Decizia nr. 33/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 24/2015 a Curții de Apel Bacău

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014 la data de 17 iunie 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova, anularea parțială a H.G. nr. 1347/2001, privind atestarea domeniului al județului Bacău, referitor la suprafața de 1.473 mp teren, indicată la poziția nr. 83 din Anexa nr. 8 "parcare auto cazinou, identificat ca fiind amplasat în orașul Slănic Moldova, str. x, punct B., în suprafață de 1.653 mp". Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova a solicitat, în contradictoriu cu SC A. SRL și SC C. SA, obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.473 mp teren ce face parte din suprafața de 1.653 mp, inventariat în domeniul public al orașului Slănic Moldova, la poziția nr. 83 din Anexa nr. 8 sub denumirea "Parcare auto B." și anularea, în parte, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis de Ministerul Turismului pe numele SC C. SA, în ceea ce privește suprafața de 1.473 mp teren parcare, ce formează obiectul prezentei cauze. Prin sentința nr. 24 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în anulare parțială a H.G. nr. 1347/2001, formulată de reclamanta SC A. SRL; a respins, ca tardiv introdusă, cererea în anulare parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 7 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului, formulată de Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova; a disjuns cererea reconvențională formulată de către Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova în contradictoriu cu pârâtele SC A. SRL și SC C. SA, având ca obiect revendicare imobiliară în suprafață de 1.473 mp teren; a declinat competența de soluționare a acțiunii în revendicare în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă. Pe rolul Tribunalului Bacău, cererea în revendicare disjunsă a fost înregistrată sub același număr de Dosar (x/2014) la data de 1 aprilie 2015. Prin notele scrise depuse la data de 24 octombrie 2017, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din 7 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului (a cărui introducere în cauză a fost solicitată prin cererea înregistrată la 21 noiembrie 2017, filele x din volumul II) în beneficiul SC C. SA, excepție apreciată ca fiind inadmisibilă prin încheierea primei instanțe din 8 decembrie 2017.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința nr. 469 din 11 mai 2018, Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins acțiunea reclamantei Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei și a respins, ca nefondată, aceeași acțiune îndreptată împotriva pârâtei SC A. SRL, luând act că pârâtele nu solicită cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 8 decembrie 2017 a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova, prin Primar, iar împotriva sentinței a declarat apel incident pârâta SC A. SRL.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 108 din 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondate apelul principal promovat de reclamantă și apelul incident promovat de pârâta SC A. SRL.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Slănic Moldova, formulând următoarele critici de nelegalitate: - Instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra modalității în care tribunalul a respins, ca tardivă, excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 7 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului, excepție invocată de reclamantă în fața tribunalului și prin care s-a susținut că actul administrativ a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 135 din Constituție, a art. 4 alin. (2) - (4) și 5 din Legea nr. 18/1991, a art. 3 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 și a art. 6 din H.G. nr. 1041/1990, consecința legală fiind aceea de a nu se ține seama de existența actului în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare. Excepția de nelegalitate a fost respinsă netemeinic și nelegal la termenul de judecată din 8 decembrie 2017 de către tribunal, pe motiv de tardivitate, arătându-se că prin Sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău s-ar fi respins ca tardivă aceeași solicitare a UAT Slănic Moldova formulată pe cale de acțiune, așa încât contestarea pe calea excepției de nelegalitate a aceluiași act administrativ în același litigiu a fost apreciată ca inadmisibilă. Reclamanta arată că, din punct de vedere procedural, nici nu se poate considera că tribunalul s-ar fi pronunțat pe cererea sa deoarece excepția de nelegalitate a fost analizată doar în considerentele încheierii din 8 decembrie 2018, nu și în dispozitiv, care nu conține nicio mențiune pe aceste aspecte. Recurenta a reamintit faptul că a criticat soluția tribunalului dată excepției de nelegalitate pentru argumentele că instanța de contencios nu s-a pronunțat asupra fondului cererii sale de anulare a certificatului de atestarea dreptului de proprietate emis de Ministerul tineretului (respingând-o ca tardivă), ca să poată opera autoritatea de lucru judecat, caz în care, nimic nu se opunea examinării legalității aceluiași act administrativ pe calea excepției de nelegalitate - art. 4 din Legea nr. 554/2004 -, instituție derogatorie de la normele dreptului comun care permite contestarea actelor administrative individuale fără a stabili vreo limitare de termen, autoritate de lucru judecat sau de altă natură, pentru verificarea legalității acestora. În același sens sunt și dezlegările din Decizia Curții Constituționale nr. 404/2008, invocată de tribunal în justificarea soluției adoptate prin încheierea de ședință din 8 decembrie 2017, de care instanța de fond însă nu a ținut cont, interpretând această decizie în mod eronat. Recurenta susține, pe calea criticii din recursul declarat, că instanța de apel nu a analizat în niciun fel acest motiv de apel, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Neanalizând și nepronunțându-se pe acest motiv de apel, curtea trece la compararea celor două titluri, pronunțând o hotărâre care a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. - Soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru pronunțarea unei soluții legale, era necesar ca instanța să procedeze la compararea titlurilor de proprietate - cel al UAT Slănic Moldova pentru terenul de 1.473 mp din suprafața totală de 1.653 mp și cel al pârâtei A. SRL pentru terenul de 5.228 mp - și să se determine care dintre acestea este mai bine situat juridic, precum și forța probantă a acestora. Instanța de apel trebuia să observe că reclamanta are drept titlu de proprietate H.G. nr. 1347/2001, prin care, în poziția nr. 83 din Anexa nr. 8 la acest act normativ se află imobilul Parcare Auto B., ca imobil aparținând domeniului public al orașului. Procedura de atestare în domeniul public s-a realizat cu respectarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 și a legislației în vigoare, conform etapelor procedurale menționate, cu referire la HCL nr. 42/1999, pe baza căreia a fost adoptată H.G. nr. 1347/2001, acte administrative care sunt în vigoare și în prezent. În partea descriptivă a imobilului înscris la poziția nr. 83 din anexa 8 la H.G. nr. 1347/2001 este indicat anul 1972 la rubrica "anul dobândirii sau dării în folosință", dată care este anterioară certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului. Astfel se atestă o vechime a uzului/folosinței publice mult mai mare decât vechimea care rezultă din actul de adjudecare din 20 ianuarie 2014 emis în Dosarul de executare x/2013, prin care pârâta a dobândit în proprietate terenul de 5.228 mp, sau decât vechimea Certificatului seria x nr. x din 7 aprilie 1995 pe baza căruia imobilul a fost deținut de fostul proprietar SC C. SA. Declararea și atestarea în domeniul public a imobilului "Parcare auto B." este justificată de uzul public al acesteia, fiind amplasată într-o zonă centrală din stațiunea turistică, în imediata vecinătate a parcului, zonă în care au fost mereu necesare spații cu o atare destinație pentru localnici și turiști. Reclamanta a arătat că a întreținut în permanență acest imobil ca un bun proprietar, iar pârâta nu a făcut cunoscut că ar deține un drept de proprietate, imobilul nefiind înscris în evidențele de carte funciară pe numele UAT Slănic Moldova din lipsa disponibilităților bănești. S-a încercat acest lucru în anul 2014, însă prin Încheierea nr. 5083 din 4 martie 2014 cererea de înscriere a fost respinsă ca urmare a suprapunerii cu terenul ce aparținea la acea dată SC C. SA. Evocând dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituție și pe cele ale art. 858 și 861 din C. civ. relative la regimul proprietății publice, recurenta a arătat că bunurile proprietate publică sunt ocrotite de legislația în vigoare și se bucură de un regim juridic special față de imobilele care fac obiectul proprietății private. Pârâta a dobândit imobilul prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 2014 emis în dosarul de executare nr. 137/2013, însă proprietatea privată nu are același regim juridic cu cea publică, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate neținând cont de uzul și folosința publică a imobilului B. la acea dată. Imobilul revendicat a fost administrat permanent de reclamantă, care nu a cunoscut că acest obiectiv este afectat de o suprapunere cu proprietatea privată a unei persoane juridice. Recurenta mai susține că a fost interpretată eronat legislația care a stat la baza emiterii H.G. nr. 1347/2001 și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x nr. x din 7 aprilie 1995 și că, de asemenea, au fost interpretate subiectiv criticile sale, apreciindu-se eronat că trecerea în domeniul public a unei suprafețe de teren se putea face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor, elemente în absența cărora era necesară parcurgerea procedurii exproprierii. Precizează că H.G. nr. 1347/2001 este emisă de Guvernul României în temeiul art. 107 din Constituție și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel că nu poate fi acceptată concluzia instanței în sensul că respectiva hotărâre de Guvern ar avea o valoare inferioară Legii nr. 15/1990. Legea nr. 15/1990 și legislația subsecventă a avut un domeniu de aplicabilitate limitat doar la cu privire la proprietatea privată a fostelor unități de stat. Prin neluarea în considerare a faptului că în componența suprafeței de 5.228 mp sunt incluse suprafețe de teren de utilitate publică cu destinația de parcare, aflate efectiv în administrarea reclamantei, au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (2) - (4) și art. 5 din Legea nr. 18/1991, în forma aplicabilă la acea dată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, s-a solicitat, respingerea recursului pentru autoritate de lucru judecat, raportat la cele statuate în Sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și la excepția tardivității cererii de anulare parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 7 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului, invocate de către această parte, dispunându-se disjungerea cererii în revendicare. Intimatul a mai arătat că recurenta nu critică inadmisibilitatea acțiunii față de acesta, sens în care sub acest aspect hotărârea atacată este definitivă. Prin întâmpinarea formulată de A. SRL s-a solicitat respingerea recursului, învederându-se următoarele: Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită prin cererea de apel. Instanțele anterioare au efectuat o comparație a titlurilor invocate de către cele două părți, analizându-le în succesiunea lor și procedând la compararea autorilor, dând eficiență dreptului mai bine conturat. La baza titlului de proprietate al intimatei stă un act de adjudecare asupra unui imobil înscris în cartea funciară încă din 13 septembrie 2000, titlu rezultat dintr-o licitație publică, despre care recurenta a avut cunoștință și pe care nu l-a contestat, motiv pentru care proprietatea deținătorului actual este pe deplin consolidată, în temeiul dispozițiilor art. 857 C. proc. civ., iar toate acțiunile împotriva adjudecatarului s-au stins în temeiul art. 8601 din același cod. Titlul recurentei este reprezentat de un act declarativ al dreptului, efectuat fără identificarea și delimitarea terenului în raport cu vecinii, neînscris în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară, iar presupusele acte de folosire anterioară anului 1990 (nedovedite) sunt irelevante, întrucât folosirea era cel mult tolerată de proprietarul de la acea vreme-Statul Român. Recurenta nu a făcut dovada că terenul în discuție face parte din domeniul public, astfel încât, din actele existente la dosar rezultă că acesta a fost în domeniul privat al statului, care a dispus, prin Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, constituirea dreptului de proprietate în favoarea debitoarei ce a fost ulterior executată silit; S-a solicitat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (onorarii avocați, cheltuieli administrative și logistice, cheltuieli de deplasare). La data de 9 mai 2019, intimata-pârâtă A. SRL a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin care a arătat că din memoriul de recurs nu rezultă că reclamanta formulează expres capete de cerere care să privească raporturile juridice în care intimatul este parte, situație față de care hotărârea recurată a intrat în puterea lucrului judecat față de acest intimat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială a orașului Slănic Moldova, prin Primar împotriva Deciziei nr. 108 din 30 ianuarie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 4 decembrie 2019, când judecata cauzei a fost amânată pentru 15 ianuarie 2020, la cererea recurentei și intimatei - pârâte SC A. SRL pentru imposibilitatea medicală de prezentare a apărătorilor acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora. Cea dintâi critică a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat nelegalitatea deciziei de apel atacate ca urmare a neanalizării și nepronunțării instanței asupra criticilor susținute de reclamantă prin apelul îndreptat împotriva încheierii primei instanțe de la termenul de 8 decembrie 2017, prin care excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată seria x/0313/1995 emis de Ministerul Turismului, a fost respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul Bacău (iar nu ca tardivă, după cum se indică de către reclamantă). Deși reclamanta dezvoltă prin memoriul de recurs argumentele pentru care a considerat nelegal modul în care Tribunalul Bacău s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a certificatului, excepție invocată pe temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, și deși întemeiază această primă critică a recursului său deopotrivă și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (alături de cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), se reține că singura obiecție ridicată în privința activității instanței de apel a fost aceea a neanalizării motivelor sale de apel ce au vizat dezlegările primei instanțe din încheierea din 08 decembrie 2017. Or, examinând critica de nelegalitate în raport de conținutul său concret - neanalizarea și nepronunțarea instanței de apel asupra modului în care Tribunalul Bacău a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă - Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia în condițiile în care la filele x ale deciziei atacate se regăsesc redate considerentele prin care instanța de apel a răspuns apelului formulat de reclamantă împotriva încheierii din 08.12.2017 a Tribunalului Bacău, apreciindu-l ca nefondat. Parcurgerea acestor considerente relevă că, în esență, ca și prima instanță, curtea de apel a apreciat inadmisibilă contestarea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată seria x/0313/1995 emis de Ministerul Turismului în beneficiul SC C. SA pe calea excepției de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în același dosar în care, anterior (prin sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ce a disjuns și actuala acțiune în revendicare cu judecata căreia au fost învestite instanțele civile), instanța de contencios administrativ a respins ca tardivă acțiunea directă în contencios administrativ inițiată tot de reclamantă în constatarea nulității absolute parțiale a aceluiași act administrativ cu caracter individual. Așa cum s-a arătat însă, împotriva acestor dezlegări ale instanței de apel, reclamanta nu a formulat critici explicite de nelegalitate, rezumându-se să amintească motivele pentru care a susținut nelegalitatea încheierii din 8 decembrie 2017 a Tribunalului Bacău. Privitor la acest aspect litigios al cauzei, Înalta Curte reține că cererea reconvențională formulată de reclamanta UAT Oraș Slănic Moldova în Dosarul de contencios administrativ nr. x/32/2014 al Curții de Apel Bacău (devenită cerere principală în dosarul pendinte, în urma soluționării sale parțiale și a disjungerii cererii în revendicare, declinată în favoarea instanței civile spre soluționare, prin Sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal) - prin care s-a solicitat revendicarea suprafeței de 1.473 mp teren, din totalul inventariat ca domeniul public de 1653 mp, de la pârâtele SC A. SRL și SC C. SA și constatarea nulității parțiale a Certificatului seria x nr. x/1995 în baza art. 1 din Legea nr. 554/2004 - deși a dedus judecății două capete de cerere distincte, s-a întemeiat în susținerea acestora pe argumente comune. Aceste argumente comune au fost fundamentate, în esență, pe regimul de proprietate publică căruia îi este supus terenul în litigiu, declarat și inventariat ca aparținând domeniului public al Orașului Slănic Moldova prin HCL nr. 42 din 19 noiembrie 1999 și atestat ca atare prin H.G. nr. 1347/2001, anexa 8, poziția 83, cu denumirea parcare auto pct. B., reclamanta prevalându-se de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, de cele ale art. 858 și art. 861 din C. civ. și susținând că în evidențele pe care le deține, terenul apare înscris din anul 1972 și că prin serviciile proprii de specialitate a asigurat în permanență întreținerea terenului ca parcare, necunoscând că acesta se suprapune cu terenul evidențiat în proprietatea unui persoane juridice. Ulterior soluționării parțiale a cererii reconvenționale a reclamantei prin Sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii ca tardive a acțiunii directe în contencios administrativ cât privește capătul de cerere în constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului seria x nr. x/1995, și a disjungerii capătului de cerere în revendicare, declinat spre soluționare instanței civile, titulara acțiunii (devenită reclamantă în dosarul pendinte) UAT Oraș Slănic Moldova a invocat în fața Tribunalului Bacău, secția civilă excepția de nelegalitate a aceluiași act administrativ cu caracter individual (Certificatul seria x nr. x/1995) pe calea art. 4 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată însă că, în mod similar acțiunii directe în contencios administrativ, prin care s-a cerut constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului seria x nr. x/1995, și excepția de nelegalitate a certificatului a fost susținută de reclamantă cu exact aceleași argumente fundamentate pe regimul de proprietate publică al terenului revendicat, în suprafață de 1.437 mp invocându-se (prin înscrisul depus la dosarul primei instanțe) faptul că emiterea certificatului s-a realizat cu încălcarea art. 135 din Constituție, a art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991 care descriu și definesc noțiunea de domeniu public, a art. 6 din H.G. nr. 1.041/1990 și a art. 3 din H.G. nr. 834/1991, în considerarea utilității publice a terenului amenajat ca loc de parcare ce deservește interesele cetățenilor care beneficiază de spațiile verzi și zonele de agrement din apropiere, fiind inclus în inventarul domeniului public al orașului Slănic Moldova la poziția nr. 83, anexa 8 a H.G. nr. 1347/2001. Or, precum s-a arătat, acestea au fost și argumentele deduse analizei instanțelor prin cererea de chemare în judecată rezumată, în urma judecății înfăptuite prin Sentința nr. 24 din 27 februarie 2015 a instanței de contencios administrativ, la revendicarea de către UAT Oraș Slănic Moldova a suprafeței de 1.437 mp teren împotriva adjudecatarei SC A. SRL și deținătoarei inițiale SC C. SA. Astfel fiind, se constată că deși excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată seria x nr. x/1995, ca mijloc de apărare invocat de reclamantă, a fost în mod formal respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 8 decembrie 2017 a Tribunalului Bacău, soluție menținută de instanța de apel, argumentele invocate în susținerea acesteia se regăsesc totuși evaluate prin hotărârile celor două instanțe de fond tocmai întrucât ele sunt identice ori le dublează pe cele ce au justificat deopotrivă (inițial) și cererea în revendicare. Cu argumente care țin de anterioritatea titlului de proprietate și a dreptului însuși asupra bunului imobil revendicat, ca și a sublinierii existenței unui act de delimitare a suprafeței de teren aflate în folosința SC C. SA, confirmat chiar prin semnătura reclamantei dată de primarul de la acea dată (act de delimitare a incintei 2/14 B. ce a fost întocmit ca parte a documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și care a stat la baza emiterii Certificatului seria x nr. x/1995, depus la dosar primă instanță), ambele instanțe au confirmat că terenul în dispută a făcut obiectul proprietății private și că a aparținut inițial, prin efectul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, SC C. SA, regim de proprietate care s-a păstrat până în prezent, cu singura modificare dată de schimbarea titularului dreptului în urma adjudecării bunurilor ce au aparținut proprietarei inițiale la licitație publică (prin actul de adjudecare din 20.01.2014, aceste bunuri fiind dobândite în proprietate de A. SRL). De aceea, soluționând acțiunea în revendicare și arătând argumentat de ce în privința terenului revendicat de reclamantă nu se poate reține ca fiind incident regimul juridic special al proprietății publice (conturat prin dispozițiile art. 135 din Constituție și prin cele ale art. 11 din Legea nr. 213/1998, iar în prezent prin titlul VI - capitolul I din C. civ.), se înțelege că instanțele de fond au răspuns în același timp/totodată și argumentelor invocate de reclamantă în susținerea excepției de nelegalitate fundamentată, ca și acțiunea în revendicare, pe regimul de proprietate publică al terenului, care ar fi fost nesocotit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea persoanei juridice SC C. SA. Pentru acest motiv, în legătură cu cea dintâi critică a recursului, Înalta Curte nu poate reține, precum s-a arătat, nici caracterul fondat al acesteia prin raportare la conținutul său concret (neanalizarea și nepronunțarea instanței de apel), dar nici vătămarea părții decurgând din modalitatea de soluționare a criticilor sale din apel, ce au vizat încheierea din 8 decembrie 2017 a Tribunalului Bacău. Cât privește cea de-a doua critică a memoriului de recurs, se constată că aceasta a fost îndreptată împotriva soluției date cererii de revendicare, susținându-se o încălcare și aplicare greșită a legii prin neutilizarea de către instanța de apel a procedeului comparării titlurilor de proprietate aflate în concurs - cel al UAT Oraș Slănic Moldova pentru terenul de 1.473 mp din suprafața totală de 1653 mp și cel al pârâtei A. SRL pentru terenul de 5.228 mp - spre a se determina care este mai bine situat juridic. Cât privește titlurile sale, recurenta a făcut din nou trimitere la conținutul Hotărârii Consiliului local Slănic Moldova nr. 42/1999 și al H.G. nr. 1.347/2001 de atestare a domeniului public al Județului Bacău, a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bacău - anexa 8, poziția 83 în care se menționează anul 1972 la rubrica "anul dobândirii sau dării în folosință", invocând pe acest temei, vechimea mai mare, anterioară titlului pârâtei, a uzului/folosinței publice a terenului pretins a fi fost întreținut și utilizat ca parcare publică. Înalta Curte reține, contrar celor invocate prin criticile reclamantei, că în soluționarea acțiunii în revendicare instanțele de fond au utilizat procedeul comparației, urmărind și verificând istoricul dreptului în raport de susținerile ambelor părți aflate în concurs, dar și de actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios, determinând regimul juridic al acestuia funcție de legislația incidentă. În urma acestei analize s-a reținut, pe bună dreptate, că singura parte ce justifică un titlu de proprietate asupra terenului revendicat - respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată seria x nr. x/1995, emis de Ministerul Turismului în beneficiul SC C. SA pentru terenul în suprafață de 5228 mp, în care se regăsește și terenul revendicat de 1.437 mp, potrivit concluziilor celor două expertize administrate în fața primei instanțe - este pârâta. Aceasta întrucât, după cum corect a reținut instanța de apel, cele două hotărâri - de consiliu local, emisă în scopul declarării și inventarierii bunurilor ce aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale a orașului Slănic Moldova, și de Guvern, emisă în scopul atestării bunurilor ce aparțin domeniului public al Județului Bacău și al celorlalte unități administrativ-teritoriale din cuprinsul acestuia - invocate de reclamantă drept titluri de proprietate asupra terenului revendicat și dovezi incontestabile ale regimului de proprietate publică căruia i-ar fi supus acesta, nu au o valoare constitutivă de drept, ci doar una declarativă. Așa după cum însăși recurenta afirmă, cele două hotărâri indicate au fost adoptate în aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, act normativ care a instituit obligativitatea inventarierii bunurilor ce aparțin, după caz, domeniului public al statului sau al unităților administrativ- teritoriale. Or, prin nicio dispoziție legală nu se atribuie efecte constitutive de drept procedurii de inventariere care, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, implică activitatea unei comisii special constituite, însușirea inventarelor la nivelul consiliilor locale și județene iar apoi centralizarea acestora la nivelul Guvernului pentru atestarea prin hotărâre de guvern a apartenenței bunurilor la domeniul public județean sau de interes local. Dimpotrivă, așa cum rezultă din ansamblul reglementării Legii nr. 213/1998 - act normativ ce contura regimul juridic al proprietății publice la data emiterii celor două hotărâri de care s-a prevalat reclamanta - validitatea operațiunii de inventariere și atestare a apartenenței la domeniul public local, județean sau național a unui bun e condiționată de existența, ca situație premisă, a unui mod legal de dobândire a acestuia în patrimoniul entității căreia se arată că îi aparține. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public. Tot astfel, conform art. 6 alin. (1) din același act normativ, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituție, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Iar art. 7 din lege indică, cu titlu exemplificativ, modalități de dobândire a dreptului de proprietate publică, procedura inventarierii bunurilor ce aparțin domeniului public instituită prin normele art. 19 - 21 nefiind menționată printre acestea și nici subînțeleasă ca inclusă în sintagma de la art. 7 lit. f) "prin alte moduri prevăzute de lege" întrucât, în general, o atare procedură nu constituie un mod de dobândire a proprietății, indiferent de felul acesteia, publică sau privată. Prin urmare, întrucât cele două hotărâri de care s-a prevalat reclamanta în cadrul acțiunii în revendicare deduse prezentei judecăți nu au nici valoarea unor titluri de proprietate, nefiind constitutive de drepturi, și nici nu pot avea valoarea unor probe absolute ale regimului de proprietate publică a bunurilor la care se referă, apare ca fiind legală soluția adoptată în cauză. Cât privește mențiunea anului 1972 de la rubrica "anul dobândirii sau dării în folosință" din anexa 8 pct. 83 a H.G. nr. 1347/2001, ca și din anexa la HCL nr. 42/1999, mențiune de care s-a prevalat reclamanta ca argument al anteriorității dreptului său asupra bunului revendicat, pretins a se fi aflat în uzul/folosința publică încă de la acea dată, s-a arătat în mod pertinent de instanța de apel că rubricația are un caracter vag, imprecis, nespecific, fiind neclar dacă anul respectiv poate constitui anul dobândirii sau "dării în folosință" a bunului. În plus, lipsește orice specificație asupra provenienței sau modului/titlului de dobândire a bunului, de demonstrarea cărora, așa cum s-a arătat, regimul proprietății publice declarat ca atare în privința unui bun prin hotărârea Consiliului local/județean de inventariere sau prin hotărâre de Guvern de atestare a domeniului public, nu absolvă unitatea administrativ-teritorială ce invocă proprietatea acestuia. Cât despre uzul și folosința publică invocată în privința terenului revendicat - respectiv, parcare publică - sau în privința întregului imobil B. - bibliotecă orășenească/casă de cultură -, instanța de apel a reținut, de asemenea, neprobarea afectațiunii invocate, dar și că, în plus, actul de delimitare de la dosar fond, vol. I, semnat și de reprezentantul la acea dată al reclamantei, atestă că terenul aferent clădirii B. dinspre str. x era doar o platformă betonată (iar nu parcare) necesară activității SC C. SA, în sensul H.G. nr. 834/1991 emisă în aplicarea dispozițiilor art. 19 și 20 ale Legii nr. 15/1990. Separat de aspectul nedovedirii de către reclamantă a titlului în baza căruia invocă un drept de proprietate asupra terenului revendicat, Înalta Curte are în vedere că instanțele de fond au acordat importanța necesară aspectului publicității deținerii dreptului, asigurată doar cât privește dreptul pârâtei SC A. SRL prin acțiunile deținătoarei inițiale SC C. SA, de transcriere a dreptului în registrele de publicitate imobiliară încă din 15 iunie 1995 și de intabulare la 13 septembrie 2000. Desigur, pârâta a dobândit terenul de 5.228 mp, ce a aparținut inițial SC C. SA, în care se regăsește și suprafața revendicată de reclamantă, prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 2014 emis în dosarul de executare nr. 137/2013, însă anterioritatea dreptului acesteia și a publicității deținerii sale a fost stabilită în raport de dobânditoarea originară a terenului, care a avut ca sursă a dreptului dispozițiile art. 19 și 20 ale Legii nr. 15/1990 și pe cele ale H.G. nr. 834/1991. Așa cum s-a reținut anterior, regimul special de deținere, circulație și protecție al proprietății publice atribuit unui bun nu se demonstrează prin operațiunea de inventariere a acestuia în lista bunurilor ce aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, mai ales când dreptului invocat i se opune un alt drept, dovedit printr-un titlu care este anterior operațiunii de inventariere, drept ce are o sorginte legală anterioară activității ce a presupus delimitarea domeniului public de cel privat al UAT Slănic Moldova. De aceea nu pot fi primite argumentele reclamantei prin care a susținut nelegalitatea soluției adoptate, prin aceea că bunurile proprietate publică sunt ocrotite de legislația în vigoare și se bucură de un regim special de protecție, spre deosebire de proprietatea privată care nu are același regim juridic cu cea publică ori că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis nelegal, prin încălcarea regimului de proprietate publică a terenului de 1.473 mp, din suprafața totală de 1.653 mp, motiv pentru care nici nu ar fi trebuit avut în vedere în soluționarea acțiunii în revendicare. Nu doar că inventarierea terenului revendicat în lista bunurilor ce aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale a orașului Slănic Moldova a intervenit la 10 ani după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la 5 ani ulterior emiterii Certificatului seria x nr. x din 7 aprilie 1995 și asigurării publicității apartenenței acestui drept la regimul proprietății private al unei persoane juridice, dar reclamanta nu a demonstrat, după cum s-a reținut de către instanțele de fond - în puterea dreptului lor de evaluare a situației de fapt a cauzei - nici un mod legal de dobândire a dreptului și nici uzul/utilitatea publică a bunului disputat. Dimpotrivă, instanțele de fond au relevat că probatoriul administrat conține actul de delimitare a terenului aflat în folosința SC C. SA, însușit chiar prin semnătura reprezentantului reclamantei (primar), și schița anexă, înscrisuri ce au făcut parte din documentația întocmită în temeiul H.G. nr. 834/1991 și care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată, a cărui legalitate este astăzi negată de reclamantă. Susținerea instanțelor de fond, în sensul că trecerea în domeniul public a unei suprafețe de teren se putea face numai cu plată și cu acordul adunării generale acționarilor, elemente în absența cărora era necesară parcurgerea procedurii exproprierii, nu este rezultat al unei aprecieri eronate de către acestea a situației bunului, după cum critică reclamanta, ci consecința firească a concluziei deduse pe baza administrării și evaluării probelor, în sensul că bunul revendicat face obiectul proprietății private iar nu al celei publice, fiind dobândit de un subiect privat de drept prin efectul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, moment începând cu care acesta s-a aflat în mod liber în circuitul civil, fiind dobândit prin licitație publică în cadrul unei executări silite de pârâta SC A. SRL. Așadar, statuarea instanțelor, criticată în mod nefondat de reclamantă, nu este decât continuarea raționamentului acestora pe baza căruia au concluzionat asupra apartenenței bunului la domeniul proprietății private și infirmării tezei susținută de reclamantă, a apartenenței acestuia domeniului public al unității administrativ-teritoriale. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului declarat, Înalta Curte îl va respinge în consecință. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, recurenta va fi obligată să plătească intimatei SC A. SRL cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 2.380 RON, reprezentând onorariu de avocat, a cărui plată s-a făcut de către intimată cu înscrisurile doveditoare atașate la dosar recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,