ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4521/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1081 din 23 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului T.V., a obligat pârâtul M.M.S.S.F. la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 2.430 lei reprezentând prime de vacanță aferente anilor 2003-2005, actualizată în raport cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective a sumei și a respins ca neîntemeiate cererile privind acordarea daunelor interese și cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, reclamantul are dreptul la o primă de vacanță anuală pe perioada anilor 2003-2005, primă calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediul de odihnă.

S-a mai reținut că această prevedere legală a fost suspendată succesiv, urmele legale de suspendare contravenind prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituția României. Cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata de daune interese, instanța a reținut că pentru același prejudicii nu se pot acorda două modalități de despăgubire, respectiv actualizarea cu indicele de inflație și daunele interese. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Recurentul a arătat că acordarea primei de vacanță pentru funcționarii publici a fost suspendată în perioada 2001 - 2006 prin art. 3 din O.U.G.

nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 632/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 519/2003, Legea nr. 511/2004, Legea nr. 512/2002, Legea nr. 379/2005 și Legea nr. 380/2005, astfel încât pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că, prima de vacanță i se cuvine reclamantului pentru perioada precizată în acțiune. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 1081 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2007.