturismului avariat.

Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 2, 12, 13 și 14 din Legea nr. 213/2015 si ale art. 1 și 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcționării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat sa procedeze la circumstantierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 si art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ținut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unități reparatoare, îi permite să se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, respectiv a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susținerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat sa facă propria evaluare si sa acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanță majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depășirea marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat de documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanță a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire și nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației și si cel ale unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat, care în opinia recurentului pârât a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent orei de manoperă, având ca rezultat diferența de 3.636 RON, respinsă astfel la plată, excede limitele obligației de diligență ce-i revin Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit și, ca atare, este obligat să facă propria analiză și propria instrumentare a dosarele de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte urmează să dispună respingereea recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare al Asiguraților împotriva sentinței nr. 7 din 9 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2019.