ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 439/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 07.02.2017, reclamanta SC E. SA - în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar A. SPRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, prin reprezentant legal, obligarea acesteia la plata sumei de 686.421,72 RON, reprezentând creanțe neachitate (obligații contractuale de plată) rezultate din derularea contractului de închiriere nr. 203 din 25.02.2016 precum și contravaloare piese auto, să se constate că a intervenit rezilierea contractului de închiriere și să se dispună evacuarea pârâtei din imobilele închiriate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1164, art. 1170, art. 1516, art. 1553, art. 1817 C. civ., art. 663 C. proc. civ., art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin Sentința civilă nr. 624/C din 08.06.2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă; a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA - în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și în consecință: a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 686.421,72 RON reprezentând c/val chirie și materiale, neachitată; a constatat că a intervenit rezilierea contractului de închiriere nr. x din 25.02.2016, încheiat de părți; a dispus evacuarea pârâtei din imobilele ce fac obiectul contractului de închiriere nr. x din 25.02.2016 - teren și construcții în suprafață totală de 54.800 mp, situate în Brașov, jud. Brașov, în interiorul Parcului Industrial C., înscrise în CF Brașov astfel: CF x nr. top x, CF x nr. top x, CF x nr. top x; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. SRL

În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie intervenientul D., în calitate de administrator special al reclamantei, susținând apărarea acesteia, cerere admisă în principiu prin încheierea din 05.12.2017.

Prin Decizia civilă nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017 Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 624/C/2017 a Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o; totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pârâta B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, s-a susținut că ca atât instanța de fond cât și cea de apel au folosit o terminologie greșita și depășita în ceea ce privește pactele comisorii, având în vedere ca Noul C. civ. nu reglementează gradul pactelor comisorii, de altfel, acest lucru nefiind reglementat în mod expres nici măcar de C. civ. de la 1864, însă doctrina a argumentat ca acestea sunt de 4 feluri. Însă, în cazul de față contractul a fost încheiat sub imperiul Noului C. civ., astfel ca acesta trebuie aplicat ca atare.

Astfel, s-a arătat, pactul comisoriu reprezintă o convenție, mai exact o clauza contractuala expresă prin care părțile semnatare stabilesc de comun acord o modalitate de rezoluțiune a contractului fără intervenția instanței de judecata. Pentru ca această convenție să producă însă efectele urmărite de părți (desființarea contractului), trebuie sa prevadă, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului, așa cum prevede art. 1553 alin. (1) noul C. civ.

Deși legea nu prevede în mod expres, recurenta opinează ca noul C. civ. reglementează două categorii de pacte comisorii (și nu 4, așa cum a reținut instanța):pactul comisoriu cu punerea în întârzierea a debitorului, respectiv fără punerea în întârziere.

S-a mai susținut că art. 13 din Contract nu are valoarea unui veritabil pact comisoriu, având în vedere că nu prevede în mod concret care sunt obligațiile a căror neexecutare atrage sancțiunea rezilierii.

De altfel, în ceea ce privește obligația de plata a prețului, chiar contractul la art. 5.3 arată în mod expres care este sancțiunea în cazul nerespectării acesteia, respectiv dreptul locatorului de a rezilia unilateral contractul, desigur cu emiterea unei notificări în acest sens. Acest articol instituie practic un drept de reziliere unilaterală care este diferit de rezilierea de drept unde nu este necesară punerea în întârziere.

Deși recurenta consideră ca aceste prevederi contractuale sunt extrem de clare, chiar și dacă ar exista o îndoială în ceea ce privește interpretarea acestora, oricum, potrivit art. 1269 C. civ., clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care se obliga, respectiv în favoarea sa, având în vedere ca este debitorul obligației de plata a chiriei.

În aceste condiții, recurenta opinează ca cererea de constatare a rezilierii este inadmisibilă, având în vedere ca în cauza, în ceea ce privește obligația de plata a chiriei este incidentă cel mult rezilierea unilaterala, de care locatorul nu a uzat, având în vedere ca nu i-a expediat niciodată o notificare în acest sens.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esență, casarea în parte a deciziei recurate, respectiv a dispoziției de respingere a apelului în ceea ce privește motivul 2 de apel pe care l-a invocat, și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel doar în ceea ce privește motivul 2 de apel și, respectiv, petitul 2 al cererii de chemare în judecata, cu cheltuieli de judecată.

La 2 mai 2018, intimatul-intervenient D. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, susținând că acesta nu se circumscrie niciuneia din prevederile art. 488 C. proc. civ., solicitând, totodată, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată. A mai arătat că își exprimă acordul ca recursul să fie supus rigorilor prevăzute de art. 493 C. proc. civ., opinând că recursul este vădit nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și suplimentul la raport au fost comunicate părților, iar recurenta-pârâtă a depus punct de vedere, prin care a arătat că este de acord cu concluziile suplimentului la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul ca netimbrat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Excepția netimbrării reprezintă modalitatea procesuală prin care instanța ori partea interesată poate invoca, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularitatea cu privire la timbrarea cererii. Aceasta are natura unei excepții de procedură, absolute ce duce la anularea cererii în cazul neînlăturării lipsurilor constatate de instanță.

Prin art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancțiunea nulității.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Înalta Curte, constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației ce-i revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 5.008,93 RON, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de recurs.

Reținând că în speță, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 32, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de pârâta SC B. SRL, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2019.

GGC - ED