ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5311/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.03.2017, reclamanta A.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4283/16.02.2017 emise de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.143,75 RON (formată din 418,60 RON penalități de întârziere de 0,1%/zi, calculate de la 27.02.2015 până la 25.05.2015, și 725,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform sentinței nr. 17234 din 2 decembrie 2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015).

1.2. Prin sentința civilă nr. 3887 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 4283/16.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.143,75 RON, și la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate de reclamanta A.. împotriva Deciziei nr. 4283/16.02.2017.

După ce a prezentat situația de fapt, a arătat recurentul-pârât că a respins cererea de plată pentru suma de 1.143,75 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, Fondul nefiind continuator/mandatar/succesor a asiguratorilor faliți, obligațiile sale fiind proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment.

Astfel, instanța de fond a calificat în mod greșit Fondul de Garantare a Asiguraților ca fiind un garant al asigurătorului, Legea 213/2015 stabilind faptul că Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

De asemenea, potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți și nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului București împotriva asigurătorului falit, în cazul de față B. S.A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Legea nr. 213/2015, ca lege specială care se aplică exclusiv în cazul falimentului unui asigurător, stabilește clar că, prin creanță de asigurare, se înțelege doar cea care rezultă dintr-un contract de asigurare, reprezentând despăgubiri/indemnizații precum și primele datorate de asigurătorul debitor, aspect care rezultă și din art. 21 alin. (1) și (3) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară și art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004.

Prin urmare, legea limitează conținutul creanțelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizații și prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasă neacoperită), iar conținutul noțiunii de despăgubire nu poate fi stabilit prin raportare la alte acte normative, având în vedere că este vorba de o definiție stabilită într-o lege cu caracter special, care se aplică doar în cazul falimentului unui asigurător, respectiv cazul de față.

Prin asimilarea penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată despăgubirilor stabilite de Legea nr. 213/2015, instanța de fond a încălcat și prevederile art. 11 din lege.

Astfel, dacă nu a fost parte în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 17234 din 2 decembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3, dacă nu este un continuator/mandatar/reprezentant al asigurătorului falit obligat prin sentința menționată, dacă nu se subrogă în contractul de asigurare RCA, dacă face plățile numai potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015, nu există nicio bază legală pentru a admite la plată sau să fie obligat la plata penalităților și cheltuielilor de judecată pretinse de intimata-reclamantă.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au ca izvor un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, și nu de FGA, la fel ca și cheltuielile de judecată, care sunt datorate ca urmare a căderii în pretenții a asigurătorului în cadrul unui proces.

Intimata-reclamantă A.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat, pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/22.01.2016, reclamanta A.. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 1.153,75 RON (compusă din 418,60 RON, reprezentând penalități de întârziere, și 725,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată), invocând sentința civila nr. 17234 din 2 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/2015, prin care asigurătorul B. S.A. a fost obligată la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților, prin Decizia nr. 4283/16.02.2017, a respins cererea de plată, apreciind că sumele solicitate nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat, de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, noțiunii de creanțe de asigurări.

Împotriva deciziei FGA, intimata-reclamantă a formulat acțiune în anulare, admisă de Curtea de Apel București prin sentința civilă ce face obiectul prezentului recurs.

Instanța a apreciat, în esență, că sumele respective, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, au fost generate în sarcina asigurătorului datorită încheierii unui contract de asigurare care acoperă și riscul pentru care a fost achitat deibtul principal și pentru care au fost acordate penalitățile de întârziere rezultate din conținutul sentinței civile a Judecătoriei Sectorului 3, neimpunându-se condiția ca pârâtul să fie parte în litigiul finalizat astfel.

4.2. Înalta Curte reține că, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Apreciază Înalta Curte că prima instanță a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților,

"(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față B. S.A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci acestea rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Pentru aceste considerente, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât, impunându-se casarea hotărârii recurate.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Față de cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., urmează a obliga intimata-reclamantă la plata acestora, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3887 din data de 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantei A.., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.