ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3667/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a-II-a penală s-a respins ca s-a respins, ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinței penale nr. 54 din 21 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Militar București, modificată prin Decizia penală nr. 34 din 24 iunie 2009 a Curții Militare de Apel, reformată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 7210 din 22 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de revizuientul G.E.

Prin aceeași hotărâre a fost obligat revizuientul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că, Tribunalul Militar Teritorial București, prin sentința penală nr. 50 din 2 septembrie 2009, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a dispune astfel instanța a reținut următoarele:

Analizând actele și lucrările dosarului, inclusiv prin prisma recomandărilor europene ale C.E.D.O., în ședința publică din 02 septembrie 2008, instanța,din oficiu, a pus în discuția părților (art. 39 C. proc. pen.) excepția de necompetență după calitatea persoanei, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 28

1

pct. 1 C. proc. pen., Tribunalul Militar Teritorial judecă în primă instanță infracțiunile menționate în art. 27 pct. 1 lit. a) – c) C. proc. pen. săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel, inclusiv.

S-a reținut că, la data săvârșirii faptei, revizientul avea gradul de colonel, ulterior prin Decretul prezidențial nr. 50 din data de 23 septembrie 1997 i s-a acordat gradul de general, fiind incidente astfel disp. art. 29 lit. d) C. proc. pen., iar în anul 1999 a trecut în rezervă.

S-a apreciat că, lăsând la o parte situația anterior enunțată prin care s-a constatat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, că norma juridică interpretată exprimă mai puțin în raport cu intenția legiuitorului (lex dixit minus quam voluit) și nu a reținut cauza spre judecare în fond, privind pe revizuientul condamnat G.E., care devenise general, s-a interpretat că sfera de aplicare a dispozițiilor legale se extindeau și asupra altor situații sau se aplicau prin analogie.

Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 581 din 25 martie  2008, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. reflectată în Hotărârea din 21 septembrie 2006 pronunțată în cauza Maszni împotriva României, precum și a regulii cu valoare de principiu a judecării civililor de către instanțele „civile”, consacrată în art. 35 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanța civilă devenită competentă să judece cauza în primă instanță, printr-o modificare legislativă, este instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire a hotărârii penale definitive de condamnare a persoanei care nu are calitatea de militar, chiar dacă instanța ce a judecat cauza în primă instanță și a dispus condamnarea, este o instanță militară.

S-a enunțat astfel în Raportul din 13 ianuarie 2006 al C.E.D.O principiul conform căruia „instanțele militare trebuie, în principiu, să fie necompetente să judece civilii”, competența lor fiind exclusivă și rezervată personalului militar.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuientul condamnat, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare a emis la data de 12 ianuarie 2001 rechizitoriul nr. 16/P/1998, prin care a pus în mișcare acțiunea penală și a dispus trimiterea în judecată a inculpatului general de brigadă (rez.) G.E., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 272 C. pen. și art. 246 rap. la art. 248

1

C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

S-a reținut că inculpatul, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, în cursul anului 1990 ( la 6 iunie 1990), a luat în primire jurnalul compus din 811 file aparținând ing. U.G., fără să existe un act de confiscare și ulterior, a refuzat să îl restituie membrilor familiei acestuia și să îl pună la dispoziție organului procuratură, deși acel jurnal era necesar soluționării cauzei penale respective.

Prin sentința nr. 130 din 12 iulie 2001, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. 22/2001, în temeiul disp. art. 42 C. pen., a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe inculpatul G.E. (având gradul de general) în favoarea Curții Supreme de Justiție, secția penală, apreciindu-se că se impune aceasta potrivit calității persoanei inculpatului.

Această instanță, prin sentința penală nr. 44 din 15 noiembrie 2001 a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Militar Teritorial București, întrucât la momentul săvârșirii faptelor (1990) inculpatul nu era general.

Prin sentința nr. 14 din 06 februarie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 727/2001, Tribunalul Militar Teritorial București, a restituit cauza la parchet pentru refacerea urmăririi penale, întrucât inculpatului nu i-a fost adusă la cunoștință una din învinuiri, acesta neputând să-și pregătească apărarea în acest sens.

Prin Decizia nr. 195 din 30 mai 2001, pronunțată în Dosarul nr. 117/2002, Curtea Militară de Apel a admis recursurile Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial și al părții civile U.A.H., declarate împotriva sentinței penale 14 din 06 februarie 2002 de Tribunalul Militar Teritorial București, pe care a casat-o, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Tribunalul Militar Teritorial București, prin sentința nr. 54 din 21 februarie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 727/2001, a dispus, în baza disp. art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârșite de inc. general de brigadă (rez.) G.E. din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 C. pen. rap. al art. 248

1

C. pen., în infracțiunea de neglijență in serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 13 C. pen. și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. și art. 124 C. pen., încetarea procesului penal, întrucât în cauză a intervenit prescripția specială.

De asemenea, a mai dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea aceluiași inculpat pentru infracțiunea prev. de art. 272 C. pen., cu aplic. art. 1 C. pen. (reținerea sau distrugerea de înscrisuri), apreciindu-se că fapta nu există.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. a fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă U.H.A. și a fost obligat inculpatul să-i plătească, cu titlul de despăgubiri civile-daune morale, suma de 20.000.000 lei.

Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 40/2003, a admis recursurile declarate de parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare și partea civilă U.H.A. împotriva sentinței de mai sus, pe care a desființat-o și l-a condamnat pe inculpatul g-ral de brigadă (rez.) G.E. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infr. prev. de art. 272 C. pen. și o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infr. prev. de art. 246 C. pen. rap. la art. 248 C. pen., stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar executarea pedepsei a fost suspendată condiționat.

A fost admisă acțiunea civilă a lui U.H.A. și inculpatul a fost obligat la plata sumei de 50.000.000 lei (daune morale).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 7210 din 22 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 4066/2005, a dispus admiterea recursurilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare și al părții civile U.H.A., a casat decizia sus-arătată precum și sentința nr. 54/2003 a Tribunalului Militar Teritorial București și, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpat pentru infr. prev. de art. 246 rap. la art. 248

1

C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din C. pen. pentru o perioadă de 1 an după executarea pedepsei principale.

De asemenea, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 272 C. pen. cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. a), alin. (2) la o pedeapsă de 5 luni închisoare și art. 76 alin. 1 lit. e) C. pen. (această ultimă pedeapsă fiind grațiată condiționat în întregime, conform Legii nr. 543/2002).

Acțiunea părții civile U.H.A. a fost admisă, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 99 milioane lei vechi către acesta.

Prin aceeași decizie Înalta Curte a respins ca nefondat recursul inculpatului.

Condamnatul a formulat contestație în executare la decizia sus-arătată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, susținând că în recursul procurorului i s-a agravat situația juridică, aceasta fiind respinsă ca nefondată prin Decizia 5127 din 08 septembrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 6205/1/2006.

Hotărârea fiind definitivă, recursul contestatarului general de brigadă (rez.) G.E. a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 19 din 22 ianuarie 2007, pronunțată în Dosar nr. 14360/1/2006, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 Judecători.

În cuprinsul cererii de revizuire condamnatul revizuient a învederat că există împrejurări noi necunoscute de prima instanță atunci când a soluționat cauza și anume : că, pe de o parte, jurnalul dizidentului U.G. s-a aflat la procurorul militar D.V. care l-a adus la cererea familiei la revista 22, ori unul din capetele de acuzare la adresa revizuientului a fost refuzul acestuia de a pune dosarul dizidentului U. la dispoziția familiei, fapt ce nu putea fi realizat din moment ce acesta era în posesia generalului D.V., care a instrumentat cauza și a oferit dosarul presei, iar, pe de altă parte că, jurnalul dizidentului putea fi restituit de către revizuentul condamnat numai după obținerea aprobării directorului SRL.

S-a apreciat că potrivit art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.

S-a mai relevat, în ceea ce privește descoperirea de fapte sau împrejurări noi, că acestea nu pot fi decât elemente de fapt adică probe în accepțiunea dată de art. 63 C. proc. pen., care să conducă la concluzia că prin hotărârea definitivă de condamnare s-a reținut o stare de fapt eronată.

În cererea condamnatului revizuient G.E. au fost indicate ca probe: un dialog dintr-o emisiune televizată de la Postul R. TV și o adresă a S.R.I. - Biroul Relații cu Publicul, în care practic s-a confirmat solicitarea, în repetate rânduri, în vederea restituirii jurnalului dizidentului U.

Tribunalul a constatat că cele invocate de revizuient nu se pot încadra în categoria probelor noi, de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare, întrucât aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat inițial de procuror și apoi de către instanțele de judecată, în raport de infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Pentru aceste considerente, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuientul - condamnat G.E. și l-a obligat, totodată, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel revizuientul, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând desființarea acesteia și,pe cale de consecință, admiterea cererii de revizuire.

Curtea de Apel București, secția a-II-a Penală și pentru cauze cu minori și de familie, analizând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat întemeiat apelul declarat de revizuientul condamnat și, prin Decizia penală nr. 103/A din 15 aprilie 2009, a admis apelul declarat de acesta împotriva sentinței penale nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, pe care a  desființat-o și, în rejudecare, a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E., întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și, pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție, a trimis cauza la Tribunalul București în vederea rejudecării, conform art. 405 C. proc. pen., stabilind totodată, să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare.

Prin aceeași decizie, instanța de prim control judiciar a respins cererea intimatului de obligare a apelantului la cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se îndreptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, datorate necunoașterii de către instanțele care au pronunțat hotărârea definitivă, a unor fapte și împrejurări, motiv pentru care hotărârea nu corespunde adevărului și, prin urmare, nici legii.

S-a relevat de către instanța de prim control judiciar că primul caz de revizuire, cel prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. este incident atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei", iar elementele noi, necunoscute instanțelor care au soluționat cauza, pot proveni din existența unor împrejurări care, în momentul judecății, luate în ansamblu, formau convingerea de vinovăție sau nevinovăție, dar care, în raport de noi împrejurări, ajunse ulterior la cunoștința instanței, sunt de natură a stabili că ceea ce s-a crezut a fi adevăr, este, în realitate, o cunoaștere inexactă a faptelor. Noile elemente apar din alte fapte sau împrejurări stabilite prin probe, devenite cunoscute după ce hotărârea penală a rămas definitivă.

De asemenea, în considerentele deciziei, s-a mai menționat că trebuie îndeplinite 3 condiții, pentru aplicabilitatea acestui caz de revizuire :

a) Să se fi descoperit fapte și împrejurări. Este vorba de „fapte” și „împrejurări” care fac parte din obiectul probațiunii, în sensul că pot contribui la soluționarea corectă a cauzei (fapte probatorii), iar noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările pe care le dovedesc.

S-a conchis că ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie și nu mijloacele noi de probă, care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanța de fond a considerat-o inexistentă.

b) În al doilea rând, faptele și împrejurările invocate în revizuire s-a apreciat că trebuie să fie noi pentru instanța de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute de instanță, care a pronunțat hotărârea definitivă. S-a mai considerat că elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanță și nu de părți. S-a apreciat că este îndeplinită această condiție atunci când partea a cunoscut această faptă, dar nu a invocat-o în fața instanței.

Se va considera că faptele nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei atunci când ele sunt aduse pentru prima dată la cunoștința instanței, dar și atunci când faptele indicate în cererea de revizuire au fost anterior invocate în instanță, dar nu s-a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmații asupra cărora instanța nu s-a pronunțat dacă sunt reale sau nu, deoarece fie nu s-a cerut dovedirea lor, fie acest fapt nu a fost posibil din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare, rațiune pentru care instanța nu le-a avut în vedere la pronunțare.

Dacă însă instanța de judecată s-a pronunțat asupra faptelor invocate ca noi, în sensul că a negat existența lor sau a considerat că nu atrag o altă soluție în cauza dată, nu se mai poate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanță.

c) A treia condiție, s-a apreciat ca fiind aceea că faptele noi trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal.

S-a mai relevat că, în speță, deși revizuientul a indicat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., prima instanță a considerat că cele invocate de revizuient, nu se înscriu „în categoria probelor noi de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare”, în sensul că aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat în cauză, în raport de infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Însă, Curtea de Apel București, secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a considerat că în cauză au fost îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a revizuirii, întrucât revizuientul a indicat în cererea sa drept fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei:

1) faptul că jurnalul inginerului U.G. s-a aflat la dispoziția procurorului militar D.V., astfel încât nu a existat, din acest punct de vedere, vreun impediment pentru soluționarea dosarelor privind moartea dizidentului, dosare care, potrivit mențiunilor Înaltei Curți de Casație și Justiție erau în curs de desfășurare. Acest lucru rezultă din conținutul emisiunii Z.F. realizată la postul R. TV la 19 decembrie 2005,și

2) aspectul relevat de adresa din 22 martie 2006, în care se precizează că „manuscrisele confiscate de fostele organe de securitate identificate în arhiva Serviciului Român de Informații puteau fi restituite autorilor sau moștenitorilor legali ai acestora pe baza unui raport aprobat de directorul S.R.I.”

Instanța de apel a apreciat că, în speță, erau îndeplinite toate cele trei condiții necesare pentru constatarea incidenței dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât atât emisiunea TV cât și adresa S.R.I. nu erau doar probe noi prin care se încerca o prelungire a probatoriului, ci acestea s-a considerat că reprezentau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanță și care urmează a fi confirmate prin probe noi. S-a mai menționat că faptele noi ce urmau a fi probate nu priveau existența emisiunii TV și a înscrisului emis de S.R.I., ci faptul că jurnalul dizidentului U. s-a aflat în anul 1990 în posesia generalului V., care îl putea utiliza în anchetele penale privind moartea lui U.G. și faptul că revizuientul condamnat G.E. nu putea restitui familiei U. jurnalul fără aprobarea directorului S.R.I.

Totodată, s-a mai relevat că, la data soluționării dosarului, instanța nu a știut că în realitate generalul V., este și procurorul care a întocmit și rechizitoriul în cauza prin care a fost trimis în judecată revizuientul G.E. și că acesta a avut acces și la jurnalul dizidentului U. în anul 1990, aspecte ce au fost evidențiate într-o emisiune televizată din 19 decembrie 2005, iar dezbaterile la Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza privindu-l pe inculpatul G.E. au avut loc anterior, la 25 noiembrie 2005, astfel încât s-a conchis în sensul că în mod evident inculpatul nu avea cum să le aducă la cunoștința instanței, iar instanța, la rândul său, nu le putea cunoaște.

De asemenea, s-a mai apreciat că și adresa S.R.I. 22 martie  2006 a fost emisă ulterior soluționării cauzei și, ca atare, nu putea fi avută în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii, considerându-se ca fiind relevant pentru cauză dacă răspunsul la o astfel de adresă putea fi solicitat cu prilejul soluționării cauzei sau dacă inculpatul G.E. a făcut vorbire în fața instanțelor de fond despre imposibilitatea de a dispune cu privire la restituirea jurnalului în lipsa acordului provenit de la superiorii săi, atâta vreme cât o asemenea situație nu a fost dovedită, iar instanța nu s-a pronunțat cu privire la ea și nici nu a avut-o în vedere în momentul pronunțării, concluzionând că se păstrează caracterul de noutate al celor invocate de revizuient.

Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiții de aplicare a dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că faptele și împrejurările noi trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, instanța de apel a reținut că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 248

1

C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată și art. 272 C. pen. - reținerea sau distrugerea de înscrisuri, însă s-a constatat că dacă decizia restituirii înscrisului respectiv (jurnalul dizidentului U.G.E.) aparținea directorului S.R.I. și nu inculpatului, care era doar comandantul unității depozitare a acelui înscris, atunci acest fapt ar conduce la înlăturarea vinovăției pentru infracțiunea de reținere de înscrisuri, (în situația în care în cauză nu s-a făcut proba că inculpatul ar fi distrus acele înscrisuri), și ar avea ca efect și înlăturarea vinovăției pentru infracțiunea de abuz în serviciu pentru că nu ar mai subzista elementul material al acestei infracțiuni - neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos, în exercițiul atribuțiilor de serviciu - atâta timp cât restituirea jurnalului nu era un act de dispoziție pe care îl putea face revizuientul condamnat.

De asemenea, s-a mai reținut faptul că jurnalul s-a aflat în 1990 în posesia generalului V. care cerceta moartea dizidentului U., este o împrejurare nouă și relevantă, întrucât înlătură concluzia instanței care l-a judecat pe G.E., că, dată fiind valoarea istorică, arhivistică, dar și juridică a jurnalului, inculpatul ar fi obstrucționat înfăptuirea justiției și ar fi săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Instanța de apel a mai constatat că din împrejurarea nouă adusă la cunoștința instanței prin intermediul cererii de revizuire - constând în aceea că jurnalul s-a aflat în posesia generalului V. - nu rezultă în ce perioadă din 1990 acesta a deținut înscrisul și dacă aceasta se plasează anterior datei de 6 iunie 1990, când se reține că înscrisul a fost primit în unitate de revizuient, sau după această dată, apreciindu-se că acest aspect urmează a fi lămurit însă cu prilejul rejudecării cauzei, îndeplinirea cumulativă a celor 3 elemente analizate anterior fiind considerată suficientă pentru admiterea în principiu a revizuirii.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul revizuient G.E., a desființat sentința penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalul București, secția a Il-a penală, și rejudecând, a admis în principiu, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E. și a dispus rejudecarea cauzei conform art. 405 C. proc. pen., trimițând cauza spre soluționare Tribunalului București, pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel a dispus ca prima instanță să stabilească faptul dacă până la momentul pensionării, revizuientului G.E. i-a fost solicitat vreodată de către procurorul Dan V. jurnalul lui G.U. și dacă i-au fost aduse la cunoștință, în perioada în care era angajat la unitatea militară respectivă, solicitările moștenitorilor de la 20 august 1990; 14 septembrie 1994; 23 iunie 1997; 20 martie 1998; 8 ianuarie 2001 de restituire a jurnalului.

A mai dispus a se stabili, de asemenea, care este momentul consumării infracțiunilor reținute prin actul de sesizare a instanței, având în vedere contradicțiile ce au existat în momentul judecății cu privire la acest aspect.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs

intimatul U.H.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele arătate în cuprinsul practicalei prezentei decizii, solicitând, în esență, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei atacate și, pe fond, menținerea ca fiind legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Examinând decizia penală atacată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu realitatea și cu prevederile legale .

Din aceleași dispoziții rezultă, de asemenea, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorești pe cei condamnați pe nedrept.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea privește exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. și numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminarea în fapt a cauzei penale.

Prin urmare, din analiza textelor legale mai sus enunțate, se impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate prin exercitarea revizuirii, numai în condițiile legii .

În cauză, intimatul U.H.A. a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii pronunțată și, pe fond, să se constate că în mod greșit instanța de apel a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuientul G.E., interpretând greșit niște împrejurări relevate de acesta ca fiind noi și necunoscute de instanța de condamnare.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, că cele invocate de revizuientul condamnat ca fiind fapte și împrejurări noi, nu pot fi apreciate și interpretate astfel, întrucât, aspectele relevate în cererea de revizuire, în mod corect, au fost considerate de instanța de fond că nu sunt de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare.

Astfel, se reține că, pe de o parte, nici împrejurarea că jurnalul dizidentului U. s-a aflat pentru o perioadă neprecizată de timp, (cel puțin în cursul anului 1990), la procurorul de caz D.V., și că

acesta l-a adus la cererea familiei U. la Revista 22, tot același procuror fiind și cel care a instrumentat cauza și a întocmit rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată revizuientul G.E. (unul din capetele de acuzare împotriva acestuia fiind refuzul acestuia de a pune dosarul dizidentului U. la dispoziția familiei, fapt ce nu putea fi realizat din moment ce acesta era în posesia generalului D.V., care a și oferit dosarul presei), după cum, pe de altă parte, nici împrejurarea că, decizia restituirii jurnalului dizidentului aparținea directorului S.R.I., în urma întocmirii unui raport de către revizuentul condamnat în acest scop, nu pot constitui împrejurări noi apte să răstoarne materialul probator administrat în cauză, care au condus la concluzia vinovăției inculpatului în raport cu faptele pentru care a fost cercetat și condamnat.

De altfel, emisiunea televizată realizată la postul de televiziune R. TV, la care s-a făcut referire ca relevând în transcriptul său o împrejurare nouă, ce nu a fost avută în vedere de instanța de condamnare, a fost difuzată în 19 decembrie 2005, iar soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost ulterioară acesteia, instanța de recurs pronunțând Decizia penală nr. 7210 la 22 decembrie 2005, în Dosarul nr. 4066/2005.

Totodată și faptul că procurorul D.V. a fost în posesia jurnalului dizidentului U. în cursul anului 1990, chiar dacă, s-ar aprecia ca împrejurare necunoscută de instanța de condamnare, nu prezintă relevanță în cauza dedusă judecății câtă vreme revizuientul condamnat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea faptelor de abuz în serviciu și reținerea sau distrugerea unui înscris, fapte, în mod evident, săvârșite după data de 6 iunie 1990, dată când, corect, s-a reținut în baza actelor existente la dosar, că revizuientul condamnat, în calitate de comandant al unității UM 0289, unde își desfășura activitatea, a primit, sub semnătură, în custodie jurnalul inginerului U.G.

Pe cale de consecință aspectele invocate de revizuientul condamnat G.E. în cererea de revizuire au fost apreciate în mod corect de către tribunal ca neavând caracterul unor fapte sau împrejurări noi, apte să conducă la o altă concluzie decât cea la care s-a ajuns în final prin pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la 22 decembrie 2005.

Așadar, analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că prima instanță a procedat corect atunci când a apreciat că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât acestea trebuie să nu fi fost cunoscute anterior, iar despre existența lor condamnatul revizuient urma a face vorbire pentru prima oară și exclusiv în procedura revizuirii.

Astfel chiar dacă în fața instanței de condamnare revizuientul condamnat a relevat un fapt care nu s-a reținut, împrejurarea nu poate fi invocată ulterior, în revizuire, ca o probă nouă, întrucât „probele sau împrejurările noi”, în accepțiunea legii, trebuie să conducă neechivoc la concluzia că hotărârea de condamnare a fost fundamentată pe reținerea unei eronate stări de fapt, situație ce,în mod evident, nu este incidentă în cauza de față.

Pe cale de consecință, constatând că instanța de prim control a procedat greșit pronunțând Decizia penală nr. 103/A din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul declarat de U.H.A., va casa decizia penală anterior menționată și va menține ca fiind legală și temeinică sentința penală nr. 1465 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

Conform dispozițiilor art. 193 C. proc. pen., intimatul revizuient condamnat va fi obligat la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către recurentul U.H.A., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de U.H.A. împotriva Deciziei penale nr. 103/A din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia penală recurată și menține, ca fiind legală și temeinică, sentința penală nr. 1465/10 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

Obligă intimatul revizuient G.E. la plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către recurentul U.H.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 noiembrie 2009

.