ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4521/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1081 din 23 aprilie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea reclamantului T.V., a obligat pârâtul M.M.S.S.F. la

plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 2.430 lei reprezentând prime de

vacanță aferente anilor 2003-2005, actualizată în raport cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective a sumei și

a respins ca neîntemeiate cererile privind acordarea daunelor interese și

cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

reclamantul are dreptul la o primă de vacanță anuală pe perioada anilor

2003-2005, primă calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediul de odihnă.

S-a mai reținut că această

prevedere legală a fost suspendată succesiv, urmele legale de suspendare

contravenind prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 și art.

53 din Constituția României.

Cu privire la cererea de

obligare a pârâtului la plata de daune interese, instanța a reținut că pentru

același prejudicii nu se pot acorda două modalități de despăgubire, respectiv

actualizarea cu indicele de inflație și daunele interese.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul a arătat că

acordarea primei de vacanță pentru funcționarii publici a fost suspendată în

perioada 2001 - 2006 prin art. 3 din O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001,

Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 632/2002, Legea nr. 507/2003,

Legea nr. 519/2003, Legea nr. 511/2004, Legea nr. 512/2002, Legea nr. 379/2005

și Legea nr. 380/2005, astfel încât pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să

prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost

suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate, din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că, prima de vacanță i se cuvine

reclamantului pentru perioada precizată în acțiune.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 1081 din 23 aprilie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2007.