ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3501/2013

Deliberând asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, din data de 7 octombrie 2011, în Dosar nr. 614/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul L.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C.pen și vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

În actul de acuzare s-au reținut următoarele:

În dimineața zilei de 20 februarie 2009, numitul G.C.Ș. a fost invitat la Poliția A., jud. Cluj, pentru a fi audiat într-o cauzji penală în care organele de poliție îl suspectau că a comis o infracțiune de furt (calificat). Această infracțiune a fost reclamată de persoana vătămată H.V. într-o plângere ce a fost înregistrată la postul de poliție la data de 19 februarie 2009. Dosarul acesta, în care a fost audiat sus-numitul (la 20 februarie 2009), ca presupus făptuitor, a primit numărul unic 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (s-a arătat că în acest dosar, la data emiterii rechizitoriului, cercetarea penală era deja terminată, cu propunerea de trimitere în judecată a învinuitului G.C.Ș.).

În timpul acestei audieri, numitul G.C.Ș. a fost agresat fizic de inculpatul L.A. Partea vătămată a precizat, în acest sens, în plângerea penală: „m-a plesnit cu mai multe pălmi peste față, m-a lovit cu pumnii și picioarele în față, în burtă, în stomac și în spate și, în acest moment, am simțit că mi s-a rupt maxilarul prin fracturarea lui și mi s-a umflat fața; de asemenea piramida nazală a fost zdrobită".

Inculpatul agent de poliție L.A. nu a recunoscut întrebuințarea de violențe împotriva persoanei vătămate G.C.Ș. pe care a cercetat-o în sediul Poliției Comunale A., la data de 20 februarie 2009. Însă, în opinia acuzării, pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale efectuate în cauză vinovăția inculpatului a rezultat din următoarele:

Persoana vătămată și inculpatul au luat contact la data de 20 februarie 2009, la inițiativa acestuia din urmă, motivată de interesul exercitării atribuțiilor de serviciu - inculpatul a procedat la audierea numitului G.C.Ș. întrucât existau indicii care îl prezentau ca „suspect" la comiterea unei infracțiuni (de furt). Pentru aceasta, inculpatul l-a condus el însuși pe sus-numit la sediul poliției, de la casa acestuia din urmă.

Activitatea de cercetare penală și audierea suspectului G.C.Ș. a fost efectuată doar de inculpat și s-a desfășurat doar în sediul Poliției A. Audierea (lui G.C.Ș.) a fost făcută în „biroul" al treilea din clădirea poliției „pornind de la intrare" (planșa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează „biroul" (încăperea) unde s-a efectuat această audiere). Acolo a început și acolo s-a terminat cercetarea/audierea suspectului. Inculpatul este cel care a început audierea și a continuat-o până când „suspectul" G.C.Ș. „era pe sfârșitul declarației". Inculpatul a arătat că, din motive de serviciu (dar pe care nu le prezintă în nici un fel), a trebuit să plece din clădirea poliției și că asta s-a întâmplat când „suspectul" își termina de scris declarația. Mai arată inculpatul că, în această situație, l-a rugat pe colegul lui, numitul M.M. (polițist), „să rămână cu G.C.Ș. până își termină de scris declarația" (acest agent de poliție a acceptat și, în prezența lui, G.C.Ș. „a scris doar 2-3 rânduri, formularea de final a declarației").

La terminarea procedurii de audiere, numitul G.C.Ș. a ieșit din sediul Poliției A. singur, neînsoțit de inculpat ori de un alt organ de poliție.

La ieșirea din postul de poliție, numitul G.C.Ș. a fost întâmpinat de numita G.I.A. (soție), care îl aștepta la intrarea în clădirea postului. De aici, persoana vătămată G.C.Ș. și soția lui s-au deplasat la locuința mamei acesteia (situată pe strada E.P.) întrucât era mai aproape decât locuința lor. Acolo au așteptat până când numiții G.I. (tatăl persoanei vătămate), D.C.I. (sora persoanei vătămate) și D.V. (soțul acesteia din urmă) au venit cu mașina acestuia din urmă, anume pentru a-l transporta la spital, în municipiul Cluj-Napoca, pe G.C.Ș.

În aceeași zi (20 februarie 2011), persoana vătămată G.C.Ș., a fost consultat medical, mai întâi la U.P.U.

I,

și apoi (trimis pentru consult de specialitate) la Clinica de Chirurgie Maxilo-facială

II.

La data de 23 februarie 2009 a fost internat (la aceeași clinică) cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare". Astfel, prin medico-legal s-a certificat că numitul G.C.Ș. „prezintă leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" și că „leziunile necesită 30-35 zile îngrijiri medicale".

În opinia acuzării, aceste fapte și împrejurări de fapt pot fi apreciate ca fiind grave, precise și concordante pentru a justifica existența faptei/infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului și a vinovăției acestuia, cu argumentarea următoare:

Nicio probă din dosar nu indică faptul că persoana vătămată G.C.Ș. a fost agresivă față de organele de poliție (doi agenți de poliție, inculpatul și numitul C.A.G.) care s-au deplasat la domiciliul său, l-au condus la sediul poliției și/sau care au fost prezenți în acest loc pe timpul audierii sus-numitului. Asta, conchide acuzarea, înseamnă că ipoteza rănirii persoanei vătămate de către organul de poliție ca reacție la propria ei violență ori la propriul ei comportament agresiv (la adresa agenților de poliție), nu poate fi luată în considerare.

De asemenea, s-a menționat că dosarul nu conține probe ori indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării numitului G.C.Ș. după ce acesta a ieșit din sediul Poliției A. până când a ajuns la spital, în municipiul Cluj-Napoca.

Acuzarea a arătat că activitatea de cercetare din cursul urmăririi penale relevă însă suficiente probe care sunt utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că la data de 20 februarie 2009 persoana vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de agentul de politie L.A. Aceste concluzii au ca izvor de informații declarațiile date de victimă, martori, de inculpatul însuși și înscrisurile/actele medicale de la dosar.

Astfel, victima arată că a stat în clădirea poliției mai multe ore (între ora 08 și ora 15), că i-a declarat inculpatului că nu recunoaște că este autorul furtului cercetat și că a scris două declarații (despre ce a făcut în săptămâna în care furtul a fost reclamat ca fiind comis). Victima susține că polițistul-inculpat a procedat astfel pentru că nu a fost de acord să recunoască comiterea furtului și că, după acest incident, i s-a cerut să scrie o altă declarație în care „să recunoască". Agresiunea fizică a victimei de către inculpat (arată aceasta) s-a produs din cauză că acesta s-a enervat când a constatat că G.C.Ș. nu o să recunoască săvârșirea faptei respective. Mărturia cea mai relevantă pentru susținerea învinuirii aduse de persoana vătămată agentului de poliție L.A. este cea a numitei G.I.A., soția victimei. Aceasta declară că, după ce soțul ei a fost condus la poliție, ea s-a dus de trei ori la postul de poliție să afle „pentru ce l-au chemat"; o dată, „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soțului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12", iar a treia oară „pe la ora 14". Ultima oară a și rămas acolo până când soțul ei a ieșit din clădirea poliției („pe la 14", își amintește martora). Cu prima ocazie (a prezenței ei la Poliția A.) a și intrat în sediu și i s-a adresat „polițistului C.". Acesta nu i-a spus de ce a fost chemat la poliție soțul ei și i-a cerut să iasă afară și să aștepte. Este ceea ce a făcut sus-numita până când numitul G.C.Ș. a ieșit el însuși din clădirea poliției. În acest răstimp, martora, având aceeași preocupare (de a afla ce se întâmplă cu soțul ei în postul de poliție), a luat legătura cu numita P.T.E., inspector serviciu de asistență socială la Consiliul Local A., „expert pe probleme de romi". Audiată și această persoană, a confirmat că numita G.I.A. a luat legătura cu ea și i-a comunicat îngrijorarea pe care o avea. Mai mult, martora P.T.E. declară că, înțelegând ce se întâmplă, s-a deplasat ea însăși la sediul Poliției A. ca să vorbească cu polițiștii despre situația lui G.C.Ș.; nu a putut intra în clădire însă, pentru că „ușa era închisă". Relevante sunt, în speță, și reperele orare pe care le prezintă martora, cu referire la întâlnirea ei cu soția persoanei vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilității prezenței numitei G.I.A. la sediul Poliției Comunale A. Din declarația martorei P.T.E. mai rezultă și alte împrejurări de fapt care sunt utile cauzei în sensul formării convingerii exprimate mai-sus: deplasarea ei până la ușa poliției a făcut-o împreună cu martora G.I.A.; apoi cele două martore s-au dus la Primăria A. pentru a-l ruga pe primar să sune el la Poliția A.; primarul a sunat și Ie-a comunicat că a aflat (de la „unul dintre agenți") că „domnul G. se află în sediul postului de poliție și că dă declarație"; după aflarea acestui lucru, martorele au ieșit din primărie și numita P.T.E. „a lăsat-o pe femeie (G.I.A.) în fața postului de poliție"; „spre sfârșitul programului de lucru" a sunat-o soția persoanei vătămate și i-a spus că „soțul ei a fost bătut în postul de poliție" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la 15).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieșirea din clădire, soțul ei era „umflat la față" și că i-a spus că a fost bătut de polițiști și că „îl doare maxilarul". Reacționând firesc la o asemenea constatare, martora declară că a sunat (de pe telefonul mobil al soțului ei pe care-l avea la ea) la serviciul de urgență 112 să ceară ajutor, că a anunțat că soțul ei a fost bătut și a cerut „să vină salvarea în fața Postului de Poliție A.". „Salvarea" nu a fost trimisă „pentru așa ceva", mai arată martora. Atunci, ea s-a hotărât să-l ducă pe soțul ei acasă la numita R.O., mama martorei, pentru că era mai aproape (locuia pe strada E.P. din A.) decât să meargă (direct) la ei acasă (pe strada S. din A.). Acolo au așteptat până când numitul D.V., cumnatul persoanei vătămate, a venit cu mașina lui să o transporte la spital, în municipiul Cluj-Napoca. D.V. era însoțit de numiții G.I., tatăl persoanei vătămate, și de D.C.I., sora persoanei vătămate. Persoana vătămată (conform aceleiași martore) a fost transportată apoi în municipiul Cluj-Napoca „să îl vadă un medic". S-au deplasat la Cluj-Napoca, cu G.C.Ș., tatăl, sora și cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. și D.V. confirmă cele declarate de soția persoanei vătămate și dezvăluie atât proba existenței urmelor unei agresiuni fizice suferite de persoana vătămată, cât și proba existenței serviciului medical acordat numitului G.C.Ș., în ziua de 20 februarie 2009, la U.P.U. - Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj și la Clinica Maxilo-Facială

II

Cluj (martora D.C.I. precizează că „la Maxilo-Facială, pe P.", persoanei vătămate „i s-au făcut niște raze, după care l-au trimis acasă și i-au zis să revină luni, pentru că nu mai au locuri pentru pacienți ca să-l interneze"). Acești trei martori mai declară că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliției A. ca să afle de ce numitul G.C.Ș. a fost bătut. Se înțelege că acolo au luat legătura cu un polițist, care Ie-a spus că nu știe nimic „de caz", el lucrând în schimbul doi în acea zi.

Martorul C.D.V., agent de poliție la Poliția A., a confirmat, în declarația dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei persoanei vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de polițiști, și că își amintește că întâlnirea cu aceștia a fost „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb (a intrat în schimb la ora 16).

Mai arată acuzarea că actele medicale (eliberate de unitățile medicale de profil sus-indicate) fac proba examinării numitului G.C.Ș. și constatării urmelor unei agresiuni fizice, după cum urmează:

- „fișa de primire - urgențe în triaj" nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la U.P.U. Cluj-Napoca, arată că G.C.Ș. a ajuns acolo la ora 16, că motivul prezentării este „agresiune", și că pacientul „afirmă" că a fost agresat de Poliția A. de cca. 2 h".

- biletul de trimitere, emis de aceeași unitate medicală, la aceeași dată, prezintă ca diagnostic „TCC minor grad 0. TCF cu linie de fractură (...)" și solicită consultare de specialitate buco-maxilo-facială;

- biletul de internare emis de Clinica Maxilo-Facială

II,

prezintă rezultatul trimiterii: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune, vechi de 10 ore la prezentare. Contuzie regiune geniană stg., piramidă nazală. Hematom palpalpebral inferior stg. Suspiciune fractură subcondiliană înaltă stg.", cu recomandarea „revine (pacientul) în 23 februarie 2009 pentru examen Rx O.P.T.";

- foaia de observație clinică generală, întocmită la Clinica Maxilo-Facială, care dovedește internarea pacientului G.C.Ș. în perioada 23 februarie 2009 - 26 februarie 2009 (cu diagnosticul de „traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009, fractură subcondiliană (...)");

- certificatul medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca prezintă concluzia constatării de „leziuni corporale (la numitul G.C.Ș.) care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale" și care „pot data din 20 februarie 2009”

De asemenea, conform acuzării, alte Înscrisuri (oficiale) utile ca surse de probe indirecte sunt următoarele:

- adresa S.T.S. în care se confirmă că la 20 februarie 2009, de la numărul de telefon N1. s-a apelat numărul unic pentru apeluri de urgență 112 (adresa este însoțită de CD-ul nr. C1. din 01 august 2011, care conține fișierele cu înregistrarea convorbirii telefonice respective);

- contractul de abonament pentru serviciile C., nr. CO. din 07 februarie 2009, certifică faptul că numărul de telefon mobil N1. aparținea, prin acest contract, persoanei vătămate G.C.Ș.;

- hartă cu străzile comunei A., pe care s-au identificat reperele: Poliție și străzile E.P. și S. Acest document confirmă veridicitatea împrejurării invocate de martora G.I.A. cu privire la motivul pentru care s-a deplasat la locuința mamei sale și nu la ea acasă.

Cu privire la apărările inculpatului, expuse în cursul urmăririi penale, acuzarea a arătat următoarele;

Inculpatul agent de poliție L.A. nu recunoaște comiterea faptei pentru care a fost cercetat și declară că nu l-a agresat pe numitul G.C.Ș. la data de 20 februarie 2009 în clădirea Postului de Poliție comunală A.. Nu neagă însă că s-a dus acasă la „făptuitorul" G.C.Ș., în acea zi, și că l-a condus direct la Poliția A., că doar l-a audiat până când, mai târziu în aceeași zi, a trebuit să plece din clădire în interes de serviciu; (precizează el) că persoana vătămată „mai avea de scris doar 2-3 rânduri și își încheia declarația". De asemenea, inculpatul confirmă (ceea ce declară și victima G.C.Ș.) că audierea s-a făcut în biroul al treilea „de la intrarea în post" și că, atunci când a intrat cu el în postul de poliție, numitul G.C.Ș. nu avea urme de agresiune fizică pe corp. Inculpatul însă nu dă nicto explicație necesară pentru a convinge de ce persoana pe care o audia (G.C.Ș.), în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a rămas în custodia lui mai multe ore în șir și că rezultatul acestei activități constă doar în două declarații scrise de cel audiat. S-a constatat că acele „câteva ore" sunt dovedite în cauză a fi fost aproape șase (6), judecând (nu doar după cele precizate de persoana vătămată și martora G.I.A.), dar și după reperele de timp pe care le prezintă martorul P.C.P. (șeful de post la data de 20 februarie 2009) și înscrisul oficial emis de S.T.S. (arătat anterior). Martorul că era la postul de poliție când „s-a prezentat G.C.Ș.", că acesta s-a prezentat „la prima oră" și, mai clar, că „G.C.Ș. a intrat în sediul postului în jurul orelor 8

:30

"; de asemenea, acest martor este convingător în acest sens și când adaugă că „în jurul orei 09 dimineața" a părăsit sediul Poliției A. (pentru a ajunge la Cluj-Napoca la o ședință operativă). Ieșirea din clădirea poliției a numitului G.C.Ș., după atâtea ore, este dedusă și din afirmația inculpatului care își amintește: „la ora 14 eu am plecat din sediul postului". Cu privire la aceeași împrejurare de fapt (ora la care a ieșit din custodia poliției), persoana vătămată arată: „la un moment dat agentul M. mi-a cerut să plec din postul de poliție, nu mai rețin exact ora, dar cred că era în jurul orelor 14:00 - 15:00".

Se arată că inculpatul, în cursul urmăririi penale, a propus în apărare audierea martorilor O.C., J.P. și S.R., motivându-și cererea prin aceea că „toți trei martorii pot să arate că numitul G.C.Ș. nu a fost agresat nici fizic, nici verbal cât timp s-a aflat în sediul Postului de Poliție A. în ziua de 20 februarie 2009". Audiați, s-a constatat că acești martori nu pot face proba invocată de inculpat, mai întâi pentru că niciunul dintre ei nu știe cât timp a fost ținut G.C.Ș. în clădirea Poliției, după cum niciunul nu are cunoștință ce s-a întâmplat cu persoana vătămată înainte ori după ce ei (martorii) au ajuns, respectiv, au plecat din clădirea poliției. Nici măcar atunci când vorbesc despre ce au perceput în timpul prezenței lor în postul de poliție martorii nu oferă date care se pot corobora (care nu sunt contradictorii ori imprecise) în scopul evidențierii unor fapte precise ori împrejurări de fapt neechivoce care să confirme temeinicia apărării pe care și-o face inculpatul (se reține astfel că: martorul O.C. a stat în postul de poliție între 12:00 și 13:30 și că a văzut că numitul G.C.Ș. era audiat de învinuit „în primul birou" (în prima încăpere în care se ajunge cum se intră în clădire), iar martorii J.P. și S.R. se contrazic când se referă la timpul petrecut în postul de poliție (unul vorbește două ore, celălalt de „o oră, cel mult") și la încăperea („biroul") în care l-au văzut pe „G." când era audiat de inculpat (unul declară despre „a treia încăpere", celălalt despre „al doilea birou dintre cele trei").

În final, în baza probatoriului strâns la urmărirea penală, concluzia acuzării a fost că, în lipsa unei explicații sau justificări rezonabile oferite de inculpat asupra cauzei vătămărilor corporale suferite de numitul G.C.Ș. la data de 20 februarie 2009, tratamentul violent aplicat acestuia de către inculpat, în timpul cercetării efectuate în sediul Poliției A., la aceeași dată, a existat și a avut gravitatea certificată medico-legal la 26 februarie 2009. În opinia acuzării, apărarea inculpatului conform căreia „leziunile suferite (...) i-au fost provocate după plecarea lui din sediul Politiei Comunale A.", nu poate fi interpretată ca indiciu temeinic pentru „fapte" ce indică o îndoială rezonabilă asupra învinuirii aduse acestuia (cu atât mai puțin exprimarea de către inculpat a credinței că plângerea penală făcută de numitul G.C.Ș. are ca „unic scop șicanarea lucrătorilor de poliție" și, în particular, a lui, prin „intimidare" și „constrângere" de a nu efectua cercetările necesare în dosarul în care G.C.Ș. era presupus făptuitor). Nici inculpatul, și nici ceilalți polițiști (lucrători la același post de poliție), audiați în cauză, nu au pus la dispoziția organului de anchetă date ori informații pertinente care să poată fi exploatate probatoriu pentru a verifica dacă această explicație, abstract posibilă, este plauzibilă și verosimilă. Or, un asemenea „izvor" (de date faptice și informații) putea fi lesne „descoperit" de organele de poliție, dată fiind natura muncii lor, și nu doar din surse procesuale, dar și din activități operative.

La argumentarea concluziei existenței raportului de cauzalitate dintre actele de violența fizică întrebuințate de agentul de poliție L.A. asupra numitului G.C.Ș., în timpul cercetării (și audierii) acestuia din urmă în sediul Poliției A., și leziunile corporale suferite de aceeași persoană, s-a invocat și jurisprudența C.E.D.O. privind drepturile garantate de Convenția Europeană, care sprijină, în această materie penală a relelor tratamente aplicate cetățenilor de către agenții autorității statului, raționamentul conform căruia, atunci când prin evaluarea probelor se ajunge la puternice inferențe, clare și concordante, asupra comiterii „relelor tratamente", în lipsa unei intervenții procesuale a „statului" care să ridice dubii asupra versiunii reclamate de persoana vătămată (victimă a reprezentanților statului), proba încălcării art. 3 din Convenție este făcută (Hotărârea Aydin /Turcia, din 25 septembrie 1997, pct. 73, Culegerea 1997 -

VI,

pag. 1889 și Hotărârea Dikme/Turcia nr. 20.869/1992, din 11 iulie 2000, pct. 78, Culegerea 2000-VII).

În drept, acuzarea a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul L.A. care, la data de 20 februarie 2009, în urma citării și prezentării la Biroul de poliție A. a numitului G.C.Ș. spre a fi audiat cu privire la infracțiunea de furt calificat reclamată, i-a aplicat mai multe lovituri spre a-l determina să dea declarație în care să recunoască comiterea faptei, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor, în concurs ideal, de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. și de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

Prin același rechizitoriu, s-au dispus și soluții de netrimitere în judecată, după cum urmează: G.C.Ș., în plângerea prin care l-a reclamat pe inculpat, s-a referit și la agenții de poliție M.M. și C.A.G., reclamând că primul l-a prins de gât și l-a ridicat „pe perete în sus" și l-a înjurat, iar al doilea doar l-a înjurat. În opinia acuzării, împotriva celui dintâi agent de poliție (M.F.) acțiunea penală nu se pune în mișcare pentru motivul că fapta de „întrebuințare de violențe", de care îl învinovățește persoana vătămată, așa cum o descrie aceasta, nu poate fi apreciată în sensul juridic (de acțiune socialmente periculoasă) pe care-l incriminează alin. (2) al art. 266 C. pen. - tot ceea ce a făcut acest agent de poliție, așa cum precizează persoana vătămată, este, de fapt, să o ridice pe aceasta de jos, de unde era căzută după ce fusese agresată violent de inculpat, nu să o bruscheze ori să o agreseze în continuare, chiar dacă pentru persoana vătămată, în starea emoțională copleșitoare în care era, un asemenea gest a avut aceeași semnificație de „act violent, fizic" îndreptat împotriva ei în același scop al constrângerii la recunoașterea comiterii unei fapte penale. Este ceea ce lămurește numitul G.C.Ș. în ultima lui declarație, când declară că „agentul M. nu m-a lovit". Se menționează, în sprijinul acestor considerente, că agentul de poliție M.M. nu a fost însărcinat să procedeze (și el) la audierea „suspectului" G.C.Ș., și că doar prezența lui lângă persoana audiată, ca o simplă formalitate necesară pentru finalizarea „declarației" pe care o scria acesta, nu poate fi interpretată altfel (atâta timp cât nici acest agent de poliție, nici inculpatul și nici persoana vătămată nu prezintă o altă variantă a acestei „secvențe" a stării de fapt examinate în cauză). Nu a fost începută urmărirea penală nici împotriva agentului de poliție C.A.G. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., întrucât urmărirea penală nu a dezvăluit indicii temeinice relative la existența faptei de întrebuințare de expresii jignitoare la adresa numitului G.C.Ș. [art. 250 alin. (1) C. pen.]. S-a mai constatat că în plângerea penală a fost reclamat ca făptuitor al unor acte abuzive comise, în exercițiul funcțiunii, și numitul P.C.P., șeful Poliției Comunale A. la data de 20 februarie 2009. Pentru că acesta era, la data faptei, „ofițer de poliție", anchetarea lui s-a făcut la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj care a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui pentru art. 266 alin. (2), art. 181 și art. 250 alin. (1), (4) C. pen., apreciindu-se că acesta nu a săvârșit acțiunile ilicite imputate (prin plângerea penală).

Pentru dovedirea faptelor și vinovăției inculpatului, acuzarea a propus următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile persoanei vătămate, certificat medico-legal din 26 februarie 2009, foaie de observație clinică generală, alte documente medicale, emise de U.P.U. și Clinica Maxilo-Facială

II

din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, declarațiile martorilor, adresa S.T.S. din 02 august 2011 (și CD anexat din 01 august 2011), contract de abonament („C.") încheiat pentru beneficiarul G.C.Ș., planșă fotografică (fixează încăperile („birouri") din clădirea Poliției Comunale A. și locul în care s-a aflat martorul O.C., cât timp a stat în sediul poliției, la data de 20 februarie 2009), hartă a comunei A., declarațiile acuzatului, CD-ul anexat adresei S.T.S., mijloc de probă.

II.

Prin sentința penală nr. 166 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Cluj, secția penală, a dispus următoarele:

A condamnat pe inculpatul L.A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. și la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.

În baza art. 33 lit. b) C. pen. - art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

II

C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor care atrag revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă G.C.Ș., fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 7.500 RON despăgubiri civile pentru daune morale.

De asemenea, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 847,49 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală începând cu prima zi următoare externării părții vătămate, respectiv, data de 27 februarie 2009 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin aceeași sentință a fost soluționat și aspectul referitor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut următoarele:

Numitul H.V. a formulat la Postul de Poliție A., la data de 19 februarie 2009, o plângere penală privind săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat, constând în sustragerea unui număr de 20 panouri metalice care se aflau la imobilul său din localitatea Câmpenești, plângerea respectivă făcând obiectul Dosarului nr. 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.

Având în vedere că organele de poliție suspectau faptul că numitul G.C.Ș. a fost implicat în comiterea acestei infracțiuni, în dimineața zilei de 20 februarie 2009, inculpatul L.A., agent de poliție, și colegul său C.A.G., agent șef de poliție, s-au deplasat la domiciliul susnumitului pentru a-i înmâna o citație, însă partea vătămată G.C.Ș. a fost de acord să îi însoțească la post pentru a fi audiat.

Audierea părții vătămate G.C.Ș. a fost efectuată de către inculpatul L.A., activitatea de cercetare având loc în cel de al treilea birou din clădirea poliției, pornind de la intrare (planșa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează încăperea unde s-a efectuat această audiere).

În timpul acestei audieri, s-a susținut de partea vătămată G.C.Ș. că inculpatul L.A. l-a agresat fizic, victima precizând că a fost plesnit cu palmele peste față, a fost lovit cu pumnii și picioarele în față, în burtă, în stomac și în spate, fiindu-i rupt maxilarul, iar piramida nazală i-a fost zdrobită.

Pe parcursul audierii sale, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a negat orice implicare în comiterea furtului reclamat de numitul H.V., cerându-i-se să scrie o declarație în acest sens, poziția acestuia de nerecunoaștere, determinând, probabil, reacția violentă a agentului de poliție care, ulterior aplicării corecțiilor fizice părții vătămate, a pretins acestuia să scrie o nouă declarație, însă nici de această dată victima nu a recunoscut fapta în legătură cu care era audiat.

S-a menționat că inculpatul a continuat audierea părții vătămate până spre sfârșitul declarației când, din motive de serviciu, a părăsit clădirea poliției, solicitând colegului său, M.M., să rămână cu G.C.Ș. până când acesta își va termina de scris declarația, ceea ce s-a și întâmplat, în prezența acestuia din urmă partea vătămată G.C.Ș. finalizându-și declarația.

După terminarea audierii, partea vătămată G.C.Ș. a părăsit sediul Postului de poliție A. singur, neînsoțit de vreo altă persoană, fiind însă întâmpinat de soția sa, martora G.I.A., care l-a așteptat la intrarea în clădirea postului, și căreia i-a comunicat că a fost agresat fizic, martora observând că victima avea haine murdare și prezenta urme de lovituri în zona feței.

Cei doi s-au deplasat la locuința soacrei părții vătămate, situată pe strada E.P., întrucât era mai aproape decât locuința lor, apoi au mers la domiciliu, unde au așteptat până când numiții G.I., tatăl părții vătămate, D.C.I., sora părții vătămate și D.V., soțul acesteia din urmă au venit cu mașina pentru a-l transporta pe partea vătămată la spital în Cluj-Napoca.

Partea vătămată G.C.Ș. a fost consultat medical mai întâi la UPU

I

și apoi a fost trimis pentru consult de specialitate la Clinica de Chirurgie Maxilo-Facială

II

iar la data de 23 februarie 2009 a fost internat cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare".

Din cuprinsul certificatului medico legal din data de 26 februarie 2009 rezultă că partea vătămată G.C.Ș. a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur și acestea au necesitat un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul L.A. a negat comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, susținând că nu a întrebuințat violențe fizice la adresa părții vătămate, însă acesta a susținut un aspect deosebit de important, anume că victima, la momentul prezentării la postul de poliție, nu prezenta niciun fel de urme de agresiune fizică și că, pe parcursul audierii sale, victima nu a avut, la rândul său, un comportament agresiv față de organele de poliție sau chiar față de propria sa persoană, ceea ce, încă de la început, exclude varianta rănirii victimei de către inculpat ca o reacție la un eventual comportament agresiv la adresa agenților de poliție.

Pe de altă parte, s-a constatat că nu au existat probe sau indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării părții vătămate G.C.Ș. după ieșirea din sediul Postului de Poliției A. până când a ajuns la spital, în Cluj-Napoca, deși - la un moment dat - s-a avansat de către inculpat ipoteza că, în cursul aceleiași zile, 20 februarie 2009, partea vătămată ar fi avut un scandal într-un bar, pe fondul consumului de alcool, sau chiar ipoteza unei autoagresiuni în vederea susținerii unei plângeri penale împotriva organelor de poliție.

Dimpotrivă, în opinia instanței de fond, probele și mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, dintre care, cea mai mare parte au fost readministrate în faza cercetării judecătorești, dezvăluie probe suficiente și utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a fost victima agresiunii fizice exercitate de agentul de poliție L.A., după cum se arătă în cele ce urmează.

Pentru început s-a precizat faptul că există la dosar, pe de o parte, declarațiile părții vătămate și ale aparținătorilor săi, iar pe de altă parte, declarațiile inculpatului și ale colegilor săi de serviciu, între care există o serie de contradicții, dar și declarațiile unor persoane care, în anumite momente, s-au aflat la data respectivă în sediul postului de poliție, există o serie de acte medicale relevante sub aspectul orei la care partea vătămată a fost examinată de personalul medical și există o adresă a Serviciului de Telecomunicații Speciale din care rezultă că la data de 20 februarie 2009, la ora 14:42, a fost efectuat un apel la 112 de către soția părții vătămate de la numărul de telefon N1.

Astfel, a arătat instanța de fond că o primă chestiune care s-a impus a fi clarificată este cea referitoare la intervalul orar în care victima a rămas în sediul postului și, mai ales, a orei probabile la care aceasta a părăsit clădirea deoarece, dacă partea vătămată G.C.Ș. a susținut că a stat în clădirea poliției mai multe ore, aproximativ între orele 08:00 și 15:00, inculpatul a susținut că s-a prezentat la locuința victimei însoțit de colegul său, martorul C.A.G., pe la orele 10:00-11:00 și că, el personal, a părăsit sediul postului de poliție la orele 14:00, în interes de serviciu, la acel moment partea vătămată aflându-se în continuare în post.

Afirmațiile inculpatului au fost susținute de declarația martorului C.A.G., în sensul că au mers la partea vătămată în jurul orei 10:30-11:00, însă acest martor, în declarația sa inițială din faza de urmărire penală, nu a precizat decât că „în dimineața zilei de 20 februarie 2009" s-au deplasat la partea vătămată fără a preciza ora, însă audiat fiind în faza cercetării judecătorești, a făcut precizările de mai sus referitoare la ora la care s-a deplasat împreună cu inculpatul la domiciliul părții vătămate.

În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că relevanță prezintă declarația martorei G.I.A., soția victimei, care a afirmat că cei doi agenți s-au prezentat la domiciliul lor la orele 7:30-8:00, iar după ce soțul ei a fost condus la poliție, s-a dus de circa trei ori la postul de poliție să afle motivul pentru care soțul său se afla acolo, o dată „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soțului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12:00", iar a treia oară „pe la ora 14:00", soțul său ieșind din clădirea poliției pe la orele 14:45".

În tot acest răstimp, martora G.I.A., pentru a afla ce se întâmplă cu soțul ei în postul de poliție, a luat legătura cu martora P.T.E., inspector serviciu de asistență socială la Consiliul Local A., împrejurare confirmată de aceasta. Mai mult, martora P.T.E. a precizat că s-a deplasat ea însăși la sediul Poliției A. ca să vorbească cu polițiștii despre situația lui G.C.Ș., însă nu a putut intra în clădire pentru că ușa era închisă. Relevante sunt, în speță, și reperele orare pe care le prezintă martora P.T.E., cu referire !a întâlnirea ei cu soția părții vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilității prezenței martorei G.I.A. la sediul Postului de Poliție A.

Din declarația martorei P.T.E. mai rezultă și că, spre sfârșitul programului său de lucru, a fost sunată de soția părții vătămate care i-a spus că „soțul ei a fost bătut în postul de poliție" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la ora 15:30).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieșirea din clădire, soțul ei era „umflat la față" și că i-a spus că a fost bătut de polițiști și că „îl doare maxilarul", situație în care martora declară că a sunat de pe telefonul mobil al soțului ei la Serviciul de Urgență 112 solicitând o salvare, afirmând că soțul său a fost bătut, însă fără rezultat.

Într-o atare situație, sa deplasat împreună cu partea vătămată acasă la mama sa R.O., în prezent decedată, pentru că locuința acesteia era în apropiere, după care s-au deplasat la locuința lor, unde au așteptat până când numitul D.V., cumnatul părții vătămate, a venit cu mașina lui pentru al transporta la spital, în Cluj-Napoca.

Martorul D.V. a fost însoțit de martorii G., tatăl părții vătămate și de D.C.I., sora acestuia. Partea vătămată a fost transportată la Cluj-Napoca, fiind însoțit de tatăl, sora și cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. și D.V. au susținut cele declarate de soția părții vătămate și confirmă existența urmelor agresiunii fizice suferite de partea vătămată, cât și faptul că, în după amiaza acelei zile, partea vătămată a fost transportată spre a fi consultată la Cluj-Napoca (micile contradicții referitoare la ora plecării spre Cluj nefiind relevante, datorându-se - probabil - trecerii unui interval de timp semnificativ de la acel moment), confirmând și că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliției A. ca să afle de ce partea vătămată G.C.Ș. a fost bătut, însă nu au aflat nimic deoarece erau prezenți polițiștii din schimbul doi, schimb care începe la orele 16:00, astfel cum a precizat martorul P.C.P. care, la momentul incidentului, avea funcția de șef de post.

Martorul C.D.V., agent de poliție la Poliția A., a confirmat, în declarația dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei părții vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de polițiști, și că își amintește că întâlnirea cu aceștia a fost la „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb.

Contrar susținerilor inculpatului și ale martorului C.A.G., martorul P.C.P., șef de post la acel moment, a declarat că partea vătămată s-a prezentat la sediu în data de 20 februarie 2009 „la prima oră", fiind preluat pentru audieri de către inculpat și a mai arătat că acesta nu prezenta urme de lovituri la momentul sosirii sale. Același martor a arătat că a părăsit sediul, plecând la Cluj, pentru a reveni în jurul orei 14:00 când partea vătămată nu se mai afla în sediul postului de poliție. În fața instanței de judecată, declarația martorului a fost nuanțată, acesta susținând că a revenit la postul de poliție A. abia pe la orele 16:00, iar despre partea vătămată a arătat că a venit la postul de poliție în ziua respectivă pe la orele 8:30-9:00. În ciuda acestei nuanțări a declarației sale, s-a observat că, chiar și așa, se confirmă prezența părții vătămate în postul de poliție cu mult înainte de ora precizată de inculpat, și mai aproape de ora indicată de către partea vătămată și soția sa.

O declarație singulară este cea a martorului M.M.F. care a afirmat că partea vătămată ar fi ajuns la sediu în jurul orelor 11:00-12:00 și l-ar fi părăsit pe la orele 13:30-14:00, moment la care starea părții vătămate era foarte bună, acest martor fiind persoana care l-a asistat pe acesteia finalizarea declarației.

Coroborând toate aceste declarații, instanța de fond a reținut că, cel mai probabil, partea vătămată a ajuns la sediul postului de poliție în jurul orei 8:30 și l-a părăsit după orele 14:00, chiar 14:30, dacă se are în vedere împrejurarea că inculpatul a susținut că a părăsit sediul postului la orele 14:00 iar partea vătămată urma să-și finalizeze declarația în prezența martorului M.M., în timp ce la ora 14:42 este înregistrat apelul soției acesteia la numărul de urgență 112 (dosar instanță).

În continuare, instanța de fond a arătat că prezintă relevanță ora prezentării părții vătămate la sediul U.P.U. 1 Cluj, respectiv ora 16:55, astfel cum rezultă din fișa de primire urgențe în triaj nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la această unitate, din care mai rezultă că acesta a precizat că motivul prezentării este „agresiune", și a afirmat că a fost agresat de Poliția A. de cca. 2 h"

În intervalul orar 14:42-16:55 partea vătămată și soția sa s-au deptasat la domiciliul mamei acesteia din urmă, de acolo s-au deplasat la locuința lor pentru ca partea vătămată să se schimbe, iar după prezentarea aparținătorilor lor, au plecat spre Cluj, nu înainte de a trece pe la Postul de poliție pentru a cere explicații.

Conform certificatului medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca, partea vătămată a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale", leziuni care pot data din 20 februarie 2009.

Drept urmare, în opinia instanței de fond este dincolo de orice îndoială rezonabilă, raportat la cele expuse, că partea vătămată a rămas în sediul postului, în mod nejustificat, o perioadă îndelungată (explicația oferită de inculpat în sensul că acesta scria foarte încet fiind apreciată ca neverosimilă), iar la momentul la care a părăsit clădirea postului acesta prezenta o serie de leziuni, care au fost descrise în cuprinsul actului medico-legal, leziuni produse prin lovire activă cu un corp dur, ceea ce confirmă - odată în plus - varianta părții vătămate că a fost agresat fizic destul de violent de către lucrătorul de poliție undeva în jurul amiezii, probabil înainte de ora 13.

S-a mai arătat că inculpatul, deși a negat agresiunea fizică, recunoaște că partea vătămată nu era lovită atunci când a preluat-o spre audiere și nu poate oferi nicio explicație plauzibilă a producerii leziunilor pe care partea vătămată le avea la momentul prezentării la unitatea medicală, ipotezele/apărările sale în acest sens, referitoare la automutilarea victimei ori la agresarea sa de către alte persoane după părăsirea postului, nefiind deloc credibile și total nedovedite.

Declarațiile martorilor audiați la solicitarea inculpatului, alții decât colegii de serviciu ai acestuia, sunt mai puțin relevante în opinia instanței de fond deoarece aceștia au afirmat că s-au aflat în postul de poliție la diferite intervale de timp, că au observat pe partea vătămată în timpul audierii sale de către inculpat, dar că nu au observat nimic suspect la acesta, și nu au auzit din biroul unde se desfășura audierea zgomote, strigăte ori altele asemenea, care să dea de bănuit că partea vătămată ar fi victima unei agresiuni fizice. Este vorba despre martorii P.M.D., J.P. și S.R., dintre care cel dintâi fusese chemat la audieri, în timp ce ceilalți doi urmau să execute anumite lucrări de reparații, fiecare dintre ei susținând, dincolo de aspectele deja precizate, că nu s-au uitat cu atenție la partea vătămată.

Oricum, în privința lui P.M.D., s-a reținut că rezultă din copia declarației sale aflată la dosar că acesta a fost audiat între orele 11:00-11:30, ceea ce înseamnă că declarația sa este nesinceră atunci când susține că a ajuns la sediu la orele 12:00-13:00 în ziua de 20 februarie 2009 și că partea vătămată ar fi plecat înaintea lui din postul de poliție, după circa o oră, deoarece prezența sa în clădire după finalizarea audierii sale la ora 11:30 nu se justifică în niciun fel.

În privința celorlalți doi martori, aceștia au susținut că s-au prezentat la postul de poliție în jurul orelor 11:00-11:30 și au rămas în incintă circa o oră, declarațiile lor fiind oarecum nuanțate în faza cercetării judecătorești (în privința acestor repere orare).

S-a considerat însă că aceste chestiuni nu prezintă relevanța vizată de inculpat în apărare deoarece împrejurarea că aceștia nu au asistat la acte de agresiune ori nu au auzit strigăte de ajutor nu înseamnă că respectiva agresiune nu s-a produs, îndeobște faptele negative neputând forma obiect al probațiunii. Mai mult, agresiunea s-a petrecut în absența oricăror persoane străine iar leziunile produse nu au fost vizibile de îndată, raportat la consemnările din actul medico-legal referitoare la natura acestora și localizarea lor.

Oricum, așa cum s-a arătat deja, partea vătămată a rămas în sediul postului de poliție în mod nejustificat, mai multe ore, susținând că a fost agresat de un lucrător de poliție deoarece a refuzat să recunoască o infracțiune, există acte medico-legale care confirmă că acesta a suferit anumite leziuni produse prin lovire cu un corp dur, iar agentul de poliție nu a oferit nicio explicație rezonabilă cu privire la cauza producerii acestora.

S-a considerat, în acest context, că existența raportului de cauzalitate dintre actele de violență fizică întrebuințate de agentul de poliție L.A. asupra victimei G.C.Ș., în timpul audierii sale în sediul Poliției A., și leziunile corporale suferite de aceeași persoană, este dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens, instanța de fond a menționat că este important de observat că în jurisprudența C.E.D.O. privind relele tratamente aplicate cetățenilor unui stat membru de către agenții autorității statului, din perspectiva art. 3 din Convenție, a fost exprimat raționamentul conform căruia autorităților statului le incumbă sarcina prezentării unor explicații plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor pe care le prezintă o persoană care a intrat într-o stare bună de sănătate în custodia autorităților statului, instituindu-se prezumția unui raport de cauzalitate între aceste leziuni și pretinsele rele tratamente din partea agenților statului.

Drept urmare, s-a considerat că se poate afirma că există un raport de cauzalitate între leziunile suferite de partea vătămată și actele de violență exercitate de inculpat din perspectiva acestei prezumții instituite de jurisprudența instanței europene în materia cauzelor privind încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezumție consacrată în mai multe cauze, dintre care cauza Bursuc c. României și cauza Pantea c. României.

Pe de altă parte, s-a reținut contextul în care s-au comis faptele, fiind greu de presupus că, în situații de acest fel, ar exista posibilitatea identificării unor martori oculari ai agresiunii propriu zise, jurisprudența instanței europene în această materie acceptând că se poate reține vinovăția unei persoane și din ansamblul circumstanțelor cauzei, dintr-un ansamblu de indicii sau prezumții suficient de grave, precise și concordante, condiție îndeplinită în cazul de față.

S-a apreciat așadar că, dincolo de prezumția la care s-a făcut referire mai sus, din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe tot parcursul procesului penal, rezultă -dincolo de orice dubiu rezonabil - vinovăția inculpatului L.A. în săvârșirea infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, starea de fapt reținută și descrisă mai sus fiind circumscrisă conținutului constitutiv al infracțiunilor de cercetare abuzivă și vătămare corporală, inculpatul urmând a răspunde penal pentru acestea.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 C. pen. și anume: gradul de pericol social concret al faptelor comise, deosebit de ridicat din perspectiva, în principal, a consecințelor acestor fapte asupra victimei, dar și a percepției generale negative, la nivelul societății civile, cu privire la modalitatea în care organele statului își exercită atribuțiile, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege și desigur, persoana infractorului care, deși se află la prima confruntare cu legea penală, nu a fost sincer pe parcursul procesului penal. Instanța a apreciat că nu s-a impus reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului în condițiile în care acesta nu și-a asumat responsabilitatea comiterii acestor fapte iar în virtutea funcției deținute, trebuia să adopte un comportament adecvat în relațiile de serviciu cu persoanele cercetate penal, fără a-și exercita în mod abuziv atribuțiile în detrimentul acestora.

În opinia instanței de fond, prejudicial moral cauzat părții vătămate G.C.Ș., care a fost agresată fizic într-o unitate de poliție, suferind leziuni care au impus spitalizarea sa și o recuperare dificilă, se impune a fi reparat prin acordarea unei compensații bănești, însă s-a apreciat că suma pretinsă este exagerată.

Pe de altă parte, referitor la calitatea de parte responsabilă civilmente a Ministerului Administrației și internelor - I.P.J. Cluj, s-a reținut de instanța de fond că, în conformitate cu prevederile C. civ. „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate" și „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia". O atare răspundere civilă este subordonată, așadar, îndeplinirii anumitor condiții: pe de o parte trebuie să fie îndeplinite toate cerințele răspunderii civile delictuale referitoare la existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului și prejudiciu și culpa sau greșeala prepusului, iar pe de altă parte, trebuie să fie întrunite alte două cerințe speciale care privesc existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în cadrul atribuțiilor sau funcțiilor încredințate de către comitent. S-a arătat că, în ultima perioadă, în jurisprudența națională, dispozițiile referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului au fost interpretate tot mai extensiv, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a situațiilor în care se poate angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, pentru a se asigura victimelor posibilitatea cât mai promptă de recuperare a prejudiciului, sens în care s-a avansat opinia conform căreia răspunderea comitentului s-ar angaja, în afara situației în care acesta a acționat în limitele normale ale funcției încredințate și în interesul comitentului, și pentru prejudiciul cauzat de prepus cu depășirea funcției sau chiar prin exercițiul abuziv al acesteia, cu condiția ca între acest exercițiu și funcție să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puțin o corelație necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârșită în interesul comitentului. Or, în cazul de față este evident faptul că inculpatu