ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1650/2019

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.04.2016, pe rolul Judecătoriei Galați, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 RON, reprezentând daune materiale, a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% din valoarea despăgubirii, pentru fiecare zi de întârziere, reprezentând prejudiciul suferit în urma accidentului rutier produs la data de 30.08.2013, din culpa cetățeanului bulgar C., conducător al autocamionului asigurat la societatea pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 6522/06.10.2016 a Judecătoriei Galați s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, invocată de pârâtă prin întâmpinare și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Galați.

Tribunalul Galați a dispus citarea lui C., în calitate de intervenient forțat, căruia i s-a desemnat curator special.

Prin Sentința civilă nr. 55 din 31.03.2017, pronunțată de Tribunalul Galați, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, prin Sucursala D. și intervenientul forțat C., a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 10.000 RON și penalități de întârziere aferente daunelor morale, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data de 31.03.2017 și până la achitarea efectivă a acestora.

Prin aceeași sentință, instanța a respins cererea reclamantului, de acordare a daunelor materiale și a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.260 RON, din care 2.000 RON onorariu avocat și 260 RON onorariu curator.

Împotriva Sentinței civile nr. 55 din 31.03.2017 pronunțate de Tribunalul Galați au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta.

Apelanta pârâtă SC B. SA a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere. Apelantul reclamant A. a solicitat modificarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul acordării daunelor materiale pretinse și majorării daunelor morale.

Prin Decizia civilă nr. 13 A din 31 ianuarie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelurile formulate, a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 20000 RON și penalități de întârziere aferente daunelor morale, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data comunicării respectivei decizii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate și s-a dispus obligarea apelantei pârâte la plata către apelantul reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând parte din onorariul avocatului ales.

Împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs pârâta SC B. SA - Sucursala Galați.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că valoarea daunelor morale acordate de instanța de apel este prea mare și că în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut, în ceea ce privește daunele morale, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1391, alin. (1) C. civ. și art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Suma acordată cu titlu de daune morale este prea mare, instanța de apel neținând seama de criteriile echității și proporționalității cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire.

În speță, suma acordată nu mai îndeplinește rolul de despăgubire, prevăzut de dispozițiile art. 1391 C. civ., ci se transformă într-o sursă nejustificată de venit pentru reclamant.

Reclamantul nu a suferit o invaliditate permanentă sau temporară, nu a pierdut vreo funcție sau un organ, iar viața nu i-a fost pusă în pericol, motiv pentru care se impune cenzurarea pretențiilor cu privire la despăgubirile morale.

Despăgubirile morale acordate trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv, în așa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogățire a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale.

Instanța de apel nu a ținut seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să-l aibă și de faptul că acestea nu pot să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor, ori venituri nejustificate pentru victimă.

Sumele acordate nu trebuie să depășească granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru persoanele care au fost supuse unor suferințe fizice și psihice.

Cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor.

De asemenea, instanța de judecata trebuie să aibă în vedere la acordarea daunelor morale și unele criterii obiective, de exemplu, raportarea pretențiilor la condițiile socio-economice individuale, precum și la nivelul venitului mediu la nivel național, astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor să aibă o susținere obiectivă, care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel este pronunțata cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Norme, conform cărora:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

În speță, instanța de apel a înlăturat, în mod corect, obligația de plată a penalităților începând cu data de 31.03.2017, însă a dispus obligarea pârâtei la plata acestora începând cu data comunicării deciziei, respectiv 09.03.2018.

Or, față de dispozițiile art. 634 C. proc. civ., decizia instanței de apel nu este definitivă, așa cum rezultă și din cuprinsul dispozitivului, conform căruia hotărârea este supusa recursului.

Totodată, trebuie observat că prejudiciul este evaluat sub forma unei sume de bani abia prin hotărâre judecătorească, doctrina arătând că nu există o obligație bănească în sarcina debitorului încă de la data cauzării prejudiciului. Este necesar să se facă distincția dintre ceea ce este paguba suferită și valoarea acesteia. Prejudiciul constituie premisa răspunderii care generează un drept inform la reparație. Prin pronunțarea hotărârii, dreptul abstract la reparație se transformă într-o creanța certă, lichidă și exigibilă, expresie juridică a prețuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

În speța, daunele nu au caracter cert în aceasta fază, întrucât nu sunt individualizate și cuantificate prin documente, acestea urmând să fie acordate prin hotărâre judecătorească. Așadar, numai de la data primirii hotărârii definitive, daunele morale sunt cuantificate și reprezintă creanță certă.

Dispozițiile legale se referă la obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea în 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești definitive privind suma pe care trebuie să o plătească. Cum reclamantul nu poate ști dacă pârâtul nu își va îndeplini această obligație în termenul legal, iar buna-credință se prezumă, se impune respingerea capătului de cerere privind penalitățile, ca neîntemeiat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 4 mai 2018 și repartizat aleatoriu completului de filtru CF x.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care, inițial, s-a opinat în sensul că decizia pronunțată de instanța de apel nu este supusă recursului, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ulterior, prin suplimentul la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că, prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019, s-a constatat că dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale. În consecință, hotărârea pronunțată în speță de instanța de apel este susceptibilă de recurs, în raport de criteriul valoric.

Prin raport s-a constatat că recursul a fost declarat în termenul procedural, că sunt îndeplinite condițiile de formă ale recursului, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și că se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile referitoare la penalitățile de întârziere.

Intimatul A. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 16 mai 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul formulat de pârâta SC B. SA - Sucursala Galați împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a recursului.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la motivul de recurs care vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, Înalta Curte constată că, în raport cu data producerii evenimentului rutier, despăgubirile pentru daunele morale se acordă în baza Ordinului nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), prin care s-a pus în aplicare Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care prevede, la art. 49, printre criteriile de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, legislația și jurisprudența din România.

În analiza criticii formulate, Înalta Curte are în vedere faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ. și art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinului nr. 14/2011, însă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, se fac referiri exclusiv la împrejurările de fapt ale cauzei, fără a rezulta în concret în ce constă încălcarea textelor legale invocate.

Referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, se constată că instanța de apel au avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în actul normativ menționat. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant.

Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare a cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant.

Instanța de apel a efectuat o amplă analiză asupra stării de fapt, concluzionând că se impune majorarea cuantumului daunelor morale în raport cu suferințele fizice ale reclamantului, estimate prin prisma certificatului medico legal din care reiese că a avut nevoie de un număr de 14-16 zile de îngrijiri medicale, dar și în raport cu prezumțiile rezultate din împrejurarea că accidentul a fost unul cu victime multiple cu răniți și decedați și că reclamantul a fost afectat psihic și moral de cele văzute. Este de asemenea, s-a apreciat ca fiind rezonabilă și presupunerea că după accident a avut nevoie de efort pentru recuperarea fizică și emoțională și că viața sa profesională și socială a avut de suferit. Totodată, în aprecierea instanței de apel, gravitatea accidentului a făcut rezonabilă presupunerea că urmările negative ale acestuia se resimt pe o perioadă relativ îndelungată.

Înalta Curte constată că, în prezent, la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv, acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale. Ca atare, aceste despăgubiri sunt dificil de stabilit, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere, când a stabilit cuantumul daunelor morale, dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ. și art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinului nr. 14/2011, pe care le-a aplicat prin raportare la situația de fapt, aspectele invocate de recurentă, care tind la o reapreciere a situației de fapt în raport cu circumstanțele concrete ale speței, neputând fi cenzurate de instanța de recurs.

În ceea ce privește critica referitoare la penalitățile de întârziere, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit, ca dată de la care încep să se calculeze penalitățile, data pronunțării sentinței de fond.

Prin decizia pronunțată în apel, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtă, reținând că penalitățile sunt datorate începând cu data comunicării deciziei din apel.

S-a reținut, în considerentele deciziei, că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Conform art. 37 din același act normativ, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Raportat la situația de fapt din speță, instanța de apel a constatat că reclamantul nu s-a adresat cu prioritate asiguratorului pentru plata despăgubirilor, astfel că nu se poate reține că acesta ar fi refuzat sau ar fi întârziat plata lor, ci pretențiile persoanei vătămate au fost formulate direct în instanță.

Prin urmare, nefiind în ipoteza nerespectării vreunui termen de plată a despăgubirilor de către asigurator, nu se poate aprecia că acesta datorează penalități de întârziere, decât în eventualitatea în care nu ar achita la termen sumele stabilite pe cale judecătorească, adică după comunicarea hotărârii definitive.

Astfel, a concluzionat instanța de apel, penalitățile de întârziere se datorează abia începând cu data comunicării hotărârii definitive asiguratorului, și numai în condițiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar nu cum a stabilit prima instanță, de la data cuantificării despăgubirilor și pronunțării hotărârii judecătorești.

Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut în mod corect incidența prevederilor art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora penalitățile de întârziere se datorează abia începând cu data comunicării hotărârii definitive asiguratorului, în mod greșit a stabilit, prin dispozitivul deciziei recurate, că data de la care încep să curgă penalitățile este data comunicării deciziei din apel.

Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că decizia pronunțată în apel nu are caracter definitiv, fiind susceptibilă de recurs, în raport de criteriul valoric, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1 000 000 de RON inclusiv", cuprinsă în dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

În consecință, data comunicării deciziei din apel nu poate fi considerată ca moment de la care să înceapă să curgă penalitățile, câtă vreme, la momentul respectiv, nu era îndeplinită cerința prevăzută de textul legal, referitoare la caracterul definitiv al hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Constatând aplicarea greșită a prevederilor art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în ceea ce privește stabilirea datei de la care pârâta datorează penalități, Înalta Curte constată că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018 [formă care rămâne aplicabilă prezentului litigiu, față de dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ.]:

"Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată (...)".

Având în vedere că Înalta Curte nu mai poate admite recursul și modifica hotărârea atacată și nici nu mai poate hotărî asupra fondului, așa cum prevedea art. 314 din C. proc. civ. din 1865, soluția care se impune în prezenta cauză, ca efect al casării, este trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, instanța de apel se va pronunța exclusiv sub aspectul capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, soluția dată capătului de cerere privind daunele morale dobândind caracter definitiv, ca efect al respingerii criticilor formulate de recurenta pârâtă pe acest aspect.

Instanța de apel va ține seama de aspectele dezlegate prin prezenta decizie, în sensul că, data de la care se calculează penalitățile este data rămânerii definitive a soluției din decizia recurată privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, dată care coincide cu aceea a pronunțării prezentei decizii din recurs, conform art. 634 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA - Sucursala Galați împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2019.

GGC - GV