ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1673/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (actualmente C. S.A.), să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în secțiunea nr. 6 alin. (1) teza I din condițiile speciale și în secțiunea 4 pct. 4.1 și 4.3 din condițiile generale ale contractul de credit nr. x/14.01.2008 încheiat de părți și să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 766/10.02.2016 Tribunalul București a respins această cerere ca neîntemeiată și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 766/10.02.2016 a formulat apel reclamantul A., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub numărul x/2015, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În faza procesuală a apelului, apelantul-reclamant A. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și art. 520 alin. (4) Noul C. proc. civ., să dispună suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea cauzei C-186/16 aflată pe rolul CJUE, dosar constituit în urma sesizării făcute de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, precum și până la soluționarea dosarului nr. x/2016 înregistrat pe rolul ÎCCJ, instanță sesizată de Tribunalul Dolj cu dezlegarea unor probleme de drept.

Prin încheierea din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel București a suspendat judecata apelului formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A. până la soluționarea de către CJUE a cauzei C-186/16.

Împotriva acestei încheieri, pârâtă C. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, cu consecința continuării judecării apelului.

În dezvoltarea recursului, se arată că esențial de reținut este faptul că motivele invocate - formularea unor întrebări preliminare în alte cauze - ar putea determina doar o suspendare facultativă a cauzei, nu una obligatorie, subliniindu-se că, fie art. 413 C. proc. civ., fie art. 520 alin. (3) din același cod, pe care s-au întemeiat cererile de suspendare din cauzele în care au fost formulate întrebările preliminare, reglementează suspendarea facultativă a unei cauze.

Recurenta-pârâtă susține că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 413 C. proc. civ., încheierea recurată fiind nelegală. Astfel, nu există la dosarul cauzei vreo dovadă că aceasta ar depinde în mod direct și nemijlocit de existența ori inexistența vreunui drept ce face obiectul judecății în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Oradea. În acea cauză este vorba de alte părți, iar obiectul poate fi de asemenea diferit, în lipsa vreunei probe care să ateste identitatea sau similaritatea cu prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă susține că nu s-a făcut dovada că în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Oradea ar fi vorba despre un contract de credit emis tot de aceasta, pentru ca măcar dispozițiile contractuale analizate de cele două instanțe să fie "similare", în lipsa vreunei dovezi că în acea "altă" cauză ar fi vorba despre drepturi sau obligații ale părților din prezenta cauză ori strâns legate de acestea și de prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă mai susține că, instanța de apel, deși recunoaște că nu sunt întrunite condițiile suspendării prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispune totuși suspendarea cauzei, întrucât "așa a apreciat" Curtea de Apel Oradea.

După o prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă concluzionează că nu sunt întrunite în drept, dar nici în fapt, condițiile aplicării suspendării solicitate.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă o analiză a întrebărilor adresate CJUE de Curtea de Apel Oradea, susținându-se, în esență următoarele:

Referitor la prima întrebare, recurenta-pârâtă arată că aceasta a fost anterior lămurită de CJUE în diverse spețe, în care a statuat limpede că noțiunea de dezechilibru semnificativ se referă la diferența de poziție juridică, la punerea consumatorului într-o situație juridică disproporționată sau care induce premisele unei diferențe de poziție în viitor. Cursul de schimb este un element variabil prin esența lui, astfel că partea care depinde extra-contractual de un curs de schimb știe de la bun început că se supune unei posibile diferențe de poziție.

Recurenta-pârâtă, mai arată că CJUE, dar și Legea 193/2000, în art. 4 alin. (6) și Directiva 93/13, în art. 4 alin. (2), au statuat că dezechilibrul nu trebuie să privească obiectul principal al convenției ori cerințe de preț și plată și că, prin urmare, cererea-întrebare adresată este inadmisibilă întrucât, în orice contract de împrumut de consumație, clauzele care stipulează ce se dă cu împrumut, respectiv ce se restituie, fac parte din obiectul principal al contractului.

Prin urmare, susține recurenta-pârâtă, CJUE și orice altă instanță care interpretează și aplică legea în mod corect, obiectiv și imparțial nu se va putea pronunța cu privire la astfel de clauze, subliniind, că în mod concret, clauza 4.1. din contractul de credit supus judecății în prezenta cauză, nu poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că premisa întrebării este total eronată deoarece obligația contractuală a consumatorului-împrumutat (corelativă dreptului creditorului), de a restitui exact ceea ce a primit cu împrumut, nu s-a modificat (majorat) pe parcursul executării contractului. Graficul de rambursare nu se modifică în funcție de vreun curs de schimb, iar diferența de curs valutar între CHF si altă monedă, nu profită în nici un fel Băncii.

Prin urmare, susține recurenta-pârâtă așa-zisa modificare (majorare) disproporționată a prestației consumatorului nu este o modificare a prestației asumate față de creditor și nu profită în nici un fel creditorului, ci o modificare a propriilor posibilități economice, fără legătură cu clauzele contractuale.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că nu există temei pentru suspendarea cauzei pentru a se primi răspuns la întrebări inadmisibile.

Referitor la ce-a de a doua întrebare, recurenta-pârâtă arată că întrebarea adresată este mai mult o sugestie de răspuns, decât o întrebare și aceasta nu vizează clar o "chestiune de drept" interpretabilă, ci mai degrabă o filosofie despre filosofia clauzei de risc valutar, clauză care, susține recurenta-pârâtă, în contractele băncii nu există, fiind, totodată, și vădit absurdă.

Referitor la cea de-a treia întrebare, recurenta-pârâtă susține că este un non sens veritabil și că nu se înțelege foarte clar dacă răspunsul se dorește a fi dat la faptul că restituirea în aceeași monedă nu a fost negociată sau la apartenența acestei clauze la obiectul principal al contractului.

Se susține că întrebarea este un non-sens deoarece fără a stabili ce se restituie, într-un contract de împrumut de consumație, nu poate exista însuși contractul, iar dacă fără acea clauză nu poate exista un contract, atunci indubitabil ea face parte din obiectul principal al acelui contract. De asemenea, cât timp este vorba de un contract de împrumut de bani (împrumut de consumație), logica elementară dar și caracterele juridice ale acestui contract impun restituirea aceluiași tip de bani și aceeași sumă, iar dacă împrumutul nu este cu titlu gratuit, va trebui să se plătească și (cel puțin) un preț al folosinței capitalului. Se mai susține că nu se poate "negocia" esența unui contract, decât în cazul în care se dorește transformarea acestuia în alt tip de contract.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că pentru a dispune o suspendare facultativă pe temeiul invocat de partea adversă, instanța ar fi trebuit să facă și o minimă apreciere a întrebărilor puse, mai ales că era evidentă neîndeplinirea condițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în speță nefiind invocat vreun drept dedus judecății în cauza de la Curtea de Apel Oradea, de care să depindă soluționarea prezentei cauze.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 10 ianuarie 2017, intimatul-reclamant A. a susținut că își exprimă dezacordul privind încadrarea criticilor în motivul 8 de casare al art. 488 C. proc. civ.. Criticile privind încălcarea unei norme de procedură, referitoare la neîndeplinirea condițiilor de suspendare facultativă stipulate de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pot fi invocate pe calea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, a susținut intimatul-reclamant.

Pe fondul cererii, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că motivele de legalitate ale încheierii de suspendare se referă la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene (art. 4 C. proc. civ.) și evitarea soluționării definitive a cauzei în contradicție cu dreptul uniunii, subliniind, totodată, îndeplinirea condițiilor de suspendare facultativă prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 martie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 12 aprilie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere la raport depus de recurenta-pârâtă, prin care aceasta a arătat, în esență, că este de acord cu raportul întocmit în cauză.

Intimatul-reclamant nu a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2017, cu citarea părților.

La 13 noiembrie 2017, intimatul-reclamant a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recursului declarat, dată fiind încetarea motivului de suspendare a cauzei, arătând că la 20 septembrie 2017 Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la cauza C-186/16.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes invocată de intimatul-reclamant, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, reține următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul este o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție. Acesta reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din C. proc. civ.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac etc.).

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Cerința interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, iar nu numai la momentul introducerii acțiunii, întrucât prin hotărârea sa instanța de judecată este chemată să se pronunțe în concret cu privire la valorificarea unui drept, iar nu pe aspecte teoretice și academice.

Cum pe parcursul litigiului cererea de recurs promovată de pârâtă a rămas fără interes, demersul procesual, inițial justificat, a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluția consacrată de altfel jurisprudențial în atare situații este aceea a respingerii acțiunii ca rămasă fără interes.

În speță, prin încheierea atacată s-a dispus suspendarea judecării apelului formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A. până la soluționarea de către CJUE a cauzei C-186/16.

Înalta Curte constată că, la 20 septembrie 2017, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la cauza C-186/16, în raport de care a fost suspendată judecata apelului, astfel că la acest moment motivul suspendării nu mai subzistă, cauza putând fi repusă pe rol.

Prin urmare, efectele încheierii atacate s-au produs până la data de 20 septembrie 2017, când Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la cauza C-186/16, de la acest moment cauza de suspendare a încetat existând posibilitatea ca judecata apelului să poată continua.

Având în vedere că încheierea recurată nu-și mai produce efectele, în cauză pronunțându-se o hotărâre cu privire la cauza C-186/16, instanța supremă apreciază că în prezent analiza legalității motivelor de recurs nu mai aduce niciun folos practic recurentei, motiv pentru care va respinge recursul, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 25 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.