ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1967/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 30 august 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1485 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 5 august 2016, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.176 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința nr. 3963 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât:

- a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat în parte Decizia nr. 1485 din 5 august 2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv art. 2;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.176 RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei și respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) și (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015.

Sumele plătite de FGA, ca urmare a soluționării cererilor care îi sunt adresate, sunt înscrise în tabelul creditorilor împotriva asigurătorului falit, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Singurul scop al constituirii și funcționării Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător și, fiind un instrument public de garantare, Fondul este obligat sa procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituita în dauna efectiv suferită, aceasta fiind rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de dauna de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015.

Acesta este și criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de daună și acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ținut în analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de anumite unități reparatoare, aceasta situație fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

În analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia, în sensul de a da posibilitatea ca totalitatea cererilor să fie satisfăcute chiar dacă este vorba de creditori de asigurări ai unui asigurător cu o cotă mare de piață - cazul B.- sau de situația în care trebuie îndestulate cereri de plată pentru mai mulți asigurători în faliment.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia printr-o procedură administrativă, prevăzută de Legea nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Prin urmare FGA nu poate plăti pur și simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, și nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenți, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității și rezonabilității, fapt pentru care nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă se observă o discrepanță majoră între prețurile sau tarifele practicate de acestea.

Aceasta este și situația dosarului de față, când, din analiza comparativă făcută, a rezultat că între prețurile practicate de unitatea service C. SRL și cel al reprezentantei D. este o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei operațiunilor de tinichigerie și a celor de vopsitorie necesare a fi efectuate pentru a readuce autovehiculul intimatului la starea anterioară accidentului, rezultând o diferență de 3176,89 RON, respinsă astfel la plată.

Raportat la cele învederate, față de faptul ca FGA nu este un asigurător și nu reia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul l-a obligat să facă propria analiza și propria instrumentare a dosarele de dauna, consideră că a procedat cu respectarea prevederilor Legii 213/2015 și a Normei 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, astfel că, între prestația ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioară accidentului și valoarea acesteia să existe un echilibru just, care respectă principiul echității și rezonabilității în soluționarea tuturor cererilor care ne sunt adresate.

Fata de cele de mai sus, solicită admiterea recursului formulat,

Prin întâmpinarea înregistrată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, arătând în motivare următoarele:

Decizia de respingere parțială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014 - în vigoare la data producerii evenimentului asigurat - din a căror interpretare rezulta fără echivoc faptul că recurentul-pârât nu este îndreptățit sa fixeze preturi maximale ale componentelor și materialelor și/sau a tarifului manoperei practicat de către unitățile de specialitate, presupusul "tarif acceptat" fiind lipsit de orice temei juridic.

a. În situația prevăzuta la art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 respectiv, atunci când se solicită plata despăgubirilor înainte de efectuarea reparațiilor, situație ce nu se identifică în cauză, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată către asigurătorul în faliment după efectuarea reparațiilor de către unitatea reparatoare, la dosarul de daună existând și un proces-verbal de inspecție post reparație;

b. În situația în care unitatea reparatoare și asigurătorul stabilesc de comun acord ca pentru calcularea cuantumului despăgubirii să aibă în vedere preturile pentru componente, materiale și manopera prevăzute într-un sistem de specialitate, de asemenea, împrejurare ce nu poate fi reținută, întrucât la data emiterii documentelor justificative de către unitatea reparatoare intre aceasta și asigurător nu a existat o astfel de convenție de colaborare.

În consecință, întocmirea unui deviz de reparații utilizând parametrii unui sistem de specialitate, în cazul de fata E., fără a fi îndeplinita niciuna dintre condițiile mai sus prezentate, reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

În acest sens, invocă dispozițiile exprese ale art. 51 din Norma nr. 23/2014, din care rezulta faptul ca unitățile reparatoare nu sunt împărțite în categorii (reprezentanță și non-reprezentanță), pe cale de consecință, nici prețurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcție de un anumit statut al unității reparatoare respective.

Mai mult, chiar legiuitorul, prin Norma ASF nr. 2/2015, dându-și seama de caracterul profund anticoncurențial al unei astfel de reglementari, la data de 16 ianuarie 2015 a procedat la abrogarea alin. (5) de la art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Art. 51 alin. (5) Norma ASF nr. 23/2014 " Prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preturile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora."

Recurentul-parat susține faptul ca nu este ținut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unități reparatoare, "această situație fiind aplicabila asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici". Practic, susține ca nu are obligația de a aplica întocmai dispozițiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit acestei susțineri, recurentul-parat insistă să convingă instanța asupra faptului că, deși este ținut să respecte normele aplicabile în materie, pe care le recunoaște, cu ocazia soluționării cererii de plata este îndreptățit sa încalce aceste norme, întrucât, pe de o parte, nu este asigurător, iar pe de altă parte, are în vedere modul de constituire a resurselor sale financiare.

Efectul direct al nerespectării dispozițiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, prima teză, astfel: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

La această dată, recurentul-reclamant are calitatea de debitor al unității reparatoare care a efectuat reparațiile la autovehiculul avariat, pentru contravaloarea lucrărilor prestate și neachitate.

Concluzionând, susține că recurentul pârât era obligat sa procedeze la soluționarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, care se regăsesc la dosarul de daună, prin raportare la dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, apărările invocate de acesta fiind lipsite de orice temei de drept.

II. Soluția instanței de recurs

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantului A. prin care s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1485 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 05.08.2016, obligarea paratei la plata sumei de 3.176 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Decizia nr. 1485 din 5 august 2016, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 9.230,84 RON (art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.176,89 RON (art. 2).

Pentru a pronunța această soluție, s-au învederat următoarele:

"În cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 3.176,89 RON, reprezentând diferența dintre tarifele și prețurile practicate de unitatea service reparatoare care a realizat reparația și cele practicate de unitățile service de reprezentanță. Prețurile practicate de unitatea service care a realizat reparația pentru acest dosar de daună depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat.

Astfel, se acceptă la plată: 1190 RON - manoperă tinichigerie (100 RON/h), 640 RON - manoperă vopsitorie (100 RON/h), 3.792,83 RON - piese de schimb, 1.821,40 RON - material vopsitorie și 1.786,61 RON - TVA aferent.

În analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanța între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia. În acest sens, se consideră un preț serios cel practicat de unitățile service de reprezentanță".

Soluția a fost justificată, în drept, prin dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul FGA, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestației executate și prețul plătit trebuie să existe un echilibru.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului, reținând, următoarele considerente:

- Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență"

- Deopotrivă, conform dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.(...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

- Interpretarea logică și sistematică a acestor norme impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, iar refuzul pârâtului nefiind întemeiat pe nicio normă legală, demersul de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță.

- Prețul pretins de 12.407,73 RON nu este neserios ori nerezonabil în raport de cel apreciat ca adecvat de către pârât, respectiv cel de 9.230,84 RON, iar în ceea ce privește diferența de 3.176,89 RON, respinsă la plată, rezultată din reducerea contravalorii manoperei (tinichigerie și vopsitorie), decizia litigioasă și documentația administrativă aferentă nu arată modalitatea de determinare în concret a acesteia și elementele la care pârâtul s-a raportat.

- În lipsa unor astfel de repere, instanța de contencios administrativ nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire, nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de acesta.

- Art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 nu poate fi interpretat în sensul unui temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către instituția pârâtă, întrucât nu reglementează ipoteza solicitării unor prețuri mai mari pentru execuția lucrărilor de reparație decât cele practicate de unitatea service de reprezentanță. Potrivit acestei norme, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

- Este neîntemeiată apărarea pârâtului, în sensul că nu preia, în mod integral, absolut, poziția asigurătorului falit și, prin urmare, toate obligațiile patrimoniale ale acestuia în considerarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

- În aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, numai lipsa fondurilor bănești la momentul plății ar putea fi un motiv temeinic pentru plata parțială, apărare care nu a fost formulată și dovedită în cauză. Sub această rezervă, deci, în măsura în care există posibilități bănești, pârâtul avea obligația să achite indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

- Referitor la faptul că prețul pretins de reclamant nu ar fi fost achitat, suma fiind doar estimată de o unitate service, acest motiv este neîntemeiat, în primul rând, întrucât motivul nu se regăsește în decizia contestată, fiind exprimat ulterior, prin întâmpinare, în al doilea rând, nicio normă legală nu impune ca suma pretinsă să fi fost achitată, o astfel de cerință este contrară rațiunii pentru care a fost încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă, iar în al treilea rând, pârâtul a acceptat la plată suma de 9.230,84 RON, fără a reține neplata în prealabil a acesteia ca un impediment soluționării favorabile a cererii reclamantului.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) și (3), art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii și funcționării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat sa procedeze la circumstanțierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de dauna de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, fără a fi ținut de analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unități reparatoare, îi permite să se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, respectiv a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susținerea în sensul că FGA nu poate plăti pur și simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat sa facă propria evaluare și sa acționeze diligent cu sumele care ii stau la dispoziție, respectând principiul echității și rezonabilității sau că nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanta majoră intre preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depășirea marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat de documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanță a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire și nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service C. SRL și cel al reprezentanței D., care în opinia recurentului pârât a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei lucrărilor de tinichigerie și de vopsitorie necesare, având ca rezultat diferența de 3176,89 RON, respinsă astfel la plată, excede limitele obligației de diligență ce-i revin Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit și, ca atare, este obligat să facă propria analiza și propria instrumentare a dosarele de dauna, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 3963 din 12 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2019.

GGC - LM