ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4154/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 din 30.08.2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1446 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 03.08.2016, obligarea paratei la plata sumei de 3.543 RON și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 3719 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a dispus anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1446/03.08.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asigurărilor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3543 RON, reprezentând despăgubiri, precum și suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea contestației ca nefondată, cu consecința menținerii Deciziei nr. 1446/03.08.2016, susținând că prima instanță a soluționat cauza cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, prevăzut de Legea nr. 213/2015 și respectiv Norma ASF nr. 16/2015, a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife și prețuri ale pieselor practicate de diverse unități reparatoare. Acesta analizează despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanța de fond confundând obligația de plată a FGA cu obligația de plată a asiguratorului.

Cu privire la faptul că FGA, în baza dispozițiilor legale, nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1350, art. 1270, art. 969, art. 1530 și art. 1537 din C. civ.

Totodată, cu privire la prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea și instrumentarea dosarelor de daună conform normelor aplicabile în materie și condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

În fine, au mai fost invocate dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asigurator, Fondul a procedat la analizarea cererii și a înscrisurilor depuse de reclamant, precum și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat și, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul pieselor și al manoperei, a rezultat că reclamantului nu i se cuvine suma menționată în devizele de reparații și factura emisă de unitatea service.

A susținut recurentul că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar despăgubirea acordată nu poate depăși cuantumul pagubei, care se stabilește în raport de sistemul B., sistem cel mai des folosit în relațiile dintre asigurători și unitățile reparatoare. De asemenea, s-a arătat că între valoarea prestației executate și prețul plătit trebuie să existe un echilibru, având în vedere și prețurile agreate de reprezentanțele mărcilor autovehiculelor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În esență, intimatul - reclamant a arătat că decizia de respingere parțială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014, din a căror interpretare rezultă că recurenta - pârâtă nu este îndreptățită să fixeze preturi maximale ale componentelor și materialelor si/sau a tarifului manoperei practicat de către unitățile de specialitate.

Doar cu titlu de excepție, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face într-un astfel de sistem, și anume, în condițiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF 23/2014, când se solicită despăgubiri anterior efectuării reparației, precum și în situația în care unitatea reparatoare și asiguratorul au o înțelegere în acest sens, ipoteze care nu se aplică în raportul juridic dedus judecății.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2019, față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Decizia nr. 1446/03.08.2016, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost admisă în parte cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 9969,57 RON, reprezentând costul reparației autoturismului C. cu nr. x, avariat într-un accident rutier din 20.03.2015 provocat din culpa unui asigurat RCA la D. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

Prin punctul nr. 2 al deciziei a fost respinsă cererea reclamantului cu privire la suma de 3543,3 RON cu motivarea că această sumă reprezintă diferență manoperă între tariful orar acceptat în cuantum de 90 RON, la care se adaugă TVA, față de tariful de 240 RON, la care se adaugă TVA, iar pentru reperul bară spate se achită 50% despăgubire, conform constatării din data de 23.03.2015, acceptată de petent.

6.1. Recurentul a invocat, în cadrul cererii de recurs, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată caracterul pur formal al invocării cazului de casare, nefiind indicat prin cererea de recurs niciun argument concret în susținerea acestui motiv.

În altă ordine de idei, hotărârea primei instanțe este exhaustiv motivată, răspunzând chestiunilor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața sa, motivul de casare fiind neîntemeiat.

6.2. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit si, ca atare, este obligat să facă propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul pârâtului - recurent de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susținerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, sau că nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanta majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, reprezintă o depășire a marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte mai observă că diferența respinsă la plată, potrivit deciziei atacate și documentației administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, de la tariful de 240 de RON/oră, la cel acceptat de pârât de 90 de RON/oră, însă această măsură, în raport cu dispozițiile legale anterior redate, nu poate fi apreciată ca fiind legală, pentru că, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță, iar nu în funcție de un preț mediu practicat și nici de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

Prin urmare, prima instanță a reținut corect nelegalitatea deciziei contestate, respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport cu un criteriu care, deși pare obiectiv, nu este prevăzut de lege. Dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit întrucât în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu criteriul reglementat de dispozițiile art. 51 alin. (4) din aceeași normă, care reglementează ipoteza în care se solicită despăgubiri anterior efectuării reparației.

Susținerile din recurs cu privire nedovedirea pagubei în raport cu depunerea unor devize estimative excedează cazul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu au acoperire în probele administrate, la filele x și următoarele din dosarul de fond fiind depuse înscrisuri constând în factură fiscală și deviz manoperă detaliat pe ore.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 3719 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2019.