ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1670/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 11 noiembrie 2011, sub nr. x/2011, reclamantele A. și S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., să se dispună excluderea asociatului-pârât din S.C. B. S.R.L. și continuarea activității persoanei juridice cu asociat unic, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 197 alin. (2) și art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâtul C. a solicitat excluderea asociatului A., în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 și continuarea activității persoanei juridice cu asociat unic, iar în subsidiar, dizolvarea societății B. S.R.L., în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din același act normativ.

La termenul din 23 noiembrie 2016, pârâtul C. a renunțat la judecata cererii subsidiare de dizolvare a S.C. B. S.R.L., prima instanță luând act de această renunțare.

La 20 ianuarie 2017, S.C. D. S.A. a formulat cerere de intervenție principală, prin care a solicitat excluderea asociatului C. din S.C. B. S.R.L. și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Cererea de intervenție principală formulată de S.C. D. S.A. a fost încuviințată în principiu prin încheierea din 25 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 151 din 1 februarie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și S.C. B. S.R.L.; a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienta S.C. D. S.A. și a dispus excluderea asociatului pârât C. din S.C. B. S.R.L, părțile sociale aparținând asociatului exclus, în număr de 2500, cu o valoare nominală de 10 RON/parte socială, rămânând la dispoziția societății, urmând a fi preluate de asociatul reclamant sau anulate, societatea continuându-și activitatea cu asociat unic; a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant C., luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, în esență, că în cursul anului 2009, asociații A. și C. au încercat să efectueze, pe cale amiabilă, divizarea S.C. B. S.R.L. și împărțirea activelor patrimoniale.

Având în vedere că nu au ajuns la o înțelegere cu privire la valoarea activelor și împărțirea bunurilor societății, asociații administratori nu au mai lucrat împreună în beneficiul societății.

Odată cu schimbarea din 15 ianuarie 2010, a obiectului de activitate al S.C. E. S.R.L. și a dobândirii calității de asociat unic în cadrul acestei societăți, pârâtul C. a început să folosească utilajele, spațiile de cazare și mijloacele de transport ale S.C. B. S.R.L. în interesul și folosul S.C. E. S.R.L., ceea ce a generat o stare conflictuală între asociați, urmată de o serie de plângeri penale reciproce.

Începând cu luna mai 2011, între S.C. B. S.R.L., în calitate de locator și S.C. E. S.R.L., în calitate de locatar, au fost încheiate mai multe contracte de locațiune, având ca obiect utilaje și autoturisme, pentru o chirie în cuantum de 50 de RON/zi, cu privire la care S.C. E. S.R.L. a înregistrat restanțe.

Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a constatat că pierderile minime suferite de S.C. B. S.R.L., în perioada cuprinsă între anii 2009 și 2012, datorate imposibilității de folosire a mijloacelor sale fixe, se ridică la valoarea de 714.475,82 RON, iar pierderile suferite de societate prin imposibilitatea folosirii altor bunuri se ridică la valoarea de 74.012,4 RON.

În baza probelor administrate în cauză, prima instanță a constatat că pârâtul asociat s-a folosit de activele aparținând S.C. B. S.R.L. atât în interesul său personal, cât și în interesul S.C. E. S.R.L., fără a vira în casieria ori contul bancar al S.C. B. S.R.L. sumele reprezentând contravaloarea închirierii activelor.

Astfel, privarea societății reclamante de posesia utilajelor și spațiilor de cazare, aflate în patrimoniul său social, reprezintă un delict civil, respectiv o fraudă în dauna intereselor societare, iar prejudiciul suferit de societate este cert, lichid și exigibil.

Prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, săvârșirea faptelor dovedite prin probele administrate în cauză conduce la excluderea asociatului administrator din societatea pârâtă, devenind incidente dispozițiile art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că, în urma excluderii, instanța judecătorească va dispune, prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalți asociați.

Având în vedere că în S.C. B. S.R.L. sunt doar doi asociați, iar asociatul reclamant nu și-a exprimat intenția de a prelua și părțile sociale ale celuilalt asociat, deși persoana juridică își poate continua activitatea cu asociat unic, prima instanță a dispus ca cele 2500 de părți sociale deținute de pârât să fie lăsate la dispoziția societății. Astfel, asociatul rămas în societate va decide fie anularea părților sociale și continuarea activității societății cu asociat unic, fie preluarea lor de către asociatul reclamant sau de către un terț, la valoarea lor nominală.

Prima instanță a mai constatat că valoarea unei părții sociale la S.C. B. S.R.L. este de 153,81 RON, valoarea totală a celor 2500 de părți sociale ale pârâtului C. este de 384.525 RON, iar valoarea prejudiciului cauzat societății este de 334.068 RON. Deși a formulat cerere reconvențională, pârâtul nu a solicitat obligarea societății reclamante la plata sumei de bani reprezentând valoarea părții care i se cuvine din patrimoniul social. Întrucât nu a fost învestită cu o cerere de obligare a societății reclamante la plata sumei de 50.457 RON, prima instanță a constatat că nu pot fi aplicate prevederile art. 224 și 225 din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtul C., prima instanță a reținut că susținerile referitoare la angajarea fictivă a nurorii asociatei A., în cadrul S.C. B. S.R.L., fără ca salariata să presteze în mod real muncă în folosul angajatorului, nu au fost dovedite.

Totodată, pârâtul nu a depus fișa istoricului S.C. F. S.R.L., pentru se putea verifica susținerile sale privind activitatea concurentă desfășurată de asociata A..

Prima instanță a mai constatat că reclamanta asociată nu s-a folosit de semnătura sau capitalul social al S.C. B. S.R.L., în folosul propriu sau al unui terț și nici nu a fraudat societatea respectivă, astfel încât cererea reconvențională a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva încheierii din 8 iunie 2012, încheierii din 25 ianuarie 2017 și sentinței civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a formulat apel pârâtul-reclamant C., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2017, la 7 aprilie 2017.

Prin decizia civilă nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii din 8 iunie 2012, încheierii din 25 ianuarie 2017 și sentinței civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-intervenient S.C. D. S.A. și intimații-reclamanți S.C. B. S.R.L. și A.; a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de intimatul-intervenient S.C. D. S.A., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prin încheierea din 8 iunie 2012, prima instanță a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a solicita încuviințarea probei cu expertiză contabilă și, în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a încuviințat pentru reclamanta-pârâtă administrarea aceleiași probe, cu obiectivele propuse de aceasta.

Acest text de lege permite instanței să încuviințeze o probă, chiar și atunci când nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată sau în termenul prescris de lege, respectiv până la prima zi de înfățișare, dacă administrarea probei nu determină amânarea judecății, această condiție fiind îndeplinită.

La termenul din 8 iunie 2012, prima instanță a încuviințat și pentru pârâtul-reclamant proba cu expertiză contabilă, administrarea acestei probe determinând amânarea cauzei, astfel încât art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu a fost încălcat.

Procedând în acest mod, prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale anterior menționate, dând astfel eficiență și dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, ce implică și egalitatea de arme a părților în procesul civil. Din moment ce aceeași probă a fost încuviințată și pentru pârâtul-reclamant la același termen de judecată, instanța de apel a apreciat că acest principiu a fost respectat.

Cu privire la încheierea din 25 ianuarie 2017, instanța de apel a reținut că, în raport de obiectul cererii principale, constând în excludere asociat, cât și de calitatea intervenientului S.C. D. S.A., de creditor al pârâtului, cererea de intervenție nu îndeplinește condiția interesului, din moment ce admiterea acestei cereri nu poate conduce la obligarea pârâtului-reclamant la plata unei sume de bani în favoarea intervenientului.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de apel a constatat că, din probele aflate la dosar, rezultă că au intervenit neînțelegeri între asociați din momentul în care pârâtul-reclamant a dobândit calitatea de asociat unic al S.C. E. S.R.L., care are același obiect de activitate cu cel al S.C. B. S.R.L.

Aceste neînțelegeri au fost determinate de atitudinea pârâtului-reclamant, care a folosit bunurile aparținând S.C. B. S.R.L., în interesul și folosul societății concurente E. S.R.L., fără a avea acordul asociatei A..

Instanța de apel a reținut că, pentru a fi incident art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, reclamanta trebuie să facă dovada că pârâtul, în calitate de administrator, a prejudiciat interesele societății, în mod intenționat, fără a fi necesar să se facă dovada existenței unei creanțe certe, lichide sau exigibile.

Or, acest prejudiciu constă în folosirea fără drept a bunurilor aparținând S.C. B. S.R.L., în interesul pârâtului-reclamant și al S.C. E. S.R.L.

Astfel, aceste fapte au condus la nașterea unui prejudiciu în patrimoniul societății reclamante, concretizat în imposibilitatea de a utiliza propriile bunuri, neavând relevanță cuantumul exact al acestui prejudiciu, din perspectiva aplicării art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a mai reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. De altfel, o cerere întemeiată pe art. 222 alin. (1) lit. c) din același act normativ nu ar fi fost admisibilă, întrucât acest text de lege reglementează situația asociatului cu răspundere nelimitată, or societatea pârâtă este cu răspundere limitată. Pe de altă parte, excluderea asociatului administrator nu a fost dispusă în baza art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a reținerii calității de administrator într-o societate concurentă.

Totodată, instanța de apel a constatat că pârâtul-reclamant nu a fost obligat la repararea vreunui prejudiciu prin dispozitivul sentinței apelate, întrucât prima instanță nu a fost investită cu o astfel de cerere.

Cu privire la cererea reconvențională, instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă a dovedit prin înscrisuri, respectiv contracte de muncă și ștate de plată, că G. a fost angajată la S.C. B. S.R.L. și a prestat muncă în folosul angajatorului.

Din înscrisurile existente la dosar, instanța de apel a constatat că chiria datorată în baza contractului încheiat între cele două societăți a fost achitată.

Motivul de excludere invocat de către apelantul-pârât prin cererea de apel, constând în fapta reclamantei, sancționată contravențional de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, care a atras și începerea urmăririi penale față de societate, vizează o dată ulterioară introducerii cererii reconvenționale, respectiv februarie 2012, astfel încât nu poate fi analizat în contextul în care soluția instanței trebuie să se raporteze la faptele ce au produs daune în patrimoniul societății, săvârșite anterior formulării cererii de excludere.

Împotriva deciziei civile nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs atât pârâtul C., cât și intervenientă S.C. D. S.A.

Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a se dispune admiterea apelului și schimbarea în tot a încheierii din 8 iunie 2012 și a sentinței civile nr. 151 din 1 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

În motivarea recursului, recurentul-pârât C. a susținut, în esență, că prin încheierea din 8 iunie 2012, prima instanță a admis excepția decăderii reclamantelor din dreptul de a solicita încuviințarea probei cu expertiză contabilă și, totodată, a încuviințat pentru reclamante administrarea aceleiași probe, în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin încheierea anterior menționată au fost pronunțate două soluții diametral opuse.

În acest sens, s-a învederat că, după ce a fost admisă excepția decăderii reclamantelor din dreptul de a propune proba cu expertiză contabilă, instanța nu mai putea să încuviințeze aceeași probă, ci doar să o propună din oficiu.

Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate înlătura sancțiunea prevăzută de art. 103 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că proba va fi încuviințată dacă administrarea acesteia nu determină amânarea judecății. Or, administrarea probei cu expertiză contabilă a condus la amânarea cauzei, nefiind însă relevant faptul că s-a dispus această măsură și pentru administrarea celorlalte probe încuviințate de instanță.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul reținut prin decizia recurată nu există, nefiind făcută această dovadă. Or, neexistând un prejudiciu, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală. În susținerea criticilor sale, recurentul-pârât a făcut ample referire la probele administrate în cauză.

În continuare, acesta a arătat că instanța de apel a apreciat că este suficient să se facă dovada că intimatele-reclamante au suferit un prejudiciu, fără să fie necesară determinarea întinderii acestui prejudiciu. Or, acest considerent reprezintă o încălcare a art. 998 și art. 999 C. civ., întrucât în absența determinării întinderii prejudiciului, nu s-ar putea aprecia cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al prejudiciului.

Totodată, recurentul-pârât a învederat că, prin încheierea din 5 decembrie 2012, instanța de fond a admis obiecțiunile cu privire la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză, reținând că nu a fost corect stabilită contravaloarea lipsei de folosință a utilajelor. Expertul nu a recalculat prejudiciul derivând din lipsa de folosință a utilajelor, menținându-și punctul de vedere exprimat la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză. Astfel, instanța de fond nu avea cum să rețină prejudiciul stabilit de către expert, în condițiile în care a admis, în prealabil, obiecțiunile la formulate de către recurentul-pârât în legătură cu acest aspect.

Recurentul-pârât a mai susținut că a avut acordul intimatei-reclamante pentru folosirea utilajelor, spațiilor de cazare și mijloacelor de transport, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

Totodată, recurentul-pârât a arătat că existența unor datorii ale S.C. E. S.R.L. față de S.C. B. S.R.L. nu prezintă relevanță, prin raportare la motivul de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Mai mult decât atât, la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că o parte din aceste datorii au fost achitate.

Astfel, recurentul-pârât a susținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 998 - art. 999 C. civ. și art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, întrucât nu există delictul civil, constând în fraudarea intereselor S.C. B. S.R.L.

Prin cererea de recurs, s-a mai învederat că instanța de apel a încălcat principiile disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare.

În acest sens, recurentul-pârât a învederat că, în considerentele hotărârii prin care a fost soluționată cererea principală, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 80 și art. 82 din Legea nr. 31/1990, în temeiul cărora a apreciat că ar exista motive de excludere a asociatului pârât din S.C. B. S.R.L.

Or, din analiza cererii introductive reiese că reclamantele au solicitat excluderea pârâtului nu în temeiul art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, ci în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din același act normativ.

Având în vedere că acțiunea a fost soluționată în baza altor texte de lege decât cele invocate de către reclamant, rezultă că au fost încălcate principiile anterior evocate.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în considerentele hotărârii, instanța de fond a efectuat compensarea între suma de 384.525 RON, reprezentând contravaloarea celor 2500 de părți sociale cuvenite asociatului pârât și suma de 334.068 RON, reprezentând valoarea prejudiciului creat societății B. S.R.L. Deși, în urma compensării, a rezultat o diferență de 50.457 RON, instanța de fond a reținut că nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 224 și art. 225 din Legea nr. 31/1990, întrucât asociatul pârât nu a solicitat obligarea S.C. B. S.R.L. la plata acestei sume.

Raportându-se la aceste considerente, recurentul-pârât a învederat că prin cererea de chemare în judecată nu a fost formulat un capăt de cerere prin care să se solicite obligarea sa la plata prejudiciului anterior menționat.

Astfel, instanța de fond nu avea cum să stabilească faptul că asociatul pârât datorează societății suma de 334.068 RON, cu titlu de prejudiciu și nici să efectueze compensarea între contravaloarea părții din patrimoniul societății B. S.R.L., care i se cuvine asociatului pârât în urma excluderii și prejudiciul cauzat societății.

În legătură cu acest aspect, recurentul-pârât a arătat că, deși instanța de apel a reținut că prin dispozitivul sentinței nu s-a dispus obligarea asociatului exclus la plata vreunui prejudiciu, nefiind formulat un capăt de cerere în acest sens, considerentele respective au contribuit la pronunțarea soluției prin care a fost soluționată cauza în primă instanță.

Cu privire la considerentele deciziei recurate prin care s-a reținut că nu ar fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ale reclamantei-pârâte A., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

În acest sens, prin cererea de recurs s-a învederat că sunt întrunite condițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care a constituit temeiul juridic al cererii de reconvenționale, întrucât reclamanta A., folosindu-se de semnătura socială, a fraudat societatea B. S.R.L. În motivarea acestei susțineri, recurentul-pârât a făcut ample referiri la probele administrate în fața instanțelor de fond.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A., s-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii de intervenție principală.

În motivarea recursului, recurenta-intervenientă a arătat în esență că soluția instanței de apel, de respingere ca lipsită de interes a cererii de intervenție, a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 224 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. a învederat că deține împotriva recurentului-pârât C. o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru recuperarea căreia a demarat procedura executării silite a părților sociale deținute de acesta din urmă în cadrul societății B. S.R.L., astfel încât justifică un interes în promovarea cererii de intervenție.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și A., s-a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. și respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurentul-pârât C..

Recurentul-pârât C. a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât C. este nefondat pentru următoarele considerente.

Cu privire la criticile prin care recurentul-pârât susține că instanța de apel a menținut în mod nelegal încheierea din 8 iunie 2012, pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că se invocă nerespectarea unor norme de drept procedural, motiv pentru care, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., reîncadrează aceste critici în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 din același act normativ.

Potrivit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței, afară de cazurile: când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății".

Textul de lege anterior menționat instituie posibilitatea de a fi încuviințate probele care nu au fost propuse în condițiile art. 112, art. 115 și art. 132 C. proc. civ., în măsura în care administrarea lor nu determină amânarea judecății.

Astfel, art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabilește un caz în care sancțiunea decăderii nu operează în privința probelor propuse cu depășirea termenelor impuse de legea procesual civilă.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în fața primei instanțe atât de intimații-reclamanți, cât și de recurentul-pârât.

Chiar dacă intimații-reclamanți nu au solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă în termenele stabilite de legea procesual civilă, prima instanță a constatat că și recurentul-pârât solicitase aceeași probă la prima zi de înfățișare.

În aceste condiții, încuviințarea probei cu expertiză contabilă pentru recurentul-pârât presupunea amânarea judecății în vederea întocmirii raportului de expertiză.

Or, încuviințarea aceleiași probe și pentru intimații-reclamanți nu putea conduce la încălcarea dispozițiilor art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în condițiile în care se impunea acordarea unui nou termen de judecată pentru administrarea probei propuse de recurentul-pârât.

Astfel, chiar dacă dispozitivul încheierii din 8 iunie 2012 a fost redactat într-un mod deficitar, dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. au fost aplicate în mod corect, motiv pentru care criticile din cererea de recurs vizând aceste aspecte urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Criticile prin care recurentul-pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul reținut de instanța de apel nu există, nefiind făcută această dovadă, reprezintă în realitate critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Au natura unor critici de netemeinicie și cele prin care s-a arătat că, în absența determinării întinderii prejudiciului, nu s-ar putea aprecia cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al prejudiciului, precum și cele prin care s-a învederat că instanța de fond nu avea cum să rețină prejudiciul stabilit de către expert la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză, în condițiile în care a admis, în prealabil, obiecțiunile formulate de către recurentul-pârât în legătură cu acest aspect.

De asemenea, reprezintă critici de netemeinicie și cele prin care recurentul-pârât a arătat că a avut acordul intimatei pentru folosirea utilajelor, spațiilor de cazare și mijloacelor de transport, astfel cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză.

În raport de aceste critici, instanța supremă constată că recurentul-pârât repune în discuție probele administrate în prezenta cauză și tinde la reaprecierea probatoriului, încercând să obțină în recurs schimbarea situației de fapt reținută de instanțele de fond.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului pot fi examinate numai criticile de nelegalitate care se încadrează în motivele de recurs prevăzute expres și limitativ la art. 304 C. proc. civ.

Altfel spus, instanța de recurs poate verifica numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în cauză.

Instanța supremă constată că, în mod corect, instanța de apel nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. din 1864, întrucât temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat și art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dar nu ca temei al excluderii asociatului din societate, ci doar pentru a se justifica modalitatea în care a acționat pârâtul-reclamant în fraudarea intereselor societății.

Potrivit art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, "poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora".

Întrucât acest text de lege nu impune și condiția determinării prejudiciului suferit de societatea comercială, ca urmare a faptei asociatului administrator, rezultă că prin decizia recurată s-a reținut în mod judicios că nu este necesară determinarea întinderii acestui prejudiciu pentru a fi incident cazul de excludere a asociatului administrator. Instanța de apel a reținut în mod corect că, prin modul în care a acționat recurentul-pârât, au fost prejudiciate activitatea și bunul mers al societății, motiv pentru care criticile vizând acest aspect vor fi înlăturate ca nefondate.

Criticile referitoare la irelevanța unor datorii ale S.C. E. S.R.L. față de S.C. B. S.R.L., din perspectiva motivului de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, achitate în parte, conform dovezilor de la dosar, reprezintă în realitate critici de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât sunt repuse în discuție probele administrate în cauză, motiv pentru care vor fi înlăturate fără a fi analizate.

Criticile prin care recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate principiile disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare întrucât, în considerentele hotărârii prin care a fost soluționată cererea principală, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 80 și art. 82 din Legea nr. 31/1990, deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat excluderea asociatului pârât, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, urmează a fi încadrate, din oficiu, în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și analizate din perspectiva acestui motiv.

Instanța supremă constată că criticile anterior evocate par a fi îndreptate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, din moment ce în considerentele deciziei pronunțate în apel nu sunt evocate prevederile art. 80 și art. 82 din Legea nr. 31/1990. Dimpotrivă, instanța de apel reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale referitoare la situația asociatului cu răspundere nelimitată.

Mai mult decât atât, obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel.

În acest sens pot fi evocate și dispozițiile art. 299 alin. (1) teza I C. proc. civ., care prevăd că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului.

Totuși, susținându-se că și instanța de apel a încălcat principiile anterior menționate ca urmare a depășirii limitelor învestirii, instanța supremă constată că prin decizia recurată au fost analizate motivele de excludere a asociatului pârât din perspectiva cazului de excludere prevăzut la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nefiind astfel încălcat principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Mai mult decât atât, instanța de apel a răspuns criticilor formulate de recurentul-pârât în legătură cu aceleași aspecte, constatând că instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată prin raportare la temeiul juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. c) din același act normativ nefiind admisibilă, întrucât acest din urmă text de lege reglementează situația asociatului cu răspundere nelimitată, iar în cauză societatea este cu răspundere limitată.

Criticile prin care recurentul-pârât a învederat că, în mod nelegal, s-a efectuat compensarea între suma de 384.525 RON, reprezentând contravaloarea celor 2500 de părți sociale cuvenite asociatului pârât și suma de 334.068 RON, reprezentând valoarea prejudiciului creat societății B. S.R.L., întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost formulat un capăt de cerere vizând obligarea sa la plata vreunui prejudiciu, au caracter fondat.

Într-adevăr, cererea introductivă de instanță nu cuprinde un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat reclamantei S.C. B. S.R.L., iar prin cererea reconvențională, pârâtul C. nu a solicitat obligarea societății, în cazul excluderii sale, la o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea părților sale sociale.

Chiar dacă considerentele criticate de către recurentul-pârât depășesc limitele învestirii, instanța supremă reține că înlăturarea acestora nu este de natură a afecta soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii pronunțate în prezenta cauză, întrucât nu au caracter decizoriu, neintrând astfel în puterea de lucru judecat.

Astfel, cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, alături de dispozitivul hotărârii judecătorești, intră în puterea de lucru judecat și considerentele pe care acesta se sprijină, care explică și justifică soluția pronunțată de instanță, denumite considerente decizorii.

Aspectele referitoare la evaluarea prejudiciului creat societății B. S.R.L. și a părților sociale cuvenite asociatului exclus, urmate de compensarea sumelor rezultate prin determinarea acestor valori, nu au natura unor considerente decizorii, pentru că exced limitelor obiectului cererii principale, dar și a cererii reconvenționale.

Instanța de apel a lăsat neanalizate aceste aspecte care, deși sunt întemeiate, nu au ponderea și vocația de a conduce la modificarea deciziei din apel, cu consecința schimbării sentinței apelate, deoarece prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii sale. Doar prin motivarea hotărârii a extins considerentele asupra aspectelor mai sus-relevate, care nu au legătură cu soluția adoptată prin dispozitiv și care sunt de prisos în raport de limitele învestirii. De aceea, considerentele reținute în hotărârea primei instanțe cu privire la cuantificarea prejudiciului produs și la stabilirea contravalorii părților sociale ce se cuvin asociatului exclus nu explicitează dispozitivul și nu au valențele unor statuări intrate în puterea de lucru judecat.

Ultimele critici din cererea de recurs, prin care recurentul-pârât a susținut că, în privința reclamantei A., sunt întrunite condițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, vizează în realitate netemeinicia deciziei recurate, în contextul în care se invocă probele administrate în cauză, precum și aspecte care țin de circumstanțele factuale ale cauzei, motiv pentru care criticile respective vor fi înlăturate, pentru că exced controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt fondate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C..

Cu privire la recursul formulat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A., în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 10 din Legea nr. 146/1997 prevede că, "cererile reconvenționale, cererile de intervenție și de chemare în garanție se taxează după regulile aplicabile cererii sau acțiunii principale", iar art. 6 lit. a) din același act normativ stabilește că acțiunile prin care se solicită excluderea unui asociat se timbrează cu o taxa în valoare de 39 RON.

De asemenea, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 prevede că apelul sau recursul exercitat împotriva hotărârilor judecătorești se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată în primă instanță.

Prin raportare la aceste texte de lege, instanța supremă constată că S.C. D. S.A. a solicitat prin cererea de intervenție principală excluderea asociatului pârât C. din societatea B. S.R.L.

În condițiile în care recurenta-intervenientă a criticat soluția de respingere a cererii intervenție principală, pronunțată de instanța de apel, rezultă că recursul declarat de această parte trebuia timbrat cu taxa de 19,5 RON și timbrul judiciar de 0,15 RON.

Astfel, prin citația comunicată la 23 octombrie 2017, recurentei-interveniente S.C. D. S.A. i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 19,5 RON și timbrul judiciar în valoare de 0,15 RON, până la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017.

Or, la dosarul cauzei nu se află dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, deși în sarcina recurentei-interveniente subzista obligația de a face dovada achitării lor cel mai târziu la termenul de judecată din 14 noiembrie 2017.

În aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".

Pentru aceste motive, în temeiul art. 6 lit. a) și art. 10, raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din același act normativ și va dispune anularea ca netimbrat a recursului declarat de recurenta-intervenientă S.C. D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 420 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.