ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3266/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Orașului E. și Primarul Orașului E., anularea dispoziției din 3 noiembrie 2006 emisă de primar (prin care i s-a respins notificarea din 14 februarie 2002 pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate) și restituirea în natură a terenului în suprafață de 167 m.p. din parcelarea T.-B., situată în Orașul E., cu vecinătățile menționate în planul de parcelare. Prin sentința civilă nr. 1061 din 31 mai 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că, deși reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului în litigiu, actul exhibat nu face o identificare a imobilului prin vecinătăți, iar o atare operațiune nu s-a putut face nici în fața instanței.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin decizia nr. 91/C din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu; a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că din actele de stare civilă existente la dosar rezultă că reclamanta este nepoată de soră a defunctei S.V., având calitatea de colateral privilegiat. La data de 19 aprilie 1984 s-a dezbătut succesiunea rămasă de pe urma defunctului S.I., decedat la 14 februarie 1984, eliberându-se certificatul de moștenitor de către fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București.

De pe urma defunctului S.I. a rămas ca moștenitoare legală și testamentară S.V., în calitate de soție supraviețuitoare, căreia îi revine întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului. În urma decesului numitei S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, s-a dezbătut succesiunea, eliberându-se certificatul de moștenitor din 9 aprilie 1991 și au rămas ca moștenitori: A.M. (nepoată de soră) în calitate de legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul G., A.R.M., A.R.C. (strănepoți) cărora, în baza testamentului olograf datat 29 aprilie 1989, le revine întreaga masă succesorală. În raport de această situație, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă de a sta în proces, deoarece, în calitate de legatar cu titlu particular, i-a revenit exclusiv locul de veci, restul masei succesorale revenind legatarilor cu titlu universal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Prin decizia nr. 2772 din 6 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul reclamantei, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că reclamanta s-a legitimat ca moștenitoare legală și testamentară a defunctului S.I., fiind nepoată de soră a defunctei S.V., astfel că, în raport cu clasa de rudenie, este colateral privilegiat. Din certificatul de moștenitor din 19 iulie 1984 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București rezultă că, de pe urma defunctului S.I., decedat la data de 14 februarie 1984, a rămas ca moștenitor legal și testamentar S.V.

Din certificatul de moștenitor din 9 aprilie 1991 eliberat de același notariat rezultă că, de pe urma defunctei S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, au rămas ca moștenitori A.M. în calitate de nepoată de soră și legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul G., A.R.M. și A.R.C., strănepoți, cărora le revine întreaga masă succesorală, conform testamentului olograf din 29 aprilie 1989. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu are calitate procesuală activă în cauză, față de defuncta S.V. prin testamentul său gratificând-o doar cu locul de veci. Împotriva acestei decizii, recurenta A.M. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc.

civ., susținând faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele formulate. Prin decizia nr. 7848 din 4 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 2772 din 6 mai 2010 și a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 3 februarie 2012, la același complet de judecată. În motivarea acestei decizii s-a reținut că sunt întrunite cerințele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța de recurs omițând, din greșeală, să cerceteze ambele motive de recurs indicate de către recurentă. Astfel, nu s-au analizat motivele de recurs prin care recurenta reclama și calitatea de moștenitor legal, precum și cel privind calitatea celorlalți moștenitori, cu privire la care s-au și făcut completările aferente în urma obținerii încheierii de rectificare a certificatului de moștenitor avut în vedere de instanță.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 613 din 3 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A.M. și a casat decizia civilă nr. 91/C din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe de apel. Pentru a pronunța această soluție instanța supremă a reținut, în esență, că reclamanta A.M. a făcut dovada că este moștenitoarea legală a mătușii sale (sora mamei) S.V., iar aceasta din urmă la rândul său este moștenitoarea fostului proprietar S.I., prin urmare este persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul notificat.

Constatând că în mod greșit instanța de apel a respins contestația reclamantei împotriva dispoziției 3 noiembrie 2009 emisă de Primarul Orașului E. pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei, fără a examina motivele de apel ale acesteia raportate la aspectele de fond ale cererii de acordare de măsuri reparatorii, instanța de recurs a casat decizia recurată cu trimiterea apelului spre rejudecare aceleiași curți de apel. După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17 aprilie 2012. În conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și în raport de limitele casării, în apel s-a încuviințat completarea materialului probator cu înscrisuri și expertiză topografică pentru identificarea terenului notificat de reclamantă și pentru stabilirea regimului juridic al acestuia în vederea stabilirii măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptățită.

Prin decizia civilă nr. 141/C din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul reclamantei; a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii; a anulat dispoziția din 3 noiembrie 2006 emisă de Primarul Orașului E. și a obligat pârâții să restituie în natură reclamantei suprafața de teren de 167 m.p. din parcelarea „T.-B.” identificat prin expertiza ing. C.C. în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că s-a reținut, de către instanța supremă, că reclamanta A.M. are calitatea de succesoare legală a defunctului S.I., autorul său fiind proprietarul unui teren în suprafață de 167 m.p. situat în Eforie Nord, conform contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 19 decembrie 1936 cu vânzătorul S.I., care la rândul său cumpără terenul de la vânzătorii A.B.

și R.B., conform înscrisului sub semnătură privată din 7 septembrie 1934. În actele de vânzare-cumpărare mai sus menționate s-a prevăzut că terenul înstrăinat reprezintă „o porțiune în formă de triunghi, de o suprafață de 167 m.p. din lotul nr. 7”, porțiunea de teren înstrăinată învecinându-se la Nord pe o lungime de 25 ml cu drumul despărțitor de loturile 40 și 41, la Est pe o lungime de 15,30 m. cu restul lotului nr. 7 rămas în proprietatea vânzătorilor A.B. și R.B. și la Sud pe o lungime de 25 m liniari cu drumul despărțitor de proprietățile O.N.E.F. Tribunalul Constanța a reținut în mod judicios că actele sub semnătură privată mai sus menționate fac dovada calității de proprietar asupra terenului de 167 m.p.

în persoana autorului reclamantei S.I., prin prisma succesiunii legilor în timp la nivelul anilor 1936 C. civ. reglementa, în art. 1295 principiul consensualismului, astfel încât la acea dată nu se impunea încheierea în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor, această obligație fiind instituită doar prin Legea nr. 203/1947. În acest sens sunt și dispozițiile art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 care includ în categoria actelor doveditoare ale drepturilor de proprietate „actul sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare.” Sub aspectul caracterului abuziv al preluării, instanța de apel a reținut că, deși prin notificarea adresată Orașului E. reclamanta a susținut că terenul în suprafață de 167 m.p.

a fost preluat de stat în anul 1960 în temeiul Decretului nr. 111/1951, în conformitate cu Dosarul nr. 169/1960 întocmit de către Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța, ca fiind bun abandonat, nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească de declarare a bunului ca fiind abandonat, iar unitatea deținătoare nu a opus reclamantei un titlu valabil de preluare a terenului de la proprietarul S.I. În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, conform cărora „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Instanța de apel a mai reținut că în adresa din 8 iunie 2012 emisă de Orașul E., Direcția Administrației Domeniu Public și Privat, se menționează că fostul lot nr. X din parcelarea B. are o suprafață totală de 406 m.p. astfel cum a fost identificat de expertul C.C. și este afectat parțial de construcția hotelului „P.” și de spațiul verde din jurul hotelului, conform hotărârii Consiliului Local nr. 109/2000 și H.G. nr. 904/2002. Din expertiza supliment la raportul de expertiză ing. C.C. rezultă că suprafața de 167 m.p. a fost identificată în cadrul fostului lot nr. 7 din parcelarea „T.-B.” și nu este afectat de construcția hotelului „Prahova", nici de alei de acces sau de detalii de sistematizare, putând fi restituit în natură reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că, atâta timp cât acest teren nu are o afectatiune publică, nu intră în sintagma de „amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale” astfel cum e determinată de prevederile mai sus invocate, neputând fi asimilat unui spațiu verde între blocuri și nici nu are destinația de parc sau de grădină publică, apartenența la domeniul public nu constituie impediment la restituirea în natură. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții Primăria Orașului E. și Primarul Orașului E., formulând următoarele critici: I. Terenul identificat de expertul C.C.

nu este acela menționat în actul de proprietate pe care reclamanta îl exhibă, iar modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu permite niciunui expert să îl localizeze în interiorul lotului 7. În realitate, potrivit actului de proprietate, terenul în litigiu se află pe porțiunea afectată de Hotelul P. și nu în partea de jos, așa cum l-a plasat expertul în scopul de a deschide calea restituirii în natură. Cum nu se poate face dovada care este terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei atunci când a fost preluat în mod abuziv de stat, nu poate fi admisă cererea de restituire în natură, întrucât există riscul ca reclamanta să intre în posesia altui teren decât acela la care este îndreptățită.

II. În mod greșit instanța de apel a apreciat că terenul în litigiu poate fi restituit în natură, întrucât acesta reprezintă spațiu verde situat între Hotel P. și Vila L., iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața ocupată de amenajări de utilitate publică măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În acest sens, recurenții-pârâți arată că instanța de apel a ignorat în totalitate situația juridică învederată de aceștia, conform căreia lotul face parte din domeniul public al Orașului E., potrivit hotărârea Consiliului Local nr. 109/2000, H.G. nr. 904/2002 și hotărârea Consiliului Local nr. 117/2003 prin care s-a aprobat inventarul Orașului E.. De asemenea, sunt incidente cauzei dispozițiile art. 71 din O.U.G.

nr. 195/2005 privind protecția mediului modificată și completată prin O.U.G. nr. 114/2007, potrivit căreia schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea celor arătate anterior fiind lovite de nulitate absolută. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Critica conform căreia „Terenul identificat de expertul C.C.

nu este acela menționat în actul de proprietate pe care reclamanta îl exhibă, iar modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu permite niciunui expert să îl localizeze în interiorul lotului 7” și că „(...) nu se poate face dovada care este terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei atunci când a fost preluat în mod abuziv de stat (...)”, nu poate fi primită, fiind contrazisă de probatoriile administrate în cauză, ce nu pot fi analizate și interpretate în calea de atac a recursului. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Noțiunea de „acte doveditoare” la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită, respectiv, acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de care înțelege să se folosească aceasta.

În speță, prin decizia de casare s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, iar aceasta a făcut dovada proprietății, problema supusă analizei în rejudecare fiind aceea a întinderii dreptului de proprietate. În acest sens, cu prilejul rejudecării cauzei în apel, instanța de judecată a dispus efectuarea unei expertize de specialitate asupra căreia recurenții-pârâți nu au avut nici un fel de obiecțiuni, unul din obiectivele acestei expertize constituindu-l „determinarea și delimitarea în cadrul lotului 7 cu suprafață totală de 406 m.p., din cadrul parcelării numite T.-B., a terenului în suprafață de 167 m.p., ce face obiectul notificării din 14 februarie 2002 (...) teren dobândit de autorul reclamantei în baza chitanței antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 19 decembrie 1936 (...)”.

Urmare a răspunsului expertului de specialitate la acest obiectiv, astfel cum a fost stabilit de către instanță, a rezultat că suprafața de 167 m.p. face parte din lotul cu nr. 7, în suprafață totală de 406 m.p., fiind, deci, contrar susținerilor recurenților-pârâți, identificat și identificabil. II. Referitor la greșita restituire în natură a terenului în litigiu, și această critică urmează a fi înlăturată, pentru considerentele ce se vor arăta: Potrivit legii speciale de reparație, prin teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Chiar dacă terenul dispus a fi restituit în natură ar fi constituit spațiu verde, astfel cum susțin recurenții-pârâți, față de concluziile raportului de expertiză și de dispozițiile legale anterior citate, acest lucru nu constituie un impediment la restituirea în natură către persoana îndreptățită.

Aceasta întrucât, conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu orice teren ce reprezintă zonă verde constituie „amenajare de utilitate publică”, ci doar cele destinate a deservi nevoilor comunității, și anume, „amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice”. În speță, nu s-a reținut că terenul dispus a fi restituit în natură, în suprafață de 167 m.p., ar avea o asemenea destinație, dimpotrivă, prin expertiza efectuată s-a constatat că „ (...) nu este ocupat de nici un fel de construcții, nici de Hotelul P., nici de alei de acces sau alte detalii de sistematizare, fapt ce permite restituirea în natură a terenului revendicat (...)”.

Prin urmare, nefiind vorba despre spațiu verde din jurul blocului, grădină publică sau parc, în consecință, nefiind necesar comunității, în mod corect instanța de apel, în rejudecare, a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a suprafeței de teren în discuție, neputându-se reține încălcarea niciuneia din dispozițiile legale invocate prin cererea de recurs. Raportat la considerentele anterior expuse, împrejurarea că terenul în litigiu ar aparține domeniului public al Orașului E., conform hotărârii Consiliului Local nr. 109/2000 și hotărârii Consiliului Local nr. 117/2003 nu are nicio relevanță în cauză, o atare apartenență neputând constitui impediment la restituirea în natură. Dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2005 privind protecția mediului, la care fac referire recurenții-pârâți, conform cărora „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora”, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu s-a dovedit că terenul în litigiu ar avea o asemenea destinație. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Orașului E. și Primarul Orașului E. împotriva deciziei nr. 141/C din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.