ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2224 pronunțată la data de 22.12.2017, Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat pe inculpații A., B., C. și D. la pedeapsa de 200 de zile-amendă pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și pe inculpata E. la pedeapsa de 200 de zile-amendă pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., s-a stabilit cuantumul unei zile-amendă la suma de 70 RON și a fost aplicată inculpaților pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 RON, fiecare, atrăgându-li-se atenția asupra dispozițiilor art. 63 C. pen. privind consecințele neexecutării cu rea-credință a pedepsei amenzii, în tot sau în parte.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desființarea înscrisului falsificat constând în copia "Registrului Acționarilor S.C. F. S.A.".

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că faptele inculpaților A., B., C. și D. care, la data de 30.08.2011, prevalându-se de calitatea de membrii ai consiliului de administrație ai SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au determinat-o pe martora G. să falsifice o copie a Registrului Acționarilor SC. "F." S.A., după care aceasta din urma, fără vinovăție, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății pe o copie a Registrului Acționarilor SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanțelor de judecată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.

În același timp, prima instanță a reținut că fapta inculpatei E. care, la data de 30.08.2011, pe o copie a Registrului Acționarilor al SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În ceea ce îi privește pe inculpații A., B., C. și D., instanța a reținut infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen., deoarece, așa cum s-a reținut și prin rechizitoriu, aceștia au determinat-o pe martora G. să falsifice sub semnătură privată, după care aceasta, fără vinovăție, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugirii unor înscrisuri olografe privind tranzacții cu acțiunile societății pe acel înscris sub semnătură privată, fiind astfel îndeplinite condițiile prev. de art. 47 C. pen. potrivit cărora instigatorul este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

În același timp, s-a reținut că participația improprie constă, potrivit art. 52 alin. (3) C. pen., în determinarea, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție și se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

În concret, instanța a stabilit că martora G. a participat la săvârșirea faptei fără vinovăție, aceasta fiind o angajată a societății care a pus în aplicare dispozițiile imperative date de Consiliul de Administrație reprezentat de inculpații anterior menționați. În ceea ce privește intenția inculpaților de a o determina pe martoră să săvârșească infracțiunea, judecătorul a considerat că aceasta rezultă fără urme de îndoială din întregul material probatoriu analizat.

Referitor la inculpata E., instanța a reținut săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., deoarece prin efectuarea mai multor modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății pe o copie a Registrului Acționarilor al SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta a săvârșit în mod nemijlocit infracțiunea reținută în sarcina sa.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., instanța a reținut că legea penală nouă este mai favorabilă inculpaților datorită limitelor de pedeapsă prevăzute.

În ceea ce privește pedepsirea participanților și a autorului infracțiunii, instanța a reținut că sub aspectul gravității faptei nu există vreun element din care să reiasă că unul sau altul dintre inculpați a avut o contribuție mai mare sau mai mică, iar din punct de vedere al situației personale situația este similară.

Văzând dispozițiile art. 74 alin. (2) C. pen., instanța a apreciat că în cazul inculpaților se impune aplicarea pedepsei amenzii, aceasta fiind aptă să ducă la prevenirea săvârșirii altor infracțiuni și în măsură să ducă la reeducarea lor.

Instanța a apreciat că inculpații au resurse interioare care să îi facă să conștientizeze gravitatea faptei săvârșite și a consecințelor acesteia și să înțeleagă care este rolul procesului penal.

Văzând dispozițiile art. 61 alin. (1), (2), (4) lit. c) C. pen., instanța a constatat că poate aplica un număr de zile amendă între 180 și 300, motiv pentru care, raportat la gravitatea faptei reținute, a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse peste minimul special, respectiv de 200 de zile-amendă, în cazul fiecăruia dintre inculpați, acest cuantum fiind îndestulător pentru a duce atât la reeducarea inculpaților, cât și la atingerea scopului punitiv al pedepsei.

În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., instanța a stabilit cuantumul sumei unei zile-amendă la suma de 70 RON, având în vedere că inculpații sunt persoane care au o situație materială bună, dispunând de resurse financiare cu ajutorul cărora să nu le fie pusă în pericol existența.

În consecință, în cazul fiecăruia dintre inculpați, instanța a aplicat pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel persoanele vătămate H., I., J., K., L., M. și N. și inculpații D., C., B., E. și A.

Prin Decizia penală nr. 503/A din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca nefondate, toate apelurile declarate în cauză, dispunându-se obligarea apelanților la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că principala critică în apel privind condamnarea inculpaților pentru o faptă pentru care nu au fost trimiși în judecată nu este fondată, starea de fapt reținută de prima instanță fiind aceeași cu fapta descrisă în rechizitoriu.

În concret, judecătorul a reținut că, fapta inculpaților A., B., C. și D. care, la data de 30.08.2011, prevalându-se de calitatea de membri ai consiliului de administrație al SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au determinat-o pe martora G. să falsifice o copie a Registrului Acționarilor SC. "F." S.A., iar aceasta din urma, fără vinovăție, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugări, a unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății, pe o copie a Registrului Acționarilor SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanțelor de judecată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.

De asemenea, a reținut că fapta inculpatei E. care, la data de 30.08.2011, pe o copie a Registrului Acționarilor al SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Această stare de fapt, și nu alta, a fost încadrată juridic în infracțiunile pentru care judecătorul a pronunțat condamnarea, motivul de apel potrivit căruia există contrarietate între considerentele sentinței și dispozitiv, fiind de asemenea nefondat.

Trecând la analiza temeiniciei sentinței de condamnare, Curtea a constatat că prima instanță a reținut starea de fapt redată anterior pe baza readministrării probelor din cursul urmăririi penale și a celor încuviințate inculpaților, toate probele confirmând și dovedind acuzația adusă.

Astfel, nu s-a contestat că inculpații A., B., C. și D., la data de 30.08.2011, au determinat-o pe martora G. să opereze mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății, pe o copie conformă cu originalul a Registrului aferent SC. "F." S.A., obținută din Dosarul nr. x/2008, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, înscrisul fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanțelor de judecată, după cum nu s-a contestat nici faptul că inculpata E. la aceeași dată, pe aceeași copie conformă cu originalul, a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ștampile și adăugării unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății.

Susținerea inculpaților apelanți că o copie nu poate face obiect infracțiunii de fals este contrazisă atât de doctrina juridică, cât și de jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești.

S-a statuat că, în cazul falsificării unei copii, fapta constituie infracțiune chiar dacă nu există înscrisul original, din moment ce respectiva copie, dacă ar fi fost adevărată ar fi produs consecințe juridice. (Decizia nr. 411/1971 a instanței supreme, citată în O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român - Partea Specială - ediția a IV-a, Editura Șansa - 2001, p. 534).

În concret, inculpații au instigat, respectiv modificat un înscris deja existent, iar alterarea unui înscris prin modificarea conținutului, ștampilarea și folosirea lui ca probă în procesele civile constituie fals.

Faptele inculpaților nu au putut fi justificate nici de apărarea lor cum că erau îndreptățiți să procedeze astfel, nici de susținerea că doar au actualizat un registru, deoarece legea nu îndreptățește la falsificarea unui înscris.

Intenția inculpaților de a instiga la realizarea falsului, respectiv, în cazul inculpatei E., de a falsifica nemijlocit, rezultă ex re din fapta lor de a determina o persoană să modifice un înscris, respectiv de a-l modifica nemijlocit, mai mult, chiar din fapta de a se aplica ștampila conform cu originalul, știind că nu dețineau originalul și de a aplica chiar o altă ștampilă a societății.

De aceea, existența intenției falsificării copiei înscrisului obținut dintr-un dosar judiciar nu a fost înlăturată de realizarea falsului pe baza unei expertize contabile ori de aparența veridicității conținutului modificărilor operate.

Împotriva acestui fals nu putea fi invocată autoritatea de lucru judecat ori puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 945/2016 a Curții de Apel Cluj, fiindcă decizia menționată nu a statuat asupra existenței falsului ce face obiectul acestei acțiuni penale.

Instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data comiterii infracțiunii, respectiv 30 august 2011, când inculpata E. a falsificat nemijlocit înscrisul, iar ceilalți inculpați au comis infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, determinând martora G. să falsifice înscrisul pentru a fi folosit în instanța civilă.

Inculpații au invocat faptul că acest termen s-a împlinit ca efect al Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297/2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, în sensul că nu exista un act de procedură care să întrerupă cursul prescripției.

În același timp, inculpații au mai susținut că și în ipoteza în care s-ar considera că termenul prescripției a fost întrerupt, totuși acesta s-a împlinit în luna martie 2019, ca urmare a curgerii depline a termenului prescripției speciale de 7 ani și 6 luni prevăzut de art. 124 din vechiul C. pen., anterior modificării sale prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012.

În această formă, textul menționat prevedea că prescripția înlătura răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut de art. 122 vechiul C. pen. este depășit cu încă jumătate.

Referitor la Decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018, instanța a observat că prin aceasta s-a declarat neconstituțională sintagma îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din textul art. 155 C. pen., iar în considerente s-a precizat că este neconstituțional ca orice act de procedură să întrerupă cursul prescripției, constituțional fiind ca doar actele de procedură ce trebuie comunicate inculpatului să întrerupă prescripția.

Analizând argumentul potrivit căruia termenul prescripției speciale, în speță de 7 ani și 6 luni, prevăzut de art. 124 C. pen. anterior, s-ar fi împlinit în luna martie 2019, Curtea a constatat că în cauză a operat suspendarea cursului termenului prescripției.

Astfel, potrivit art. 128 C. pen. anterior, regăsit în art. 156 din C. pen. actual, cursul termenului prescripției este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală împiedică continuarea procesului penal, iar prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În apel, cursul prescripției a fost suspendat în perioada 19 decembrie 2018 - 21 martie 2019, potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. pen. urmare a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și până la pronunțarea Deciziei nr. 5/2019.

La data suspendării cursului termenului prescripției din durata totală a prescripției speciale totale de 7 ani și 6 luni s-au scurs 7 ani, 4 luni și 20 zile, rămânând o perioadă de o lună și 10 zile, ce și-a reluat cursul în 21 martie 2019 și care s-a împlinit la data de 1 mai 2019, ulterior pronunțării deciziei.

Relativ la critica persoanelor vătămate vizând temeinicia pedepsei aplicate, Curtea a reținut că procesul penal a durat 7 ani - organul de urmărire penală fiind sesizat cu fapta la data de 01.02.2012 împrejurare ce ridică probleme sub aspectul respectării drepturilor inculpaților de soluționare a cauzei lor într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca atare, pentru a se oferi inculpaților o compensație adecvată pentru durata îndelungată a procesului penal, era necesară menținerea pedepsei mai blânde a amenzii penale, fără suportarea de către inculpați a unor consecințe suplimentare, precum pedepsele complementare solicitate în apel de către persoanele vătămate, fiind amintită în acest sens Cauza Vișan și alții contra României,

***

Împotriva Deciziei penale nr. 503/A din data de 24 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, au declarat recurs în casație inculpații A., B., C., E. și D., fundamentându-și demersul judiciar exclusiv pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.07.2019.

Prin încheierea din 13 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate constatând că, formal, criticile privind lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care au fost condamnați, în calitate de instigatori, în forma participației improprii, inculpații A., B., C. și D., respectiv, în calitate de autor - inculpata E., altele decât cele vizând latura subiectivă a infracțiunii, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Aspectele vizând lipsa laturii subiective a infracțiunii anterior menționate, invocate în mod expres de către recurenții inculpați A., B., C. și E. și doar antamate de recurentul inculpat D., excedează cazului de recurs invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară) și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv în ședința din data de 11 octombrie 2019, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua hotărârii.

***

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în casație este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înțeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menționând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.

Procedând la evaluarea acestei corespondențe, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina inculpaților, constau în esență, în aceea că inculpata E. și martora G., aceasta din urmă acționând din culpă la instigarea inculpaților A., B., C. și D., membrii ai consiliului de administrație ai SC. "F." S.A. Cluj-Napoca, au falsificat o copie a Registrului Acționarilor aparținând societății, copie obținută prin fotocopierea actului care se afla atașat la Dosarul nr. x/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte remarcă existența unei situații litigioase între acționarii S.C. F. S.A. în legătură cu valabilitatea unor cesiuni de acțiuni, împrejurare care a declanșat numeroase procese civile. Or, tocmai pe fondul acestor neînțelegeri, s-a obținut o copie a Registrului Acționarilor din dosarul civil în care a fost depus în probațiune, adăugirile vizând chiar tranzacțiile respective, în contextul în care originalul se afla în posesia persoanei vătămate H.

Se remarcă, de altfel, că susținerile recurenților și ale intimaților în prezentul recurs în casație antamează chestiunile civile asupra cărora poartă diferendul, fiecare susținând în esență că opinia sa este cea corectă. Din punct de vedere al răspunderii penale, justețea argumentelor nu are relevanță, instanța penală nefiind chemată să lămurească disputa dintre acționarii S.C. F. S.A., însă existența situației litigioase constituie în cauză situația premisă fără de care existența infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale nu ar fi fost posibilă.

În ceea ce privește acțiunea propriu-zisă de falsificare, aceasta a constat în adăugarea unor însemnări olografe privind tranzacții cu acțiunile societății și aplicarea unei ștampile și a mențiunii "conform cu originalul", așa cum reține instanța de apel, deși nu se aflau în posesia originalului.

S-a mai reținut că, înscrisul astfel falsificat a fost folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Faptele reținute în sarcina inculpaților au fost încadrate la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma autoratului sau în forma instigării, reținându-se în această din urmă situație participația improprie.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este definit de art. 322 din C. pen., astfel:

"Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.".

În ceea ce privește variantele alternative ale elementului material, reținem că art. 320 din C. pen., prevede:

"(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.", iar art. 321 din C. pen. statuează în sensul că:

"Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări".

Înalta Curte constată că sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a realizat atât în varianta modificării materiale a redactării textului prin adăugiri de mențiuni și a unei noi ștampile, cât și în varianta prevăzută de art. 321 din C. pen., respectiv prin atestarea faptului că înscrisul respectiv, cu toate modificările înscrise cu privire la tranzacțiile acțiunilor S.C. F. S.A., este o copie conformă cu originalul, în contextul în care asupra originalului nu au fost operate astfel de modificări, situația atestată fiind în mod evident necorespunzătoare adevărului.

În acest context, apărările inculpaților în sensul că tranzacțiile adăugate sunt valide și că aveau dreptul să opereze modificările respective în Registrul Acționarilor sunt lipsite de relevanță, excedând obiectului judecății.

Astfel, faptele deduse judecății și pentru care au fost condamnați inculpați nu vizează caracterul real sau nereal al situației tranzacțiilor intervenite cu privire la acțiunile societății, această chestiune nefiind, de altfel, antamată de instanța penală.

Acuzația adusă inculpaților nu a avut în vedere chestiunea titularului dreptului de a reconstitui registrul respectiv sau de a aduce la zi mențiunile din cuprinsul acestuia, ci exclusiv modalitatea în care s-a procedat la adăugarea unor mențiuni și a ștampilei, precum și la certificarea copiei înscrisului în sensul că este conform cu originalul, ceea ce în mod evident nu avea corespondent în realitatea faptică, originalul nefiind în posesia inculpaților.

Mai mult, alterarea înscrisului prin efectuarea unor adăugiri în maniera în care au procedat inculpații nu poate fi asimilată unei "reconstituiri" și nici unor completări ale registrului, ci se subsumează elementul material al infracțiunii, constituind o "alterare în orice mod". Realitatea tranzacțiilor respective excedează obiectului judecății, acuzația nu vizează corespondența mențiunilor cu situația tranzacțiilor, ci maniera în care inculpații au procedat efectiv la plăsmuirea unui înscris pe care ulterior l-au și folosit în cadrul unor procese civile.

Așadar, acuzația nu a vizat conținutul propriu-zis al registrului acționarilor și dacă mențiunile respective sunt reale sau nu, ci exclusiv modalitatea în care inculpații au realizat respectivele "actualizări", mențiunea "conform cu originalul" fiind aptă de a produce consecințe juridice, altele decât cele pe care le-ar fi produs dacă aceasta nu ar fi fost înscrisă. Astfel, modificările operate în cuprinsul înscrisului concomitent cu certificarea copiei ca fiind conformă cu originalul reprezintă un înscris plăsmuit care are aptitudinea de a produce consecințe juridice, respectiv de a face dovada împrejurărilor pe care le atestă.

De altfel, chiar inculpații au arătat că între acționarii S.C. F. S.A. au existat numeroase litigii civile și că originalul registrului acționarilor se află la H. care refuză să îl predea și de aceea au procedat în maniera arătată. Această situație, chiar dacă ar fi reală, nu justifică modul în care au procedat inculpații, care aveau posibilitatea de a reconstitui înscrisul sau de a introduce o acțiune având ca obiect obligația de a face, solicitând obligarea lui H. să predea înscrisul respectiv persoanelor îndreptățite sau orice altă acțiune de natură a rezolva situația creată.

Așadar, criticile invocate de recurenții inculpați nu vizează în realitate corespondența între norma de incriminare și situația de fapt reținută, ci constituie o justificare a acțiunilor lor care însă nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac a recursului în casație, fiind o împrejurare de fapt ce vizează elementul subiectiv a cărui analiză excedează prezentei.

Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate, iar în considerarea art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce privește cererea intimaților la obligarea recurenților la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariul apărătorului, Înalta Curte notează că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., statuează în sensul că, în celelalte cazuri decât cele prevăzute expres de legea procesual penală, instanța penală stabilește obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți, potrivit legii civile.

Se reține că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește regula generală potrivit căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.", iar art. 455 reglementează situația în care obligația revine mai multor persoane stabilind că "vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei."

Ca atare, observând că obligația inculpaților la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de intimatul H. nu este solidară în lipsa unei dispozițiile legale în acest sens, iar culpa procesuală a recurenților nu poate fi evaluată decât ca fiind egală, urmează a obliga pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 1.200 RON către acesta, reprezentând onorariul achitat avocatului care a asigurat asistența judiciară în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de recurenții-condamnați E., D., B., C. și A. împotriva Deciziei penale nr. 503/A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă pe fiecare recurent-condamnat la plata sumei de 1200 RON către intimatul H., reprezentând cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - NN