ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3266/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3266/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanta A.M.

a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Primăria Orașului E. și Primarul Orașului E., anularea

dispoziției din 3 noiembrie 2006 emisă de primar (prin care i s-a respins notificarea

din 14 februarie 2002 pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate) și

restituirea în natură a terenului în suprafață de 167 m.p. din parcelarea T.-B.,

situată în Orașul E., cu vecinătățile menționate în planul de parcelare.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 31 mai

2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins acțiunea, ca nefondată,

reținând că, deși reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului în litigiu, actul exhibat

nu face o identificare a imobilului prin vecinătăți, iar o atare operațiune nu s-a

putut face nici în fața instanței.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta.

Prin decizia nr. 91/C din 2 aprilie 2009,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale,

a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu;

a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a

respins acțiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală

activă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că din actele de stare civilă existente la dosar rezultă

că reclamanta este nepoată de soră a defunctei S.V., având calitatea de colateral

privilegiat.

La data de 19 aprilie 1984 s-a dezbătut

succesiunea rămasă de pe urma defunctului S.I., decedat la 14 februarie 1984, eliberându-se

certificatul de moștenitor de către fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București.

De pe urma defunctului S.I. a rămas ca

moștenitoare legală și testamentară S.V., în calitate de soție supraviețuitoare,

căreia îi revine întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului.

În urma decesului numitei S.V., decedată

la 13 ianuarie 1991, s-a dezbătut succesiunea, eliberându-se certificatul de moștenitor

din 9 aprilie 1991 și au rămas ca moștenitori: A.M. (nepoată de soră) în calitate

de legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul

G., A.R.M., A.R.C. (strănepoți) cărora, în baza testamentului olograf datat 29 aprilie

1989, le revine întreaga masă succesorală.

În raport de această situație, instanța

de apel a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă de a sta în proces,

deoarece, în calitate de legatar cu titlu particular, i-a revenit exclusiv locul

de veci, restul masei succesorale revenind legatarilor cu titlu universal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta.

Prin decizia nr. 2772 din 6 mai 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a respins recursul reclamantei,

ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a reținut că reclamanta s-a legitimat ca moștenitoare legală și testamentară

a defunctului S.I., fiind nepoată de soră a defunctei S.V., astfel că, în raport

cu clasa de rudenie, este colateral privilegiat.

Din certificatul de moștenitor din 19 iulie

1984 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București rezultă că, de

pe urma defunctului S.I., decedat la data de 14 februarie 1984, a rămas ca moștenitor

legal și testamentar S.V.

Din certificatul de moștenitor din 9 aprilie

1991 eliberat de același notariat rezultă că, de pe urma defunctei S.V., decedată

la 13 ianuarie 1991, au rămas ca moștenitori A.M. în calitate de nepoată de soră

și legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul

G., A.R.M. și A.R.C., strănepoți, cărora le revine întreaga masă succesorală, conform

testamentului olograf din 29 aprilie 1989.

În aceste condiții, în mod corect instanța

de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu are calitate procesuală activă în

cauză, față de defuncta S.V. prin testamentul său gratificând-o doar cu locul de

veci.

Împotriva acestei decizii, recurenta A.M.

a formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.,

susținând faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele formulate.

Prin decizia nr. 7848 din 4 noiembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 2772 din 6 mai 2010 și a fixat

termen pentru rejudecarea recursului la data de 3 februarie 2012, la același complet

de judecată.

În motivarea acestei decizii s-a reținut

că sunt întrunite cerințele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța de recurs

omițând, din greșeală, să cerceteze ambele motive de recurs indicate de către recurentă.

Astfel, nu s-au analizat motivele de recurs

prin care recurenta reclama și calitatea de moștenitor legal, precum și cel privind

calitatea celorlalți moștenitori, cu privire la care s-au și făcut completările

aferente în urma obținerii încheierii de rectificare a certificatului de moștenitor

avut în vedere de instanță.

În rejudecare, prin decizia civilă nr.

613 din 3 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de reclamanta A.M. și a casat decizia civilă nr. 91/C din 2 aprilie 2009 a Curții

de Apel Constanța, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe

de apel.

Pentru a pronunța această soluție instanța

supremă a reținut, în esență, că reclamanta A.M. a făcut dovada că este moștenitoarea

legală a mătușii sale (sora mamei) S.V., iar aceasta din urmă la rândul său este

moștenitoarea fostului proprietar S.I., prin urmare este persoană îndreptățită să

beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul

notificat. Constatând că în mod greșit instanța de apel a respins contestația reclamantei

împotriva dispoziției 3 noiembrie 2009 emisă de Primarul Orașului E. pentru lipsa

calității procesuale active a reclamantei, fără a examina motivele de apel ale acesteia

raportate la aspectele de fond ale cererii de acordare de măsuri reparatorii, instanța

de recurs a casat decizia recurată cu trimiterea apelului spre rejudecare aceleiași

curți de apel.

După casarea cu trimitere, cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17 aprilie 2012.

În conformitate cu dispozițiile art. 315

C. proc. civ. și în raport de limitele casării, în apel s-a încuviințat completarea

materialului probator cu înscrisuri și expertiză topografică pentru identificarea

terenului notificat de reclamantă și pentru stabilirea regimului juridic al acestuia

în vederea stabilirii măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptățită.

Prin decizia civilă nr. 141/C din 12 decembrie

2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

a admis apelul reclamantei; a modificat în tot hotărârea atacată,

în sensul admiterii acțiunii; a anulat dispoziția din 3 noiembrie 2006 emisă de

Primarul Orașului E. și a obligat pârâții să restituie în natură reclamantei suprafața

de teren de 167 m.p. din parcelarea „T.-B.” identificat prin expertiza ing. C.C.

în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a constatat că s-a reținut, de către instanța supremă, că reclamanta A.M. are

calitatea de succesoare legală a defunctului S.I., autorul său fiind proprietarul

unui teren în suprafață de 167 m.p. situat în Eforie Nord, conform contractului

de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 19 decembrie 1936

cu vânzătorul S.I., care la rândul său cumpără terenul de la vânzătorii A.B. și

R.B., conform înscrisului sub semnătură privată din 7 septembrie 1934.

În actele de vânzare-cumpărare mai sus

menționate s-a prevăzut că terenul înstrăinat reprezintă „o porțiune în formă de

triunghi, de o suprafață de 167 m.p. din lotul nr. 7”, porțiunea de teren înstrăinată

învecinându-se la Nord pe o lungime de 25 ml cu drumul despărțitor de loturile 40

și 41, la Est pe o lungime de 15,30 m. cu restul lotului nr. 7 rămas în proprietatea

vânzătorilor A.B. și R.B. și la Sud pe o lungime de 25 m liniari cu drumul despărțitor

de proprietățile O.N.E.F.

Tribunalul Constanța a reținut în mod judicios

că actele sub semnătură privată mai sus menționate fac dovada calității de proprietar

asupra terenului de 167 m.p. în persoana autorului reclamantei S.I., prin prisma

succesiunii legilor în timp la nivelul anilor 1936 C. civ. reglementa, în art. 1295

principiul consensualismului, astfel încât la acea dată nu se impunea încheierea

în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor, această obligație fiind

instituită doar prin Legea nr. 203/1947.

În acest sens sunt și dispozițiile

art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare

a Legii nr. 10/2001 care includ în categoria actelor doveditoare ale drepturilor

de proprietate „actul sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare

a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu

sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare.”

Sub aspectul caracterului abuziv al preluării,

instanța de apel a reținut că, deși prin notificarea adresată Orașului E. reclamanta

a susținut că terenul în suprafață de 167 m.p. a fost preluat de stat în anul 1960

în temeiul Decretului nr. 111/1951, în conformitate cu Dosarul nr. 169/1960 întocmit

de către Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța, ca fiind

bun abandonat, nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească de declarare a bunului

ca fiind abandonat, iar unitatea deținătoare nu a opus reclamantei un titlu valabil

de preluare a terenului de la proprietarul S.I. În atare situație, devin incidente

dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, conform cărora „în cazul în care

pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat

(de exemplu decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se găsește

în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării), soluționarea

notificării se va face în funcție și de acest element, faptul că imobilul se regăsește

în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Instanța de apel a mai reținut că în adresa

din 8 iunie 2012 emisă de Orașul E., Direcția Administrației Domeniu Public și Privat,

se menționează că fostul lot nr. X din parcelarea B. are o suprafață totală de 406

m.p. astfel cum a fost identificat de expertul C.C. și este afectat parțial de construcția

hotelului „P.” și de spațiul verde din jurul hotelului, conform hotărârii Consiliului

Local nr. 109/2000 și H.G. nr. 904/2002.

Din expertiza supliment la raportul de

expertiză ing. C.C. rezultă că suprafața de 167 m.p. a fost identificată în cadrul

fostului lot nr. 7 din parcelarea „T.-B.” și nu este afectat de construcția hotelului

„Prahova", nici de alei de acces sau de detalii de sistematizare, putând fi

restituit în natură reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că, atâta

timp cât acest teren nu are o afectatiune publică, nu intră în sintagma de „amenajări

de utilitate publică a localităților urbane și rurale” astfel cum e determinată

de prevederile mai sus invocate, neputând fi asimilat unui spațiu verde între blocuri

și nici nu are destinația de parc sau de grădină publică, apartenența la domeniul

public nu constituie impediment la restituirea în natură.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții Primăria Orașului

E. și Primarul Orașului E.,

formulând

următoarele critici:

I. Terenul identificat de expertul C.C.

nu este acela menționat în actul de proprietate pe care reclamanta îl exhibă, iar

modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu permite niciunui

expert să îl localizeze în interiorul lotului 7. În realitate, potrivit actului

de proprietate, terenul în litigiu se află pe porțiunea afectată de Hotelul P. și

nu în partea de jos, așa cum l-a plasat expertul în scopul de a deschide calea restituirii

în natură.

Cum nu se poate face dovada care este terenul

aflat în proprietatea autorului reclamantei atunci când a fost preluat în mod abuziv

de stat, nu poate fi admisă cererea de restituire în natură, întrucât există riscul

ca reclamanta să intre în posesia altui teren decât acela la care este îndreptățită.

II. În mod greșit instanța de apel a apreciat

că terenul în litigiu poate fi restituit în natură, întrucât acesta reprezintă spațiu

verde situat între Hotel P. și Vila L., iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, pentru suprafața ocupată de amenajări de utilitate publică măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În acest sens, recurenții-pârâți arată

că instanța de apel a ignorat în totalitate situația juridică învederată de aceștia,

conform căreia lotul face parte din domeniul public al Orașului E., potrivit hotărârea

Consiliului Local nr. 109/2000, H.G. nr. 904/2002 și hotărârea Consiliului Local

nr. 117/2003 prin care s-a aprobat inventarul Orașului E..

De asemenea, sunt incidente cauzei dispozițiile

art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului modificată și completată

prin O.U.G. nr. 114/2007, potrivit căreia schimbarea destinației terenurilor amenajate

ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea

suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă indiferent de regimul juridic

al acestora, actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea

celor arătate anterior fiind lovite de nulitate absolută.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

argumente:

I. Critica conform căreia „Terenul identificat

de expertul C.C. nu este acela menționat în actul de proprietate pe care reclamanta

îl exhibă, iar modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu

permite niciunui expert să îl localizeze în interiorul lotului 7” și că „(...) nu

se poate face dovada care este terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei

atunci când a fost preluat în mod abuziv de stat (...)”, nu poate fi primită, fiind

contrazisă de probatoriile administrate în cauză, ce nu pot fi analizate și interpretate

în calea de atac a recursului.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și

art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a

acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită

la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Noțiunea de „acte doveditoare” la care

face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h), în care s-au enumerat înscrisurile

cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită,

respectiv, acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor,

acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea

proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării

abuzive, acte ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie răspundere

date de persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de

care înțelege să se folosească aceasta.

În speță, prin decizia de casare s-a stabilit

calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, iar aceasta a făcut

dovada proprietății, problema supusă analizei în rejudecare fiind aceea a întinderii

dreptului de proprietate.

În acest sens, cu prilejul rejudecării

cauzei în apel, instanța de judecată a dispus efectuarea unei expertize de specialitate

asupra căreia recurenții-pârâți nu au avut nici un fel de obiecțiuni, unul din obiectivele

acestei expertize constituindu-l „determinarea și delimitarea în cadrul lotului

7 cu suprafață totală de 406 m.p., din cadrul parcelării numite T.-B., a terenului

în suprafață de 167 m.p., ce face obiectul notificării din 14 februarie 2002 (...)

teren dobândit de autorul reclamantei în baza chitanței antecontract de vânzare-cumpărare

încheiat la 19 decembrie 1936 (...)”.

Urmare a răspunsului expertului de specialitate

la acest obiectiv, astfel cum a fost stabilit de către instanță, a rezultat că suprafața

de 167 m.p. face parte din lotul cu nr. 7, în suprafață totală de 406 m.p., fiind,

deci, contrar susținerilor recurenților-pârâți, identificat și identificabil.

II. Referitor la greșita restituire în

natură a terenului în litigiu, și această critică urmează a fi înlăturată, pentru

considerentele ce se vor arăta:

Potrivit legii speciale de reparație, prin

teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit sau neafectat

de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe

terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existența sau utilizarea unor

amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate

de mare calibru).

Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în

vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, suprafața

de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume,

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc), dotări tehnico-edilitare subterane,

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale și altele.

Chiar dacă terenul dispus a fi restituit

în natură ar fi constituit spațiu verde, astfel cum susțin recurenții-pârâți, față

de concluziile raportului de expertiză și de dispozițiile legale anterior citate,

acest lucru nu constituie un impediment la restituirea în natură către persoana

îndreptățită.

Aceasta întrucât, conform art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, nu orice teren ce reprezintă zonă verde constituie „amenajare de utilitate

publică”, ci doar cele destinate a deservi nevoilor comunității, și anume, „amenajări

de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice”.

În speță, nu s-a reținut că terenul dispus

a fi restituit în natură, în suprafață de 167 m.p., ar avea o asemenea destinație,

dimpotrivă, prin expertiza efectuată s-a constatat că „ (...) nu este ocupat de

nici un fel de construcții, nici de Hotelul P., nici de alei de acces sau alte detalii

de sistematizare, fapt ce permite restituirea în natură a terenului revendicat

(...)”.

Prin urmare, nefiind vorba despre spațiu

verde din jurul blocului, grădină publică sau parc, în consecință, nefiind necesar

comunității, în mod corect instanța de apel, în rejudecare, a dispus restituirea

în natură, către reclamantă, a suprafeței de teren în discuție, neputându-se reține

încălcarea niciuneia din dispozițiile legale invocate prin cererea de recurs.

Raportat la considerentele anterior expuse,

împrejurarea că terenul în litigiu ar aparține domeniului public al Orașului E.,

conform hotărârii Consiliului Local nr. 109/2000 și hotărârii Consiliului Local

nr. 117/2003 nu are nicio relevanță în cauză, o atare apartenență neputând constitui

impediment la restituirea în natură.

Dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2005 privind protecția mediului, la care fac referire recurenții-pârâți,

conform cărora „Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau

prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora

ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora”,

nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu s-a dovedit că terenul în litigiu ar avea

o asemenea destinație.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâții Primăria Orașului E. și Primarul Orașului E. împotriva deciziei nr. 141/C

din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.